O baladă crestina de tip zamolsian: TESTAMENTUL MARII PREOTESE – MARIA CEA MARE

 

BALADA MARIEI celei MARI

Baladă creştină de tip zamolsian culeasă de  Olimpia Cotan – Prună de la  prof. Laura Moldovan din  satul Agighiol, comuna Valea Nucarilor, judeţul Tulcea, învăţată de aceasta de la Hagiu Anastasia, fiica lui Croitoru Ariton.

S-a dus OMUL MARE,                                     

La PĂDUREA MARE,

Să taie LEMNE MARI,

Să facă BISERICĂ MARE,

Cu NOUĂ UŞI,

Cu NOUĂ ALTARE,

Cu NOUĂ SFINTE DE PRISTOALE.

În pristolul ăla MIC

Stă MARIA aia MICĂ,

În pristolul ăla MARE

Stă MARIA aia MARE,

Şi citeşte preoţeşte

De cu seară până-n cineoară,

De la cineoară pân-la reşiţa soarelui,

Cătând în sus, cătând în jos,

Să vază de nu-l găseşte

Pe-al ei FIU…

Pe FIUL ei nu l-a găsit,

Dar cu Sfântul Ion s-a întâlnit,

Călare venind,

Cu paloşul cruce făcând,

Pe finişorul lui cătând.

Şi MAICA DOMNULUI l-a întrebat:

- Ioane, Sânt Ioane,

- N-ai văzut, n-ai auzit,

De FIUL meu şi de finul tău?

Ion, Sânt  Ion i-a răspuns:

- Of, MAICA MEA şi-a lui DUMNEZEU

N-am văzut, dar am auzit

Că L-au prins câinii – păgânii din Jidov

Şi la grea muncă L-au pus:

Pe cruce L-au răstignit,

Chiroane-n tălpi I-au bătut,

Trestii sub unghii I-au băgat,

Cu brâu de mucenici L-au încins,

Cu cămaşă de urzici L-au îmbrăcat,

Iar când îl îmbrăca

Sângele se revărsa,

Paharele că umplea,

Jidovii duşcă bea

Şi bine că le părea.

MAICA DOMNULUI se-ntoarse,

Luă alte haine călugăreşti,

Altă cârjă călugărească

Şi porni pe altă cale,

Pe altă cărare,

Cu glas până-n Cer,

Cu lacrimi până-n Pământ,

Cosiţa galbenă-şi smulgând

Şi tot de-al ei FIU întrebând,

Plângând şi suspinând,

Cu un om se întâlni.

Şi MAICA DOMNULUI îl întrebă:

- Of, omul meu şi al lui DUMNEZEU!

- N-ai văzut, n-ai auzit

C-am avut un FIUŞOR,

De L-au prins câinii – păgânii din Jidov

Şi la grea muncă L-au pus:

Pe cruce L-au răstignit,

Chiroane-n tălpi I-au bătut,

Trestii sub unghii I-au băgat,

Cu brâu de mucenici L-au încins,

Cu cămaşă de urzici L-au îmbrăcat,

Iar când îl îmbrăca

Sângele se revărsa,

Paharele că umplea,

Jidovii duşcă bea

Şi bine că le părea.

Omul zise către Ea:

Of, MAICA MEA şi a lui DUMNEZEU!

- N-am văzut, n-am auzit

Dar eu cruce I-am făcut,

I-am făcut-o mititică,

Să nu-i fie de nimică!

- Să munceşti cu anii,

Ca să câştigi banii!

           

MAICA DOMNULUI se-ntoarse,

Luă alte haine călugăreşti,

Altă cârjă călugărească

Şi porni pe altă cale,

Pe altă cărare,

Cu glas până-n Cer,

Cu lacrimi până-n Pământ,

Cosiţa galbenă-şi smulgând

Şi tot de-al ei FIU întrebând,

Plângând şi suspinând,

Cu-n ţigan se întâlni.

Şi MAICA DOMNULUI îl întrebă:

- Of, ţiganul meu şi al lui DUMNEZEU!

- N-ai văzut, n-ai auzit

C-am avut un FIUŞOR,

De L-au prins câinii – păgânii din Jidov

Şi la grea muncă L-au pus:

Pe cruce L-au răstignit,

Chiroane-n tălpi I-au bătut,

Trestii sub unghii I-au băgat,

Cu brâu de mucenici L-au încins,

Cu cămaşă de urzici L-au îmbrăcat,

Iar când îl îmbrăca

Sângele se revărsa,

Paharele că umplea,

Jidovii duşcă bea

Şi bine că le părea.

Ţiganul zise către Ea:

- Of, MAICA MEA şi a lui DUMNEZEU!

- N-am văzut, n-am auzit

Dar eu cuie i-am făcut,

I le-am făcut mititele,

Să n-ajungă nici la piele!

- Să dai cu ciocanul,

Ca să câştigi banul!

MAICA DOMNULUI se-ntoarse,

Luă alte haine călugăreşti,

Altă cârjă călugărească

Şi porni pe altă cale,

Pe altă cărare,

Cu glas până-n Cer,

Cu lacrimi până-n Pământ,

Cosiţa galbenă-şi smulgând

Şi tot de-al ei FIU întrebând,

Plângând şi suspinând,

Cu-o broscuţă se întâlni.

Şi broscuţa o-ntrebă:

- Of, MAICA MEA şi a lui DUMNEZEU!

De ce plângi, de ce suspini?

- Cum să nu plâng iar, broscuţo,

C-am avut un FIUŞOR,

De L-au prins câinii – păgânii din Jidov

Şi la grea muncă L-au pus:

Pe cruce L-au răstignit,

Chiroane-n tălpi I-au bătut,

Trestii sub unghii I-au băgat,

Cu brâu de mucenici L-au încins,

Cu cămaşă de urzici L-au îmbrăcat,

Iar când îl îmbrăca

Sângele se revărsa,

Paharele că umplea,

Jidovii duşcă bea

Şi bine că le părea.

Broscuţa zise către Ea:

- Pentru-n singur FIUŞOR

Plângi TU şi suspini,

Dar eu c-am avut

Doisprezece copilaşi,

Toţi ca nişte năsturaşi

Şi-a trecut o roată ferfăcată

Şi i-a omorât pe toţi-deodată.

Şi seamă pentru ei nu voi face

Nici DUMNEATA seamă pentru seamă

Nu vei face,

Dar du-Te la fântâna lui Iordan,

Scoate apă cu mâna dreaptă,

Spală-Te la ochi

Şi fă ochii frumoşi şi luminoşi,

Ca faţa lui IISUS HRISTOS.

Pe HRISTOS îl vei vedea,

În braţe că-L vei ţinea,

Pe obraz L-oi săruta

Şi bine că Ţi-o părea.

Şi MAICA DOMNULUI i-a spus:

- Of, broscuţă fisculiţă,

M-ai înseninat cu-n gând.

Să te afli-n toate izvoarele,

În toate lacurile

Şi-n toate fântânile,

Să bea lumea apă din urma ta,

Să nu  se scârbească,

Să mori, să te usuci,

Dar să nu te împuţeşti!

           

MAICA DOMNULUI se-ntoarse,

Luă alte haine călugăreşti,

Altă cârjă călugărească

Şi porni pe altă cale,

Pe altă cărare,

Cu glas până-n Cer,

Cu lacrimi până-n Pământ,

Cosiţa galbenă-şi smulgând

Şi tot de-al ei FIU întrebând,

Plângând şi suspinând,

Ajunse la fântâna lui Iordan.

A scos apă cu mâna dreaptă,

S-a spălat la ochi,

A făcut ochi frumoşi şi luminoşi

Ca faţa lui IISUS HRISTOS.

Şi–atunci pe HRISTOS L-a văzut,

Pe braţe că L-a ţinut,

Pe obraz L-a sărutat,

Şi mult că s-a bucurat.

Şi MAICA DOMNULUI L-a întrebat:

- Cum de Te-ai îndurat

Şi Te-ai lăsat

Să te chinuie câinii – păgânii din Jidov?

Şi IISUS HRISTOS i-a răspuns:

- Of, MAICA MEA şi a lui DUMNEZEU!

Pentru câteva chinuri şi suspine

Ce pe cruce mi s-au pus,

Nu M-ar pierde CEL DE SUS.

Şi s-a duce lumea  la biserică,

Cu grâu, vin, smirnă,

Că pân-acu cin-se năştea,

Nu se boteza,

Cin-murea,

Nu se prohodea,

Turta de la vatră,

Nu se împărţea,

Plugaru-n câmp de fluiera,

Nu se auzea,

Mama de copilaşi

Nu-şi vedea,

Cloşca de puişori,

Nu căta,

Şi toate lighioanele de puii lor,

Nu-şi căta,

Dar aşa Mi-am dat chinul şi necazul

Ca cine s-o năştea,

Se va boteza,

Cine s-a mărita,

Se va cununa,

Cine o muri,

Se va prohodi,

Turta de la vatră

S-o-mpărţi,

Plugaru-n câmp de-o şuiera

S-o auzi,

Mama de copilaşi

Îşi va căta,

Cloşca de puişori

Va vedea,

Şi toate lighioanele de puii lor

Vor căta.

Şi cine ştie această poveste

Şi-a spune,

De la lună la lună,

De la an la doi,

Să-l iei DOAMNE de mâna dreaptă,

Şi să-l porţi pe cărări drepte,

Unde-s mese-ntinse,

Şi candele aprinse

Şi Raiul deschis.

Cine-o ştie şi n-o spune,

Să-l iei DOAMNE de mâna stângă,

Să-l porţi pe cărarea strâmbă,

Unde-s mese strânse,

Candele stinse

Şi Iadul deschis.

Acolo să-l laşi să moştenească-n Veci!

AMIN!

Pe  un  urcuş  de munte  în zona  Braşovului, spre Pietrele Solomonarilor, conversaţia se leagă uşor, când mesaje străvechi te asaltează fizic şi istoric.                                                                                                                       Profesoara Laura  Moldovan mă priveşte câteva clipe şi îndrăzneşte făcându-mi o destăinuire:

- De mult timp bat cu piciorul trasee arheologice fiindcă am senzaţii de trăire intensă şi mă gândesc că m-am născut pe o comoară, fiindcă la Agighiol, casa noastră este pe locul unde s-a descoperit mormântul princiar de dinainte de Hristos.

 - Noi, dobrogenii, suntem sensibili la istoria lumii vechi fiindcă trăim în climatul bogat al legendelor şi miturilor, iar urmele străvechilor hiperborei, şciţi, sarmaţi, hittiţi se suprapun în tot locul.

Discuţia s-a aprins în jurul bogatelor însemne de pe obiectele Tezaurului de la Agighiol: cerbii cu multe picioare, şarpele din aer, fineţea liniilor ochilor de pe coiful de aur, dar mai ales protectoarele pentru glezne şi genunchi care au pe ele portrete de femei. Nu lipseşte nici centura, care a fost obiect de dispută în Antichitate, e mobilul uneia dintre muncile lui Hercule. Am ajuns la concluzia că este mormântul unei regine amazoane,  mai ales că istoricii antici indică Marea Neagră ca fiind tărâmul vestitelor războinice ale Antichităţii matriarhale geto-dace. Dialogul a alunecat uşor spre Insula Albă unde localnicii ştiu că a  existat O Biserică Albă mare, cu nouă altare,  cu nouă scaune mari...Mare mi-a fost surpriza când profesoara a început să declame:

S-a dus Omul Mare,

La Pădurea Mare,

Să taie lemne mari,

Să facă Biserică Mare

Cu nouă uşi, cu nouă altare

Cu nouă  sfinte de pristoale…

Am ascultat întreaga baladă  şi  mi-a scăpat aprecierea că este un mesaj transmis de Marea  Preoteasă Maria către Maria cea Mică, mama lui Iisus, vestitorul noii religii creştine. Preoteasa este cea care îi citeşte preoţeşte Mariei celei Mici, ce-şi caută fiul întocmai ca şi măicuţa bătrână care-şi caută mândrul ciobănel tras printr-un inel.

Această baladă este o nestemată a istoriei vechi prin care religia Zamolsiană a marilor Preotese este transmisă Creştinismului. Biserica Mare este făcută de Omul Mare care a luat un lemn mare din Pădurea Mare. Biserica are nouă uşi, nouă altare, nouă sfinte de pristoale. În aceste NOUĂ altare stau cei NOUĂ - persoane importante, maeştrii înţelepciunii, magii lui NIKE, Marea Preoteasă, şi fiecare are un rol bine stabilit, aşa cum pe tăbliţele de smarald ale lui THOTH (vezi Hermes Trismegistul) cei OPT aflaţi sub conducerea lui NOUĂ priveghează echilibrul Universal. Măcinicii - magii lui NIKE – ENKI, au nume: UNA, DUYA, TREJA, PATRA, PANCEA, ŞASE(A), ŞAPTA, OŞTE. Iată cum numărătoarea vedică nu semnifică decât numele veghetorilor TERREI.

În această baladă se precizează numai numele de Maria cea Mare şi Maria cea Mică ce stă într-un pristol mic. Maria aia Mare - giganta, uriaşa, titanica, stă în Pristolul cel Mare fiindcă Biserica cea Mare o lasă moştenire oamenilor prin Maria cea Mică. Maria aia Mare din pristolul ăla mare „citeşte preoţeşte”, deci e Marea Preoteasă şi face cunoscut urmaşilor cum FIUL Mariei celei Mici este mesagerul schimbărilor teologice. Maria Preoteasă îl defineşte pe acesta ca TREIME – corp astral, corp fizic şi corp energetic. Îl caută-n sus, îl caută-n jos, îl descrie ca pe un  om cu toate părţile corpului: picioarele în care i s-au bătut piroane, mâinile sub ale căror unghii trestii i-au fost băgate, talia peste care cu brâu de măcinici l-au  încins, trupul îmbrăcat cu cămaşa din urzici.

În disputa dintre Origene şi Clement Alexandrinul se foloseşte expresia centura măcinicilor referitor la învelişul protector al Terrei creat de magii lui NIKE – măcinicii, pentru a asigura echilibrul existenţial. Iniţiaţii din Templul lui Zamolse purtau o astfel de centură – un brâu lat din piele albă de miel pe care erau prinse simboluri ale îndeletnicirilor agropastorale şi a celor legate de construcţii (spice de grâu, un cuţitaş, o riglă cu 24 de gradaţii).

Corpul energetic al lui Iisus este marcat de sângele cu care se umpleau paharele, care susţine corpul mental exprimat în răspunderea pentru înrădăcinarea  înţelepciunii umane în forme noi sub cupola Bisericii Creştine - Biserica  viitorului. FIUL, deci Viitorul, este descris prin calităţile de misionar al noii religii, ca deschizător de drumuri prin ochii minţii, aşa cum Maica lui l-a putut vedea numai după ce s-a spălat pe ochi cu apă din fântâna lui Iordan – Eridan, vechea denumire a Dunării.

Personajele din baladă nu l-au văzut pe fiul Mariei Mici. Ei n-au văzut mesajul pe care îl aduce în lume fiindcă nu erau informaţi, nu erau iniţiaţi. Maria cea Mică face drumuri grele  pe cărări neumblate şi este nevoită să-şi ia alte haine, dar nu din cele obişnuite, ci haine călugăreşti. Ia cârjă călugărească, ia altă cale şi altă cărare, suferă cumplit având lacrimi până-n Pământ, iar durerea i se aude până în Cer. Maria cea Mică merge pe căile astrale dintre Cer şi Pământ,  plângând şi suspinând şi îşi smulge cosiţa galbenă. Se întâlneşte cu personaje simbolice care reprezintă elementele primordiale: foc, aer, apă, pământ. Sfântul Ion e călare în aer şi face cruce cu paloşul, deci simbolul crucii este mai vechi decât Creştinismul. Broscuţa e venită din apă. Crucea răstignirii este făcută din lemn, iar chiroanele din metal prelucrat în foc.

Bărbaţii nu îi spun adevărul măicuţei, explicându-i pe departe cele întâmplate. Doar broscuţa venită din ape, mică la trup, dar mare prin suferinţa la care a supus-o un crunt destin care îi pierde pe cei doisprezece copilaşi ca nişte năsturaşi,  zdrobiţi de o roată ferfăcată, o sfătuieşte pe Maica Domnului să nu-şi facă nici ea samă pentru fiul ei. Maria o admiră pentru demnitatea cu care primeşte crunta lovitură, dar zâmbeşte înţelegând diferenţa dintre necazul broscuţei şi chinurile prin care trece o lume atunci când se transformă din temelii.

Interesantă este repetata expresie Maica mea şi-a lui DUMNEZEU prin care se precizează că e vorba despre Marea Preoteasă care împreună cu mulţimea de veste (vestale) şi neveste geto-dace au creat religia, aşa cum consemnează istoricii lumii antice.

Portretul Mariei celei Mici este puternic reliefat atât fizic cât şi psihic. Ea caută dovezile  ce susţin  informaţiile pe care le-a primit de la Sfântul Ion. Face eforturi mari pentru o femeie care este şi mamă, dar răspunderea pentru viitorul fiului său prevalează. Este cutezătoare, inteligentă şi  binecuvântările sale le dă după faptă, dar mai ales după sinceritate. Tâmplarului îi doreşte să trudească tot anul ca să câştige banul, ţiganului să  bată cu ciocanul ca să-şi câştige existenţa, iar broscuţei care i-a vorbit sincer îi hărăzeşte să sfinţească apele.

Balada ne prezintă înfăţişarea Mariei Mici ca fiind hiperboreană. Chipul îi este luminos ca  faţa lui Hristos. Are părul lung împletit în cosiţă galbenă, aşa cum la străbunii daci mamele purtau părul într-o singură cosiţă spre deosebire de fetele necăsătorite. Iată că Maria cea Mică este păstrată în memoria ancestrală ca fiind albă, de tip hiperboreano–geto- dacic şi blondă, trăsături fizice pe care le transmite şi fiului său. Drumul la fântâna lui Iordan – Eridan, adică la Dunăre, este tot atât de anevoios fiindcă femeia este nerăbdătoare să-şi uşureze chinurile, aşa  cum o sfătuise broscuţa, putând astfel să-şi împlinească destinul. A lăsat tristeţea şi tânguiala, emoţiile şi sentimentele şi l-a văzut cu ochii minţii pe fiul său.

Hristos este strălucitor în aura de iniţiat, încins cu brâul de măcinici, deci capabil de transformări cosmice pe care numai magii lui NIKE-ENKI le-au putut face. Această măreaţă misiune a fost încredinţată de Marea Preoteasă în Biserica Mare făcută de Omul Mare unei personalităţi demne de asemenea  încredere: fiul Mariei cea Mică, urmaşă  a Mariilor celor Mari – Zamolsienele (Za - zeiţă şi Mol – femeie). Astfel înţelepciunea a fost preluată de la Zamolsianism de fratele său  geamăn, Creştinismul lui Iisus, care a avut măreţia de a sparge tiparele iniţiatice, arătând că OMUL E MĂREŢ pentru că lumina înţelepciunii este în OM şi pentru OM. Tot ce este OMUL există numai datorită înţelepciunii lui, aşa cum notează THOTH pe Tăbliţele de smarald. Înţelepciunea ne este lăsată de ENKI, Marele Şarpe.

Maica Domnului ajunge luminoasă în faţa lui Hristos şi are resurse pentru a-l întreba de ce a ajuns să se lase chinuit. Fiul îi arată că acestea nu sunt chinuri pe lângă măreaţa transformare pe care o săvârşeşte în biserică şi anume: în biserică să se boteze cei ce se nasc, în biserică să se cunune şi tot în biserică să se prohodească cei ce au murit. Oamenii să fie solidari, iar pâinea de la vatră să se împartă. Femeile să vadă de copii, cloşca de pui  şi toate vietăţile să-şi vadă de puişori. Se păstrează până astăzi obiceiul ca primele spice de grâu împletite în coroniţă să se pună la icoană, prima pâine scoasă din cuptor să fie împărţită trecătorilor, iar primele fructe să fie duse la biserică.

Pe lângă această nouă ordine morală, noua religie impune ca activitatea intelectuală să nu mai fie apanajul unui cerc restrâns de iniţiaţi şi să se bucure de o preţuire mai înaltă decât cea materială. Astfel, întreaga religie creştină ne îndeamnă să ne facem palate în Cer şi nu pe Pământ, să ne cultivăm cunoaşterea, înţelepciunea, nota de distincţie umană mai ales că nimic înafara sufletului nu contează. Cel ce va urma această cale să fie luat de mâna dreaptă şi să fie purtat pe căi drepte, adică cele pe care sunt mese întinse, dar şi CANDELE  APRINSE. Cine nu va urma această cale să fie luat de mâna stângă şi purtat pe căi strâmbe, unde mesele sunt strânse şi candelele stinse.

Iată cum străbuna înţelepciune geto-dacă răzbate în Noul Testament care este Zamolsian. IISUS HRISTOS  cheamă pe urmaşii lui Zamolse, care au preluat înţelepciunea Marilor Preotese, creatoarele religiei ca etică de viaţă, să îşi poarte credincioşii pe cărări drepte în Biserica Mare, locul de solidaritate întru HRISTOS, fiul zeiţelor albe, nemuritoare prin înţelepciunea lor.

Mesajul acestei balade care reia pe alt plan balada Mioriţa  în care FIUL pleca  spre Marea Crăiasă,  iar semnele după care îl căuta neobosita-i mamă făceau trimitere la o lume a iniţiaţilor. Balada s-a păstrat aici, la Gurile Dunării, vechiul Eridan – Iordan, lângă BISERICA ALBĂ din Insula Albă (Insula Şerpilor de astăzi) la care fac trimitere toate izvoarele istorice, în care candela aprinsă de Marile Preotese  luminează ca un FAR viitorul ce aparţine cuceririi mintii omeneşti, păzit cu credinţă de Fiii Luminii.