ANA lui MANOLE

profesor Olimpia Prună – Cotan

profesor dr. Simona Prună - Grigore

           În cântecele bătrâneşti ale urmaşilor geto-dacilor un loc aparte îl deţine legenda Mânăstirii de la Curtea de Argeş având înţelesuri ce se pierd în negura veacurilor. Mulţi gânditori s-au aplecat să decodeze sensurile sale, dar nu s-au dus prea departe în trecutul multimilenar al matriarhatului geto-dac, iar lumea târzie a patriarhatului i-a obligat să tragă concluzii forţate care să se potrivească doctrinelor patriarhale şi de nevoie au apelat la metafizică, unde mintea omului se lasă la voia divină care apără şi păzeşte.

           Scoţând în afara istoriei lumea matriarhală condusă de către Marile Preotese vitregim întreaga ştiinţă şi filozofie a omenirii. Acest aspect este foarte bine ilustrat de miturile, legendele, basmele, datinile şi obiceiurile româneşti transmise oral, modalitatea cea mai sigură de conservare a ştiinţei străvechi.

         În această legendă, Meşterul Manole este însărcinat de  Domnul Tării Româneşti, Negru Vodă, să înalţe o mânăstire cum n-a mai fost alta. Mânăstirea este ctitorire a Ţării Româneşti, lăcaşul sacru în jurul căreia se încheagă marile comunităţi umane voievodale.

        Meşterul Manole este deosebit printre meşterii lăcaşurilor de cult, cu calităţi supraomeneşti asemănat cu Omul Mare care a înălţat Biserica Mare dintr-un Lemn Mare cum spune tradiţia străveche, cum n-a mai fost alta.

        Îşi face o echipă de 9 meşteri mari calfe şi zidari - cu Manole zece, care-i şi întrece.

      Echipa e sacră, alcătuită din 9 aleşi, care se întregeşte cu cel de al zecelea, ce semnifică întoarcerea la Unika -  Nika  1 lângă 0, perfecţiunea - cifra 10 este simbolul perfecţiunii ce încheie prima treaptă de cunoaştere. Ce construia ziua, noaptea se surpa fiindcă n-a respectat datina codată prin care biserica trebuia să fie puntea de legătură, legea neîntreruptă a existenţei omeneşti care se înalţă pe matricea creată de femeile sacre.

        Chinuit să afle motivele nereuşitei, subconştientul îl poartă în vis către abisurile existenţei arătându-i calea de urmat pentru a pune temelia lăcaşului de cult pe care se va întemeia o ţară, şi nu una oarecare, ci Ţara Românească, aria pe care au trăit pelasgii, singurii oameni divini de pe Pământ,  adevăr istoric recunoscut de marii savanţi ai lumii.

           Le împărtăşeşte celor 9 meşteri mari visul său. Sub jurământ hotărăsc să zidească la temelia bisericii prima nevastă ce va veni dimineaţa cu merinde.

           Confraţii săi, cei 9 meşteri mari, nu-s la înălţimea jurământului şi deconspiră secretul soţiilor, care nu se duc dimineaţă cu merinde la soţii lor. În învăţăturile de demult, Dimineaţa semnifică, Zorile, începuturile existenţei, la care n-au acces oamenii obişnuiţi

       Singura soţie care se vedea venind era Ana, soţia Meşterului Manole. El se roagă să plouă, să tune, să curgă şiroaie ca s-o întoarcă din drum. Ana e singura, unica, ce trece toate încercările fiind îndreptăţită la îndumnezeire şi ca femeie şi ca soţie de mare meşter, dar mai ales ca mamă capabilă să nască o Lume, nu numai pe Manole şi urmaşii săi.

            Numele soţiei Meşterului Manole  este Ana, Zâna Cerului, care asistată de Nika şi cele 8 megaenergii cosmice, maginikele, din datina măcinikilor de pe vatra veche a geto-dacilor a făcut posibilă apariţia uscatului numit Pangeea. Prin dislocarea unor cantiţăţi imense de apă, aruncate deasupra Terrei a creat atmosfera, centura de protecţie a vieţii. Această sacră grupare feminină a creat Cerul şi Pământul, pe care l-au populat cu omuşori cum se atestă pe tăbliţele de lut de la Qumram, descifrate de Zaharia Sitchin.

          Echipa de constructori din balada Meşterului Manole este alcătuită după modelul sacru al maginikelor, coordonate de Ana, Zâna Cerului. Echipa meşterului bărbat a înlocuit total femeile cu meşteri bărbaţi, dar totul se năruia. În vis, în subconştient, Manole este orientat către cea mai de ispravă soţie, născătoarea, deci e vorba de o altă lume, ce n-ar fi putut exista fără matriarhat, iar bărbaţii nu pot să întemeieze o lume fără ajutorul nemijlocit al unei femei născătoare, singura deosebită, capabilă să treacă grelele încercări, printre care sacrificarea unui şir de urmaşi, conştientă că existenţa oamenilor este protejată numai pe altarul sacru al regenerării.

         Numai un meşter de talia lui Manole care îi întrece pe cei 9 meşteri mari …calfe şi zidari…prin pricepere şi prin înalta lui moralitate, dar care la izbucnirea omenescului din om se roagă să îi apară în drum şuvoaie de apă năvalnice, fiare sălbatice, ca să nu fie nevoit să-şi sacrifice soţia şi mama copilului său, poate ajuta creaţia. Ana lui Manole se dovedeşte a fi soţia-mamă demnă, ce traversează opreliştile prin care ni se dovedeşte că avea calităţi de Mare Preoteasă, capabilă cultic de a îndumnezei locul acestei Mari Mânăstiri orientată de  Soartă prin numele sacru ca Zână a Cerului. E o nouă dovadă că oamenii râvnesc mereu existenţele celeste. Acolo sus, către înălţimi, se avântă şi cupolele bazilice, dar mai ales ogivele gotice, pe columnele de lumină către arealul unde trăiau oamenii sacri.

            Ana este izbânditoarea, femeia neobişnuită, ce a răzbit să ajungă în locul unde se punea temelia lăcaşului de cult al vetrei Tării Româneşti. Ultimul ei gând a fost la copilaşul care-i plânge. Mesajul baladei Meşterului Manole este deosebit: înălţarea lăcaşului de cult după datina străveche pe credinţa zamolsienelor de pe vatra Ţarii Româneşti, în Grădina Maicii sacre, unde Mama Născătoare e Muma Universului, unde Măria e Pururea Fecioara plină de înţelepciune si nici un păcat fie el divin nu-i întunecă aura de lumină pentru că este sacra născătoare.

              Femeia e Zeea Prometee. Este cheia şi pecetea Universului existenţial şi-o dovedeşte biogenetica modernă.   

               Scrierile antice consemnează că preoţii bărbaţi au luptat 1000 de ani să preia puterea religioasă din mâna femeilor sacre. Marile Preotese geto-dace au creat Vatra Vechii Civilizaţii Europene, unde trăieşte azi poporul român, cum demonstrează strălucit savanta americană, fiică a Europei, Maria Gimbutas. Existenţa verigii intermediare de trecere de la matriarhat la patriarhat e dovedită prin cei Doi Napei, născuţii  gemeni de Zâna Leto,  Apollo şi Artemiza, cunoscuţi de către noi ca fiind cei doi Zamolse, Divingii, Doiengii, Doi.Na, Doi Nika femeie şi bărbat.   

               Zâna Leto îi naşte în mod miraculos şi cu mari sacrificii, aspect ce ne îndreptăţeşte să afirmăm fără să greşim că patriarhatul a preluat moştenirea Marilor Preotese nu întâmplător, ci ca o nouă verigă a omenirii apărută obiectiv la orizontul existenţial.

           Za înseamnă Zână, adică sacră, iar Mol înseamnă femeie. Zamolsele sunt femeile sacre  străvechi, care au acceptat despărţirea sexelor înălţând statutul bărbatului care a rămas tot în grija femeilor, chiar dacă acestea au acceptat locul secund cu mari sacrificii. Cei Doi.Na (născuţii), s-au păstrat şi în toponime. În Dobrogea se află lacul Doengii, cei doi născuţi din Zamolsele înţelepciunii giilor, geţilor, gheţilor, cei Doi.Nika concentraţi în intraductibilul cuvânt DOINA, Doinica, Doiniţa… .

        În visul lui Manole era prezentă numai soţia, nu şi mama. Doar Ana se gândeşte la copilul care plânge, pentru că e mamă. Ana înţelege că oamenii au nevoie să conştientizeze apartenenţa la un neam, la o ţară, simbol fiindu-le grandioasă lucrare ce se înfăptuieşte cu sacrificii mari.

        Orgoliul de mare creator, dar pământean şi bărbat, nu l-a împiedicat pe Manole să vadă consecinţele personale. Tăria de a se sacrifica, de a se jertfi pentru cea mai deosebită lucrare, îl înalţă pe cerul sacru al existenţei. Doar suspinul Anei mai susură din izvorul cu apă vie, cristalină, de la sânul mamei, de la sânul neamului, de la sânul Ţării.

         Manole e făuritorul Altarului ce înlănţuie lumea divinilor gii care nu are început şi nu se va fi sfârşit, fiindcă temelia existenţei  este preasfânta născătoare.

        Această baladă ne indică rolul sacru al născătoarelor pe Pământ, păstrat în datinile străvechi. Cu timpul s-a pierdut sensul spiritual, deşi au fost găsite chiar schelete în zidurile lăcaşelor de cult, aşa cum multe dovezi arheologice atestă practici străvechi, mult îndepărtate de la scopul lor iniţial, numite jertfe pe rug, care nu erau altceva decât loc de rugăciune, ce să mai vorbim de practica  unor popoare  care  fac  pâine  cu sânge de copil să  refacă zestrea  energetică, dar este inutil dacă energiile i-au părăsit.   

           Numai la noi, la geto-daci, mitul Babei Dokia păstrează codat rolul celor 9 energii, magiile Nikei în Calendarul Babelor, din ziua de măcinici de la 9 martie. Tot 9 meşteri mari îşi alege şi Manole. La noi cetele sacre sunt formate din 9 componente, dar Manole îi şi întrece, că se apropie de Creator în idealul său. E conştient de datinile străvechi, dar în subconştient, în visul din somn găseşte calea.

        Ana lui Manole este mesajul divin că temelia existenţei în mitologia geto – dacilor sunt femeile, care au născocit prin intuiţie şi inteligenţă regulile sacre de existenţă ale omenirii, au creat ritualurile activităţilor practice, artistice,  simbolistica, religia, cultura făurind omenirea civilizată .

       Există şi în zilele noastre obiceiul ca bisericile să fie construite după imaginea omului. La o oră anume, la apus de soare, o femeie bătrână şi curată, pregătită spiritual prin slujbe de către preot, se aşază cu faţa spre răsărit, cu mâinile întinse lateral, în echilibru pe ambele picioare şi rosteşte o rugăciune specială în vechime, azi Tatăl Nostru. Această femeie bătrână şi curată spiritual îşi lasă desenată umbra pe pământ şi astfel este orientată biserica. Să nu uităm că strămoaşele noastre, înălţau rugăciuni, oraţii, care erau şi informaţii, care se ţineau în prezenţa unei anumite Ore.  Locul se numea orăştină şi se afla totdeauna pe un deal, aşa cum se zidesc şi bisericile în satele româneşti, pe cel mai înalt loc de pe vatra localităţii.

             Oiconimele de pe aria geto-dacilor de Orăştie, Oradea, Orăcină, Teleorman ne indică şi locul de pe tell, sau pe o movilă, pripor, pe care îşi ţine ORA ruga, pentru RA, iar mai târziu, de către man-omul sau de către raman.

             În cultura Maya, cultul culminant al creaţiei, nu este Omul, ci apariţia Zorilor, aşa cum şi la noi, urmaşii geto-dacilor, se obişnuia rugăciunea de la Miezul nopţii.  Părintele Patriarh al României, Teoctist, spunea că tatăl său îi trezea la 12 noaptea ca să-şi facă rugăciunea cu toţii, pentru întâmpinarea Zorilor, dimineţile sacre ale omenirii. Era un ritual de la care nimeni nu dorea să lipsească. Întâmpinarea Zorilor era foarte importantă şi pentru strămoşii noştri, care urcau pe munte în ziua solstiţiului de vară, pentru Rugăciunea Zorilor.

             Într-o convorbire avută la vestitele mănăstiri creştine de pe  Meteorele Greciei, cercetătorul creştin ortodox grec ce ne-a întâmpinat ne-a dezvăluit că femeilor nu le-a fost interzisă intrarea în altarul bisericii, ci a fost dorinţa lor. Altarul femeilor este Vatra pe care ele întreţin focul sacru al familiei şi al credinţei de neam. Altarul bisericilor în care slujesc patriarhii este un Alt.RA, dar este suficient ca femeile să-şi poarte paşii când se sfinţeşte lăcaşul de cult ca acesta să devină sacru, apoi niciodată vreo femeie nu va mai intra în altarul vreunei biserici creştine.

             Femeile consideră bisericile sacre pentru că o slăvesc pe Fecioara Mamă, Cucernika Mamă. Interdicţia ca femeile să nu fie preoţi este dovada demarcaţiei între marile ere de credinţe religioase ce s-au modificat şi adaptat timpului, sub presiunile nepaşnice ale patriarhatului. Femeile întreţin întreaga credinţă străveche adaptată la cerinţele înnoitoare ale vremurilor.

             Un alt aspect specific simbolisticii geto-dace străvechi ce răzbate din această baladă este semnificaţia numelui voievodului, care este Negru - An.Gru. Voievodul este Graiul Cerului, fiindcă An este zeul cerului în limbaj patriarhal, iar gru face trimitere la Graiul ceresc, de pe grui, o denumire a înălţimilor pe care se amplasau lăcaşurile de cult din vechime, unde îşi ţineau oraţiile – rugăciunile, Marile Preotese. An e prescurtarea numelui Zânei Cerului care era Ana în matriarhat. Nu întâmplător Manole se însoţeşte cu Ana. Ana cea sacră e mesagerul concret al graiului divin.  Întemeietorul Ţarii Româneşti era un iniţiat care ştia că în vechime au trăit  atlanţii, oamenii sacri, ce-şi duceau traiul numai pe înălţimile rămase în urma năpraznicului potop. Nu este o întâmplare că urmaşii numesc Geto-Dacia  Grădină a Maicii Domnului, care nu-i altceva decât gura de rai pusă de creator în Eden, cum argumentează M. Scorobete în cartea Dacia Edenică.

          Multă vreme Ţara Românească a fost numită UngroVlahia, iar Mitropolia Ţării Româneşti este numită şi în zilele noastre Mitropolia Ungrovlahiei. Denumirea veche de Kara.Iflac prin care turcii desemnau Ţara Românească nu se referea la o ţară neagră ci tot la glasul  cerului printr-o Gură - Ka a Soarelui – Ra. Karienii erau comunităţi umane antice puternice, erau carienii atlanţi,  cum demonstrează cercetătoarea Mihaela Orescu, în Soarele Carpaţilor. Carienii  au ajuns până pe coastele Americii încă din Antichitate. Negru, adăugat lui Vodă, ne indică numele cultic greu de nepătruns de către cei neiniţiaţi.                            

           Baladele româneşti, ca şi Monastirea Argeşului, păstrează coduri ale învăţăturilor cultice străvechi ale neamurilor geto-dacice, iar legenda Meşterului Manole restituie statutul femeii sacre, temelie a existenţei.

                              

Bibliografie:

• V. Alecsandri, Cântece bătrâneşti;
• A. Bucurescu,  Dacia Magică,  Editura Arhetip,  Bucureşti, 1999;
• L. Cueşdean, Sistemul sumerian al limbii române, Bucureşti,
• Olimpia Cotan-Prună, Străvechimea multimilenară a matriarhatului geto-dac. Civilizaţia marilor preotese, Dacia Magazin nr. 44, Bucureşti, iulie 2007, pg. 51 – 52;
• Eadem, Sânzienele – cete feminine de iniţiere, Dacia Magazin nr. 44, Bucureşti, iulie 2007, pg.52 – 54;
• Eadem, Kogaion – De la Gaea la Zamolxe, Dacia Magazin nr. 22, Bucureşti, mai-iunie 2005, pg.34 – 35;
• Legende populare româneşti, Editura Albatros, Bucureşti, 1983;
• V. Lovinescu,  Dacia Hiperboreană, Editura Rosmarin,  Bucureşti, 1996;
• Mihaela Orescu, Soarele Carpaţilor,  Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2010.

• I. Taloş, Meşterul Manole, Editura Grai şi suflet, Bucureşti, 1997.