Zamolxe, zânul geto-dac, decodat drept particula lui Dumnezeu în creaţia eminesciană de geniu

prof. Olimpia Cotan - Prună

Mircea Eliade, cunoscător al învăţăturilor vedice, ne arată că mitul cosmogonic e adevăr ce are ca mărturie existenţa lumii. Miturile sunt veridice prin fondul lor ideologic, nu  factic. Pornind de la aceast adevăr Mihai Eminescu a prelucrat mitul prin propriul sistem filozofic aducându-l pe culmile forţei creaţiei poetice. El a selectat momentele cheie ale cosmologiei străvechi geto-dace conştient fiind că scrierile vedice sunt ştiinţă din Săcriile lumii păstrată de arienii ce-au salvat înţelepciunea stăveche a hiperboreenilori multimilenari din Carpaţi.

Eminescu era conștient de geniul său, de STEAUA sa, văzându-se drept un mesager al iniţierilor străvechi geto-dace întrucât /Tu crezi că eu degeaba m-am scoborât din stele,/ Purtând pe frunte-mi raza a naţiunii mele?/(Întunericul și poetul).

Eterna reîntoarcere porneşte de la ideea că Totul se naşte din Caos şi-n haos se întoarce pe baza legităţilor cosmice numite de ştiinţă CÂMP. Folosind dubla negaţie el devine constructor de lumi, ceruri, universuri cu care identifică Demiurgul ce a pus sămânţa existenţială din lumea cea solară codată în atom: /Când fiece undă se-mbracă c-o rază/, unde unda e energie, iar raza e lumină.

În textele vedice - Imn către zeul necunoscut, Imnul creaţiunii din Rig Veda consemnat de Eminescu în Manuscrisul 2262, Dumnezeu a creat Caosul şi a pus sămânţă  în el din care a răsărit ca germene de aur Zeul creator Agni - unic, androgin, ce a creat principiul masculin din cel feminin - din Caos, unde numai Muma este unicat de necontestat, stăpână absolută. Tatăl eminescian este fiul Caosului.

Special este personajul din poezia Rugăciunea unui dac ce-i Primul şi Singurul după Big-Bang. Fiul Caosului, nu soţul Mumei Caos, în condițiile în care vorbim despre o lume androgină, el este, în fapt, zeul suprem geto-dac, Zamolxe, bosonul Higgs din fizica cuantică, cel ce conferă masă celorlaltor particule elementare:

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,
Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeuna,
Căci unul erau toate şi totul era una;
Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?

O altă trăsătură a caracteristică unicat a zeităţii este şi puterea colosală  prin care:

El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii
Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet şi lumii fericire,
El este-al omenimei izvor de mântuire.

El este moartea morţii, adică a Ne-vieţii, dar şi adevărata Înviere a Vieţii, ştiind că Zamolxe e mesager al Caosului, prezent în rugile străbunului ce speră să i se deschidă porţile acestei nebănuite lumi. Atâtea mame au cerut Ursitoarelor pentru fiii lor lucruri neştiute precum tinereţe neîmbătrânită şi viaţă veşnică, ce-n astă lume nu au nici nume. Eminescu, iscoditorul de geniu, în calitatea sa de dac cerşeşte lui Zamolxe, acestui fiu unic al Caosului, încă un adaos din care să nu fie exclus: /Să-ngăduie intrarea-mi în veciNicul repaos!/ (amintind și de Nika, zeitatea feminină străveche).

De ce consideră Mihai Eminescu, în calitatea lui de urmaş geto-dac, că este îndreptăţit să ridice la cer o asemenea rugăciune? Fiindcă numai în înţelepciunea străbună asceţii acestui popor sacru sunt din lumea primordială în care regine sunt Fetele Albe, Undele Universului din a Cerului Săcrii (începuturi), sub multiplele lor apariţii: Ondina, Frumoasa fără corp,  Miradoniz, Fata din grădina de aur etc, iar fiii de împăraţi ori feciorii năzdrăvani au stele grandioase în universul urmaşilor că se iniţiau dirijaţi în ştiinţele străvechi de către magii geto-daci din Hioperboreea, despre care Eminescu spune că e Stelnicul - Marele Plai din  Raiul Daciei Străbune.

În poemul Strigoii Eminescu numeşte codul marelui secret ascetic geto-dac prin comanda magului ce-l însoţeşte pe Arald, regele avarilor, dornic să găsească dincolo de mormânt pe frumoasa-i logodnică dunăreană. Înduioşat, magul îi deschide porţile lumii celor ce nu mai sunt şi ordonă tuturor forţelor Universului să readucă la viaţă vestita regină:

– Din inimă-i pământul la morți să deie viață,
În ochii-i să se scurgă scântei din steaua lină,
A părului lucire s-o deie luna plină,
Iar duh dă-i tu, Zamolxe, sămânță de lumină,
Din duhul gurii tale ce arde și îngheață

Deci Primul şi Singurul mesager al Caosului este Zamolxe ca purtător de sămânţă de lumină. El e Mărţuşor - Marele Or de pe  munţii oreenilor carpatini ce o sfătuieşte pe fiica Babei Dochia să ia cărbunii aprinşi acasă, unde au devenit fragi roşii, ceruţi de păstoriţa străveche, semn al vremii calde.

 Într-un studiu personal despre Zamolsele înţelepciunii omeneşti am decodat cuvântul Zamolse format din particula Za - zână şi Mol - femeie (numită şi-n zilele noastre moglia la italieni, iar la noi muiere, la aromâni muhera etc). Acest nume e din lumea androgină şi indică prezenţa sacră din ştiinţa veche unde  tot ce există are Întâi o MAMĂ ca şi Universul.

Eminescu descrie călătorii cosmice în adâncuri de Chaos-Câmp, de unde /Pământul în urmă, rămâne o stea/ şi unde /Raza dorește o altă rază, fiindcă: Una în braţul alteia/ Lumină fac/ indicând izbucnirea razei boson din Câmpul-Chaos eminescian, care este Punctul Acela ce din Chaos face Mumă, iară el devine Tatăl (Scrisoarea I).

            Viaţa e mişcare - energie, iar Moartea - când nimic nu se întâmplă pe întinderea pustie /pentru vederea umană, ...luci vederii noastre, de nu-i un nimic şi totuşi E ceva special ce deţine cheia Sistemei Cosmice.

Religia creştin ortodoxă are puternice rădăcini zamolsiene. Astfel, Iisus este îndemnat în Prohodire să se suie la Cer şi să se aşeze lângă Tatăl Creator fiindcă a primit mai mult decât sâmburul luminii ascetice şi anume Nemurirea geto-dacilor Zamolsieni. Iisus e fiul Tatălui Creator, iar Maica lui e specială, că-i Maica Domnului, Marea Mamă, stăpână a Săcriilor Cereşti care în poezia Basmul ce i l-aş spune ei e numită O stea regală/ O lumină triumfală.

Fizica cuantică a descoperit bosonul numit și particula divină, dar Eminescu  a surprins acest Eco din viitor în poeziile sale. Avem dreptul să ne întrebăm mereu şi mereu: cine este indicat în atâtea construcţii verbale unicat  din creaţia eminesciană? Cine este Un fir de colb în raza vieţii (Fata-n grădina de aur); printre nouri, prin vânt şi prin unde/ O rază de aur se toarce uşor (Când marea); O umbră de argint strălucită/ Cu aripi ridicate la ceruri pornită/... suind pe  schelele norilor/ Prin ploaia de raze, ninsoare de stele (Mureşanu); Și cum colorile ce se îmbină/ Naște a soarelui albă lumină (Ondina)? Evident este Zamolxe - bosonul, acea Idee,/Pierdută-n-tr-o palidă fee/ Din planul Genezei ce-aleargă/ Nentreagă!(Ondina).

Blestemele se sfarmă de tronul lui Zamolxe în poezia Sarmis, că Zamolxe îmbracă fiece undă c-o rază, deci e chip zămislitor... dar mână doar coardele unele-n altele precum Regele Lin şi deja apare o altă caracteristică universală a existenţei, cea a superstringurilor, adevăruri ce uimesc după 159 de ani şi lumea ştiinţei cuantice.

 El singur e Demiurgul care prin duhul Gurii Sale  arde şi îngheaţă fiind semănător de stele şi-ncepător de vremi. Este zeul Veciilor Nikăi, zeitatea străveche a Caosului Mumă, ce se mai dăltuieşte pe crucile creştine întru veciNicie.

Zamolxe ne indică structura dintr-a Caosului Câmpuri (Memento mori!):

Tu, ce în câmpii de chaos semeni stele – Sfânt şi mare,
Din ruinele gândiri-mi, o, răsai, clar ca un Soare (…)

Cine-a pus aste seminţe, ce-arunc ramure de raze,
Într-a chaosului câmpuri, printre veacuri numeroase,
Ramuri ce purced cu toate dintr-o inimă de om ?
A pus gânduri uriaşe într-o ţeastă de furnică,
O voinţă-atât de mare-ntr-o putere-atât de mică,
Grămădind nemărginirea în sclipitu-unui atom.

Uluitoare e măreţia Omului cum  insistă în mod genial Eminescu să înţeleagă o lume neînţeleasă,  realităţi existenţiale exprimate în limba română la cote poetice unicat pe Pământ, că suntem de invidiat  ca urmaşi ai geto-dacilor în Nemurirea Zamolsiană.

Am  selectat din sutele de creaţii eminesciene denumiri şi caracteristici care nu există în creaţiile vreunui poet al lumii, în ceea ce priveşte secretele ştiinţei cosmice sau fizicii cuantice. Niciun contemporan cu Mihai Eminescu n-a atins asemenea cote de înţelepciune în poezie cu atâta forţă şi precizie. El aduce sute de aprecieri cu indicaţie precisă pentru Caosul întunecat şi Îngerii de lumină, pentru cele 9 măcinikele din vechimea Săcriilor ce pot bucura maturitatea gândurilor.

Profesoara de fizică-chimie Melania Şerbu din Braşov l-a făcut cunoscut pe Mihai Eminescu, în anul 1928, lui Albert Einstein când citea la 19 ani nuvela Sărmanul Dionis,  scrisă în 1885, în care, din primele rânduri, a sesizat teoria relativităţii restrânse. Au ţinut legătura timp de 20 de ani şi câte surprize n-or fi consemnate în ilustra corespondenţă dintre cei doi.

Fizicianul Adrian Buzatu spune că grație descoperirii experimentale în 2012 a unui nou ingredient fundamental al Universului, anume particula elementară denumită bosonul Higgs, umanitatea a înțeles cum primesc masă particulele elementare. Teoria dezvoltată cu jumătate de secol în urmă de Peter Higgs, Francois Englert și alții fusese confirmată experimental. Drept răsplată, cei doi teoreticieni au primit premiul Nobel pentru fizică din 2013. (http://www.adrianbuzatu.com/ro_research.html).

Așadar, dacă Dumnezeu există, iar noi ştim cum s-a creat Universul, acesta e undeva în Câmpul de viaţă dătător, purtat de mesagerii plini de Lumina Lumii în Mişcare şi indică studiul amănunţit al înaintaşilor atinşi de genialitate. În acest context, cine dorește să se apropie de studiul Sistemei Cosmice eminesciene trebiuie să studieze mai întâi bosonii intraatomici ca să înțeleagă temeinic ceea ce credea că ştie.

Bibliografie:

1.       Călinescu, George; Opera lui Mihai Eminescu, Bucureşti, 1969;

2.       Chiorean, Viorica; Sub semnul lui Eminescu, Graiul Maramureşului 15, nr. 3889, 18-19 ian. 2003, pg. 4;

3.        Eminescu, Mihai; Versuri lirice din creația eminesciană, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2000;

4.       Eminescu, Mihai; Manuscrise, vol. 4. Manuscris românesc 2257 partea a 2-a, Editura Enciclopedică, București, 2004-2009;

5.       Eminescu, Mihai; Opere, [vol.] I-III. Ediţie critică îngrijită de Perpessicius. Cu reproduceri după manuscrise; Bucureşti, 1994;

6.       Vlăduţescu, Gheorghe; Filosofia legendelor cosmogonice românești, Editura Minerva, București, 1982;

7.       Pamfile, Tudor; Mitologia românească, Editura All, București, 1997;

8.       Eliade, Mircea; Aspecte ale Mitului, București, 1978;

9.       https://en.wikipedia.org/wiki/Hyperfine_structure