Olimpia Cotan-Prună
dr. Simona Prună-Grigore
Simbolul oricărei călătorii este băţul, bîta sau toiagul. Rezemat de poartă sau de uşă, păzea simbolic casa lăsată de stăpâni neîncuiată cu lacăte şi chei. Legătura dintre om şi băţ era de ordin spiritual, ca între fraţii de cruce. În păstorit, băţul şi ciobanul se despărţeau unul de altul numai în timpul mesei. Spre deosebire de “fraţii de cruce”, care se legau până la moarte, când se anula la cimitir deasupra gropii sau mormântului prin diferite practici de dezlegare, băţul sau toiagul la înmormântare rămâne nedespărţit de tovarăşul său şi pe lumea cealaltă. În aceste credinţe îşi află originea obiceiul de a i se confecţiona mortului un “toiag”, o lumânare egală cu lungimea trupului, încolăcită ca o spirală şi aprinsă în anumite momente ale ceremonialului funerar.
Calea întoarsă, calea şerpuită, calea rotăcită, drumul mortului reprezintă direcţia sufletului spre lumea de dincolo. Este cel mai utilizat simbol al culturilor neolitice din spaţiul carpato-danubiano-pontic regăsit în bogata simbolistică de pe vatra vechii civilizaţii europene, aici, în Munţii Carpaţi, unde trăieşte astăzi poporul român.
Toiagul mortului - cu multiple denumiri ce precizează rolul acestuia, este drumul de întoarcere al energiilor vieţii către Centrul de înmagazinare a energiilor cosmice, izvorul nemuririi geto-dacilor. Toate denumirile populare precizează câte un aspect al acestuia pentru a nu fi confundat acest simbol şi a nu se devia de la semnificaţia esenţială.
Din vremea Marilor Preotese, Crăciu.Nika - una dintre magiile octadei fundamantale a megaenergiilor subordonate zânei Nika, avea îndatorirea de a înnoda timpul priveghind sfârşitul de AN, dar şi de a înnoda Lumi.Nika în noaptea dintre ani, de Ovidenie, ceea ce reprezenta a opta durată din Calendarul Babelor.
Crăciunika făcea o turtă de ceară dintr-o lumânare lungă pe care o încolăcea, adică o rotea, o rotăcea, indicând calea de întoarcere către energiile fundamentale, ce servea ca orientare, ca toiag de sprijin luminos, indicând şi direcţia: Înainte să mergi şi la dreapta s-o iei!
Toiagul duce sufletul însetat să se umple de energiile cosmice şi-l trece urgent pragul Raiului cu ultimele pâlpâiri, altfel ar rămâne în derivă într-o zonă periferică: Iadul. Ca dovadă sufletul celui decedat mai vine în locul în care a trăit, mai face încercări de revigorare bând apă şi adunând roua de pe mormintele pe care se pun flori, mai ales că la noi se stropesc ritualic mormintele cu apă.
Turta de ceară era singura lumină care însoţea AN-ul pe drumul de întoarcere la originea izvoarelor de energie cosmică sub numele simbolic de Centru Suprem al marilor energii semnalate din vechime ca fiind cele OPT magii – Babele – Magi.Nikele. Ele sunt Zânele dimineţii existenţei universale, aşa cum sunt atât de clar conservate în mitologia românească, reprezentate simbolic geometric prin octogonul stelat - în acţiune deci, cel ce indică Cerul infinit: Universul.
În noaptea de Ovidenie - 21 noiembrie, se aşază inelele anilor pe mărţişorul infinit al vremii. Magia Crăciunika ne transmite o întreagă ştiinţă a existenţei cosmice umane, a nemuririi spirituale infinite. De ce inele de energie? Pentru că ştiinţa fizicii moderne ne-a demonstrat că existenţa nu este materie ci ENERGIE, care are o cale spiralată. Linia dreaptă nu este decât un segment de energie care-i circulară şi am putea spune că liniaritatea e valabilă numai pe distanţe foarte mici.
Din energia purtată de turta de ceară la Ovidenie se aprindeau crăciunelele, crenguţele pregătite de Crăciunika ce erau purtate de femei în toate lăcaşurile pentru a se aprinde focul pe toate vetrele, ca semn că s-a născut un Nou AN al energiilor fără de care nu se poate concepe existenţa. Acest ceremonial este regăsit în Învierea lui Iisus, mai ales că din vechime şi Paştele semnifica revigorarea existenţei prin energiile luminoase.
Colacul de ceară este sursa de energie, veriga de energie a nemuririi - specifică numai geto-dacilor oriunde trăiau aceştia sub soare, păstrată de români.
Turta de ceară este făclia energiilor fizice absorbite de megaenergiile cosmice.
Această vârtel.Nikă, turta de ceară - deci spiralată, se numeşte şi toiagul mortului, pe care se sprijină fiindcă puterile energetice se împuţinează.
Pentru Anul care s-a scurs este precizată direcţia, calea rotăcită, pe cărarea fără de sfârşit călăuzit de toiagul luminos, să nu se rătăcească fiindcă lumânarea aprinsă/flacăra, reprezintă un alt simbol al legăturii dintre Cer şi Pământ, mai ales că denumirea corectă este de lumu.nikă, calea energiilor către Nika, Zeea Prometee-Zeiţa Creaţiei.
Din toiagul mortului se opreşte partea care n-a ars la biserică şi se aprinde trei zile la rând acasă fiindcă sufletul vine să bea apă. La fiecare pomenire se aprinde până la 40 de zile să găsească drumul fără să consume puţinele energii rotăcind, după care se lasă pe mormânt şi se aprinde până se consumă toată rezerva ce alimentează flacăra.Toiagul mortului conduce sufletul graţie flăcării care purifică, omul putând să acceadă în Rai fără de păcate, aşa cum a venit pe lume, cum metaforic ne transmite religia creştină.
Dacă lumânarea arde, în urmă nu mai rămâne nimic din ce e păcătos, deci fizic, pământean şi e sigur o cale de întoarcere spre începuturile energetice pure. Înseamnă că existenţa energetică este Centrul Suprem, un depozit cosmic la care se întoarce energia dozată de la început, o inimă cosmică ce pulsează şi care a fost descoperită de savanţii din domeniul fizicii cosmice.
Interesant că în cultul morţilor se precizează că prin această lumină a infinirii nu se rupe legătura dintre Cer şi Pământ fiindcă norocul rămâne în casă.
Statul mortului se face după dimensiunea trupului celui mort, din creştetul capului la vârful piciorului drept şi se numeşte Trup.Nik indicând şi sursa existenţei energetice NIKA - Zâna noastră antică Prometee, cu întreaga istorie a universului, păstrată în Mitul Babei Dokia cu aceeaşi semnificaţie la toţi românii. Băţul de alun ori trestia cu care s-a măsurat lungimea gropii, statul de om, şi copârşeul – acoperişul mortului, se pune în sicriu ca toiag de recunoaştere şi sprijin, împreună cu un drobuşor de sare, pâinica, vinul şi lumânărica.
Toiagul mortului este columna omului, parte din Columna Cerului, calea pe care o urmează sufletul – spiritul ce nu se mai poate întoarce, fiindcă pe gura mortului se aşază boticelul – o năframă, un oral indicând locul pe unde iese sufletul din corpul fizic şi care se pecetluieşte. Mortul este înveşmântat să fie protejat de un foc mare şi periculos. Ce fel de foc o fi acesta dacă te poţi proteja doar cu o pânză ?
Flacără este şi Privighetoarea – un toiag rotăcit din ceară, o lumânare de mărimea mortului în formă de spirală, numită în Cartea românească a morţilor turtă de ceară (vezi lucrările lui Ion Ghinoiu), că păzeşte şi luminează cărarea fără sfârşit fiindcă infinită este existenţa energiilor, filozofie de viaţă a pelasgilor şi geţilor, păstrată în toponime, hidronime, oronime care indică locul unde trăiau aceştia la Hamangia, Caugagia, Sabangia, Doengia, etc.
În biserică lumânările se pun pe un suport special care are în centru o coloană pe care se înfăşura lumina de stat. Lumânările aprinse de cei din procesiunea funerară se aşază în jurul sicriului adus la biserică cât timp se face ectenia/slujba ca pe un rug cuprins de flăcările ce fac să vibreze energiile cosmice.
Poporul nostru a păstrat denumiri variate pentru coloana fără de sfârşit pe care urcăm spre Ceruri în timpul călătoriei finale. Iată câteva dintre ele:
1 - Turtă de ceară 6 - Drumul mortului
2 - Trupnik 7 - Spirala mortului
3 - Statul mortului 8 – Toiagul mortului
4 – Privighetoarea mortului 9 - Calea rotăcită
5 - Boiul mortului 10 - Cărarea fără sfârşit
11 - Sfoara mortului 17 – Lumină de Ovidenie
12 - Calea întoarsă 18 – Lumină de stat
13 - Lumânarea încolăcită 19 – Drumul infinirii
14 - Luminică 20 – Colacul de ceară – la aromâni
15 - Vârtelnică 21 - Măsura mortului
16 – Truparnic 22 – Făclia morţii-scrie poetul antic Ovidiu.
BIBLIOGRAFIE
1. Ghinoiu I. (1999) - Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucuresti;
2. Ghinoiu I. (1997) - Obiceiuri populare de peste an. Dictionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucuresti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu