duminică, 30 octombrie 2016

COTENSII, COŢII, COTANII – COMUNITĂŢI SACRE DIN CARPAŢII DE CURBURĂ





Geto-dacii sunt popor originar a cărei glorie precede pe cea a Romei.
                                                                                                                                    Mircea Eliade


            Întreaga istorie antică consemnează prezenţa geţilor cu peste 500 de ani î.Hr., dar strămoşii lor se pierd în negura veacurilor. N. Densuşianu menţionează că în tradiţiile argonautice existau Cytaeii, locuitorii din regatul fără margini ai regelui Aietes, unde exista Lâna  de aur, ce cuprindea o mare parte a Schythiei de la Marea Neagră, numită Cytaea terra. Regele Aietes se mai numea şi Kitaios. Schiţii kitaios, katti sau hatti sunt regăsiţi în toponime ca fiind cotanii, cotensii, coţii din cotitura carpatică, până în vremea geografului Ptolemeu.
Hecatonchirii au fost desemnaţi de Joe să-i păzească pe Titanii învinşi. Printre cei trei oameni plini de forţă, Suidas îl numeşte pe Cotys – Cotus, Gyges şi Briareus, ca fiind cu o statură colosală, cei mai puternici oameni de pe Pământ, ce apar şi  în scrierile lui Horaţiu şi Ovidiu. Din neamurile preantice ale coţiloeilor, cotanilor, cotensilor se trag şciţii, scoţii, geţii şi goţii.
După căderea Romei sub atacul goţilor conduşi de Alaric din Delta Dunării, la 23 august 410 (avea 34 de ani), goţii au împânzit Europa şi au administrat teritoriile, fiind o prezenţă activă şi tumultuoasă în istorie şi în scrierile istorice vestice, timp de peste 1500 de ani. Scrierile papale consemnează prezenţa acestora în viaţa cultică, aspect ce a determinat cruciadele înarmate, dar şi mascate de atragerea enoriaşilor până la arderea lor pe rug.
Istoricii au purtat dispute mari, dar au ajuns la concluzia că goţii sunt geţii şi că ţara lor, Goţia, se afla în sud-vestul României din zilele noastre, la întorsura/cotitura Carpaţilor răsăriteni, în nordul Dunării şi Dobrogei din zilele noastre. În această arie geografică pe hărţile antice sunt semnalaţi cotensii, coţii, caucoensii, cotinii, cauconii etc. Unele scrieri vechi încă din perioada preindoeuropeană arată că prin cuvântul COT se precizează un spaţiu de locuit, la înălţime, un cotlon, cotron, cotrun, dar mai ales un cotan la geto-daci, colibă la vechii englezi şi islandezi.
Unele scrieri istorice îi consideră pe goţi de origine germanică, nordică, dar se înşeală fiindcă acei cotini, coţi, gotini, goţi sunt semnalaţi şi după Căderea Romei, în Apusul Europei, fiindcă asupra teritoriilor de origine ale geţilor funcţiona damnaţio memoria - condamnarea la uitare, instituită de împăraţii romani şi continuată pe căi dure de către papalitate, aspect demonstrat cu multe documente, argumente şi contraargumente de către George Pântecan, ce nu  se ocupă de originea goţilor, de la Tisa spre estul european, considerându-i popor migrator, meteoric în istorie.        
În spaţiul geto-dac, noianul de dovezi istorice nu acordă nicio şansă istoriei subiective dictată de interesele papale de a recotropi şi stăpâni Europa sub drapel religios. Această ofensivă neobosită în destrămatul Imperiu Roman a semănat numai teroare, jafuri, crime, Inchiziţie, dărâmarea vetrelor de cult, de la metode mascate pentru a desfiinţa vechea cultură şi civilizaţie a geto-dacilor de pe Vatra Vechii civilizaţii Europene, până la mutarea Daciei şi Goţiei prin Bule Papale în Apusul European menţinând damnaţio memoria pentru răsăritul european.
          Au deformat istoria până în zilele noastre de suntem prezenţi prin omisiune, cu regret, în lucrarea românului suedez G. Pântecan, nativ din zona coţilor gălăţeni, şi până la tunurile lui Bucov ce-a dărâmat zeci de biserici ortodoxe la ordinul Mariei Tereza în Ardeal.
Autorul ocoleşte scrierile antice, care accentuau că măreţi sunt goţii dacă Roma îi slujea ascultătoare, ea care a fost stăpâna tuturor popoarelor, cum scrie Iordanes, ignorând că misionarii care au răzbit în masivele muntoase româneşti în secolele VIII-IX au constatat că tradiţia geto-dacă  a subzistat netulburată, că îşi regăsesc originea şi în Biblie, ca oameni plini de forţă, plini de vitejie ce se impuneau prin mulţimea lor, ca fiind neamurile lui Gog şi Magog. Nepotul lui Iacov se numea Horitul şi locuia în Ţara Lotan, lângă localitatea biblică Dotan unde a fost salvat şi vândut Iosif care ajunge în Egipt mare dregător.(Geneza 37/17).
V. Pârvan scria că prin getae trebuie înţeleşi geţii de pe ambele maluri ale Dunării. Aşa este oare? Şciţii sunt aceleaşi comunităţi cu geţii, locuitorii vechii Dacii dintre Tisa şi Nistru, care pot fi geţi sau daci, aşa cum  pe Harta lui Orosius, între Germania şi Alania scrie: Dacia ubi et Gotia (Dacia  şi Goţia), deci nu sunt identice. Aceste ţinuturi sunt învecinate. Cei interesaţi de mulţimea şi forţa lumii goţilor, prevăzând că vor fi o mare ameninţare, adeverită la 410 când au pus Roma la pământ, iar iluştrii neaveniţi se străduiau să-i localizeze din auzite, de-au încălcit iţele istoriei de nu îi mai dai de rost.
Goţii sunt cotensii, coţii, cauconii, caucoensii, cotenii, cotanii semnalaţi pe Harta lui Ptolemeu în Munţii Buzăului din cotitura Munţilor Carpaţi. Harta lui Vasile Pârvan îi prezintă pe şciţi în această zonă, dar nu face nicio precizare, de parcă aceştia au căzut din senin. A. Bucurescu  scrie în Dacia Sacră despre înfrăţirea tinerilor care în vechime se făcea doar între goţi şi geţi, fiindcă  descindeau din acelaşi neam. Goţii nu erau de neam germanic, ci din neamul coţilor carpi din sud-vestul Munţilor Carpaţi, îngemănaţi cu aceştia. Pompeius Trogus scrie în secolul I: chiar şi dacii sunt mlădiţele geţilor (care erau goţii antici).
Cot.ani înseamnă oamenii Zânului Cer din cotitura Munţilor Carpaţi pe care istoria antică scrisă de greci îi  semnalează insistent, numindu-i când şciţi, când cheţi, heţi, hittiţi atât de prezenţi în Istoria Antică şi toate denumirile sunt adevărate deoarece îi desemneză pe sacrii coţi, pe sciţi, pe dacoţi.
În câmpia de la Nordul Dunării au trăit geţii,  iar dacii sunt cei ce trăiau legaţi de munţii ce înconjurau Cetatea Ardealului.S trabon numeşte Basarabia ca fiind Deşertul geţilor, deci tot câmpie.
Geţii sunt gheţii, ghiţii, oamenii pământurilor dezgheţate şi ai gheţurilor, ce ne duc spre începuturile în care Pământul era acoperit de gheaţă mai tot timpul, aici, sub Aurora Boreală, dar unde oamenii sacri, ce au fost numiţi şi nemuritorii, au supravieţuit şi au trăit, în civilizaţia dunăreană.
Coţii, străvechi europeni din nordul Dunării, semnalaţi de istoricii antici ca fiind cotenii, cotensii (ensi înseamnă preot şi rege), cotanii, caucoensii, cauconii se regăsesc în eufoniile pentru geţi şi goţi, dar şi în denumirea multor popoare străvechi precum: şciţii, scoţii, occitanii, cheţii, celţii, cuţovlahii, caţii, coţanii, cotanii, catarii, goţanii, gotanii, goţii, ostrogoţii, vizigoţii, oţii.
Pe hărţile lui Ptolemeu sunt singurii semnalaţi pe o arie foarte întinsă, în sudul Moldovei din zilele noastre, în Munţii Buzăului (Zânul cel Mare), de coborau vara în câmpia de lângă munte, aspect ce se menţine şi în zilele noastre păstrat în toponime ca Muntenii Buzău în plin Bărăgan, la şes.
Scrierile istorice semnalează prezenţa unor comunităţi ce ne atrag atenţia asupra înrudirii lor şi anume: coţii, cotanii, cotenii, cotensii, şciţii pe aceleaşi teritorii. Prezenţa scoţilor în apusul Europei, dar şi a dacoţilor în America Nordică ne obligă să ne oprim cu atenţie asupra unei realităţi atât de grăitoare.         
          Goţii erau comunităţi numeroase şi tumultoase numiţi şi vizigoţi la apus, ostrogoţi la răsărit, ale căror urme de civilizaţie milenară sunt atât de prezente mai intâi în locul de origine în sud-estul României din zilele noastre, apoi în întreaga Europă, la peste 1000 de ani după destrămarea Imperiului Roman.
          Goţii sunt forţa ce-a organizat şi condus oficial Vestul Europei, mai bine de 1000 de ani, ţinând în cumpănă procesul de civilizaţie şi cultură. Au dispărut goţii? Atunci cum de se scrie că Scoţia era vecină cu Schiţia, mai ales că scoţii sunt sacrii coţi, iar coţii sunt goţii şi desigur şciţii.
         Spun istoricii că unele popoare au apărut în istorie şi, bineînţeles, că altele au dispărut, fiindcă pentru dumnealor, omenirea este de luat în seamă numai de când o scriu învingătorii cu sabia. Dacă Alaric cu armatele sale era got din Delta Dunării înseamnă că trăiau în aceste zone, chiar dacă istoricii imperiului îi semnalează numai când îşi făuresc istoria pe câmpul de luptă, că romanii nu au avut curajul să le încalce teritoriile milenare.
          În această expunere mă bazez pe argumente prezente în realitatea istorică, animată de identificarea strălucitorilor noştri strămoşi înglobaţi în comunităţile geto-dacilor, dar nedreptăţiţi de istorie, prin condamnare la uitare, dar mai ales pentru atacurile la adresa culturii şi civilizaţiei lumii vechi geto-dace, atacurilor la adresa miturilor şi religiei noastre străvechi. Iată motivul pentru care voi începe cu spiritualitatea.
Wodan, Wotan, Odin sunt zeii antici veneraţi de popoarele nord-germanice, sueoni şi scandinavi ce trăiau în katund (sate). În Codex Argenteus, Wulfila scrie la 383 despre qatun.  Cultul acestor zeităţi a fost purtat de comunităţile legate de coamele dealurilor şi munţilor, cum sunt coţii, cotanii, cotunii, comanii coordanate de înţelepţi de pe vatra vechii civilizaţii europene, unde trăieşte azi poporul român.
În vocabularele şi limbile nord-germanice anglo-saxonice sunt multe cuvinte similare cu cele din vocabularul daco-românesc fiindcă limba geto-dacă a fost limba întregii Europe.
În Dicţionarul explicativ al limbii engleze vorbită în SUA, Valhalla este o şcoală, un loc de onoare şi glorie. La geto-daci  acest loc face legătura cu lumea de dincolo din tărâmul altei fericiri. Zeul mitic Odin conduce zânele ce adună sufletele eroilor căzuţi vitejeşte în lupte şi le oferă glorificare şi ospeţie în Valhalla care la geto-daci este Insula fericiţilor. Valhalla este un cuvânt în care vall înseamnă palisadă, înălţime pentru apărare, iar arh, mare luptător. Cinstirea zeilor se oferea luptătorilor de pe valul înălţat, de pe troianul, tranşeea de apărare a vetrelor. Zeul Wotan exprimă centrul cosmogoniei germane în poemul Voluspa şi era numit om în blană de lup, iar Licantropia este o cheie a înţelepciunii străvechi  la geto-daci. Dacă Dumnezeu a pus Raiul în Eden, care-i Ţara Havila cea plină de aur, atunci este vorba de locurile de pe înălţimi, primele luminate de Soare, că nu întâmplător Rai e locul prielnic vieţii, înconjurat de grădinile unice şi vestite ale Edenului, cu ape cristaline în care se oglindeşte Universul, precum în Cer aşa şi pe Pământ. În Valhalla erau rânduiţi să-şi odihnească sufletele eroii luptei pentru apărarea vetrei, acei nemuritori care caracterizau numai lumea geto-dacă străveche şi a căror zi se cinstesţe în Ziua de Înălţare, la şase săptămâni după Paşti, paralel cu Înălţarea lui Iisus în Creştinism, numită şi Ziua Eroilor.
Zamolse aduna într-o clădire, scrie Herodot, numită Vall, în care se afla Hall, o sală mare, eroii şi după moarte. Era locul în care erau cinstiţi geţii cei vrednici şi viteji, oferindu-le ospeţe eroice, prilej cu care îi învăţa legile naturii, conduita umană, credinţa în nemurirea vitejilor căzuţi în luptă. Zamolse e supranume de iniţiat în înţelepciunea Zamolselor de pe vatra Daciei străvechi. Este primul înţelept-rege al patriarhatului geto-dac, mai ales că preia ştafeta Legilor belagine de la Hestia, ultima mare Preoteasă a matriarhatului.
Triburile nordice au mitizat personalitatea lui Zamolse sub denumirea de O-Din, Om Divin, de Odini.oară, dar şi  Wodan, Wotan, Kotan, Koţan, Katan, Gotan, Cuţan, Guţan. Eber, nepotul lui Noe, a avut doi fii. Peleg şi Ioctan (Io Cotan) ce aparţin de casta antică IO. Există peninsula Iu.Katan, adică Io.Katan în America Centrală.
Wotan este Cotan, iar Odin este Codin/Codrin la români, nume des întâlnite în nordul Dunării. Interesant cum cotani, catanios, coniki, cottos, cotensi, coţi sunt cuvinte cu trimitere directă la această divinitate întâlnită de la Atlantic la Pacific. Demn de remarcat este faptul că regina tracă Meda era fiica lui Kothelos.
Pangeea, continentul ieşit de sub ape la Facerea lumii, devine apoi Gondwana. În Mexic, între cele trei piramide în vecinătatea piramidei Palenque se află şi piramida cu numele Copan. Interesant că această civilizaţie a fost modelată de oameni albi veniţi din Răsărit, după înfăţişarea unicului schelet de sub piatra din piramida vestită prin imaginile dăltuite. Pe tăbliţele de lut de la Qumram şi în poemul Epopeea lui Ghilgameş, întâlnim un Hefaistos, zeu al prelucrării fierului cu numele de Kothar – Hasis cunoscătorul, ştiutorul, înţeleptul, arhitectul fierar, argintar, făurarul zeilor, care i-a construit lui Ba.al – Cel Alb - o casă şi o platformă unică pe Pământ pe Muntele Antiliban, fără ferestre, în care foloseşte ca măsurătoare cotul. Uriaşul Yam, care n-a putut să intre în palat, a fost învins de Baal cu armele făurite de Khotar –Hasis. Acest semizeu slujea Zânei Soarelui pentru a domni peste sufletele celor morţi. Acest sălaş este numit Ascunzişul lui Zaphon, unde se adăposteau anunakii, asistenţii lui An dintre care Enki (Ensi) – NIKA era cea  mai importantă personalitate ce stăpânea emisfera de nord a Pământului, numită Dilmun, sau Ţara celor 7 munţi în poemul lui Ghilgameş, cum traduce Z. Sitkin. Kothar a meşteşugit armele lui Baal, darurile pentru Aşhera, arcul lui Aghat râvnit de regina amazoanelor, Anat, care şi-l dorea promiţându-i nemurirea, dar acesta consideră că arcul său e mai potrivit pentru un bărbat, aşa cum se precizează pe tăbliţele de lut: Poveste din Ugarit - 1500 î.Hr.
Kottos era un gigant din neamul zeilor care păzea Insula fericiţilor alături de fratele său, Gyges.
Katanios, zeul Pământului, avea 100 de braţe şi 50 de capete, deci avea 50 de anunaki.
Khatares erau zeii de sus, adică ai Cerului. Katharate erau cele 7 zâne din HTR. La noi, urmaşii geto-dacilor, există cuvântul hâtru, adică înţelept, priceput. Aceste zâne hâtre erau comparate cu rândunelele şi susţineau oraţiile, incantaţiile speciale pentru naştere, nuntă şi moarte. Rândunelele au învăţat oamenii să-şi facă adăposturi din lut.
Din Muntele Antiliban musulmanii  au dus la Ierusalim o cupolă aurită ce au sprijinit-o pe o temelie octogonală deasupra stâncii sacre. Aceasta este o columnă de comunicare cu Universul numită Piatra splendorilor, pe care se află biserica Sfânta Sfintelor, care nu e alta decât Baala - Enki – Nika -  Sancta.Nika – Deea.Nika – Zamolnika, Oranika, Nikaora, Nicoara etc. Acest sălaş al Marii Zâne este făurit din cele mai înalte coloane de piatră din lume, cu cele mai largi încăperi, ce au ca temelie cele mai mari pietre din lume de  circa 5000 tone.
Katharii, oameni puri, curaţi spiritual, sunt atestaţi până în zilele noastre ca fiind o castă sacerdotală a căror urmaşi trăiesc în sudul Franţei şi în Catalunia – Spania, cât şi în Sicilia - Italia la Catania, iar strămoşii lor sunt semnalaţi mai ales ca urmaşi ai pelasgilor sacri pe teritoriul de azi al României, prezenţi în toată Europa.             
În mormântul tumular de la Agighiol – Tulcea datând din secolul al IV-lea î.Hr. s-a găsit o cupă de argint cu o inscripţie în limba getă KOTIO.SEG.BEO. La Rogozen, în Bulgaria, o descoperire similară numără 165 de vase de argint, dintre care, pe 18 dintre acestea există aceeaşi inscripţie KOTIO.SET.BEO, ca şi în mormântul de lângă Ruse, cât şi pe cupa de argint de la Alexandrovo, zona Loveci, Bulgaria. Numeroasele cupe de argint cu inscripţia ce conţine numele Kotyo sunt dovada că  la Dunărea de jos, în sudul Moldovei, a existat un centru cultic de Sarabă, reprezentat simbolic de căprioara cu 8 picioare pe potirul getic-cotic al timpului. La sud de Gurile Dunării trăia populaţia  kattuzii, azi poate Valea Karasu, cum consemnează Pliniu cel Bătrân. În acest centru cultic marii pontifi şi regi participau la ospeţele nemuririi în sensul că erau iniţiaţii vremii şi încheiau întâlnirile sacre  sorbind din potirele sacre, licorile nemuririi în înţelepciune, ce pecetluiau legile sacre ale cetăţilor pontice, preluate de la sarabele pontice precum Kotya, deţinătoarele înţelepciunii străvechi. Kotya era marea preoteasă a reginei Thomiris care l-a învins pe monarhul Cirus.
Pe hărţile vechi ale Europei, în sudul Cehiei, sunt semnalaţi cotinii – carpi, osii, oţii sau coţii. În nordul Poloniei, la Marea Baltică, se află localizaţi cuttonii. Skatinavia este pe hărţile vechi în sudul Suediei din zilele noastre.
Marile Preotese geto-dace ce slujeau înţelepciunea Saraba ( Sa –zână, Ra – Soare şi Ba – mare înţeleaptă) erau patronate de Basaraba, de doua ori mare, înţeleaptă şi unică stăpână a lumii matriarhale, aşa cum era Gaea de pe patera de la Pietroasa, care prezida cu potirul sacru în mână, în mijlocul zânelor,  unde era admis lângă Artemis şi Apollo, ca semn că lumea Marilor Preotese se transformă. Doar Hermes este numit în antichitatea patriarhală Trismegistul. Acesta este Magul, magistrul de trei ori mare, ca s-o depăşească pe Basaraba ce include pe Ba (mare iniţiat) de două ori, cu două trepte mai sus.
Cotanii au rădăcini adânci în lumea elitelor matriarhale iniţiatice din moment ce numele lor grecizat de Kotyos este trecut pe potirele sacre străvechi utilizate de  corpul sacerdotal ce-a înlocuit instituţia marilor preotese, care sunt numiţi Sarabii Terrei şi despre care ne informează Iordanes. Să nu uităm că Artemis era marea preoteasă contemporană cu Apollo ce deţinea supremaţia asupra căprioarei sacre, numită codat Saraba de la nordul Dunării, pe care o primise de la Taygeţia, soţia zeului Jupiter. Kottito era o zână a florilor, deci farmacoană, în acelaşi rang cu Bendis, Sabazios, Derzelos semnalate în Dobrogea antică cu numele de Taygeţia şi Artemis la greci, Diana la romani etc. Cothelos era regele din 341 î.Hr., prieten cu Filip al II-lea, a cărei fiică, Medapa, se căsătoreşte cu regele macedonean.
Cotyso este şi numele altui rege get,  fiu de Sarabă, urmaş al lui Burebista la anul 43 î.H., cum atestă arheologul ceh Eva Halnikova, care a găsit monede de aur, argint, fier şi bronz din vremea acestuia. Acesta domnea peste Câmpia Munteană şi Banat. În anul 12 se întâlneşte cu poetul roman Ovidiu, la Calatis, şi devin buni amici, mai ales că şi regele get era poet. Ovidiu îl considera pe regele Cotyso de talia lui Orfeu, care nu mai este singurul mare poet. Cotyso dorea să refacă statul lui Burebista, cea mai mare ameninţare la adresa Romei, dar este învins în anul 30 de generalul Lentulius care a fost numit Getulius precum Traian Dacicus, iar Horaţiu, marele poet roman, se bucura nespus că frica va rămâne la porţile Romei şi pot trăi liniştiţi. În secolul al IV-lea Kotiso este numele unui alt rege de la Dunărea de Jos.
Diodor din Sicilia scrie că Insula Syme din Grecia era condusă de Chothonias, karian hiperboreu, care i-a preschimbat numele în Karpatos.
Koson este regele geto-dac din secolul I î.Hr. al cărui nume se găseşte pe numeroasele monede din aur găsite în Munţii Orăştiei din vestul României unde trăiesc şi azi bănăţenii - oamenii marilor înţelepciuni native desemnaţi în vechime prin particula Ba, născuţi ca tot Natul, în tina strămoşească, cuvânt ce desemnează locul de baştină din marele areal sacru.
Cotanii, cotensii sau coţii au roit în toată Europa, în Asia, dar şi în nordul Americii, până în Japonia de nord. Ei se aşezau lângă localităţi şi nu se amestecau cu localnicii. Erau numiţi cotunaki, iar partea aceea de sat se numea cătun sau cot de sat, sau colţ de sat în jurul Vetrei Centrale, aşa cum ei se numeau cotani sau coţi după locul de baştină din cotitura estică a Munţilor Carpaţi, în sudul Moldovei.
Wulfila - din casta lupilor, era născut în nordul Dunării, în Bărăganul de astăzi şi era got - get sacru, mai precis din neamul coţilor care au trăit şi luptat şi la Coţofeneşti unde s-a descoperit vestitul coif de aur, plin de simboluri sacre. În studiul său lingvistic V.S. Drăgăneşti găseşte interesante corespondenţe între limba gotică şi cea nord-dunăreană. Pe Wikipedia, în studiul referitor la originile limbii româneşti scrie că goţii au 80% cuvinte latineşti vechi, iar în limba getică se mai regăsesc 65% cuvinte latineşti.
Idiomul coto-geto-gotic are 80% cuvinte latineşti, nu germanice. Istoricii vorbesc de un traseu gotic al graiurilor locale străvechi gotice, din Panonnia, Illiria, până în sudul Franţei şi nordul Spaniei. În secolul al IV-lea Regatul Goth avea capitala la Ravenna, unde împăratul Teodoric cel Mare, ostrogot născut în Banat era adept al arianismului susţinându-l în vestul Europei până în zilele noastre. Palatul său era decorat cu mozaicuri creştine ortodoxe în care Sacra familie, Cei Trei Magi, preoţii şi preotesele au straie geto-dacice. Teodoric cel Mare era supranumit Gotorom-Romanorum-Rex şi avea ca prim-ministru pe Casiodorus, senator roman, cel mai mare erudit al timpului, ce a scris prima monografie despre un singur popor, numită Getica, recuperată parţial de Iordanes.
Discipolul lui Wulfila, Axenţiu din Durostor, spune că a rămas în mijlocul poporului său şi s-a hotărât să traducă Biblia – Noul Testament în limba gotică. Mai târziu i s-a dat numele de Codex Argenteus deoarece i s-au făcut coperte din argint. Lucrarea se află în biblioteca din Upsala, unde se păstrează textul Evangheliilor, al scrisorilor apostolului Pavel, Faptele apostolilor cu fragmente din Vechiul Testament şi din Cartea Regilor, scrise în limba gotică de către acest venerabil înaintaş.
             Iordanes a fost al doilea mare scriitor istoric got ilustru, din secolul al VI-lea. A scris unica şi prima carte de istorie a goţilor, ce reprezintă prima monografie a unui singur popor cu numele: Despre originea şi faptele geţilor. Această carte reprezintă un compendiu după opera lui Casiodorus - Getica, pierdută. Are meritul de a demonstra că nu există nicio deosebire între goţi şi geţi, cum de fapt nu există deosebire între goţi, geţi şi coţi mai ales că evenimentele se petrec în aceeaşi zonă a Dunării de Jos. Iordanes precizează că să nu creadă cineva că am adăugat ceva în favoarea poporului got din care mă trag.  (O. Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei,  pag. 123).
Coţii au fost asimilaţi de istoricii antici cu sacrii, divinii şi sunt prezenţi în toată Europa. Despre vechimea lor vorbeşte şi o altă întâmplare istorică: omul străvechi găsit printre gheţurile din Alpii francezi este numit Otzi şi era un  războinic ce purta cu el o trusă cu leacuri.
În Japonia, în  Insula Hokaido, trăiesc supravieţuitori ai unei rase europoide cu numele de ainu  lângă muntele Fuji Yama. Sunt înalţi, albi, cu barbă şi poartă cămăşi albe, lungi. Limba lor este apropiată de cea elină şi bască. Au un alfabet cu 26 de sunete şi litere, departe de 65.000 de ideograme japoneze, aşa cum sunt descrişi în Enciclopedia americană. Ainu în limba niponă înseamnă nou veniţii, cu Noua – Nihon (Onis), Nika, Nipon-Koku, adică Ţara soarelui răsare. În insula Hokaido sunt cercuri din stânci realizate în epoca de piatră la Nakodal, Kami-Kotan, descoperite şi în alte locuri din lume ca Sarmizegetusa - Soarele de Andezit,  Vârful Dorului de pe Caraiman – România, Stonehenge - Anglia, Yoming (SUA-Dakota) numit Cercul Medicinii etc. (vezi Michaela Orescu). Cercetările arheologice indică faptul că populaţii din spaţiul carpatic au ajuns în Insula Hokaido şi sunt cunoscute sub numele de ainu sau inuiţi.  În anul 1624 aianii şi lazii mai erau încă semnalaţi în Dobrogea. Neamurile carpatice au rămas în toponimele din Insula Hokaido cum este Kara-Kotan ce aminteşte de carienii pelasgi sau lelegi despre care stau mărturie multiple descoperiri arheologice americane ce atestă prezenţa navigatorilor carieni cu mult înainte de Columb.
De la Tucidide şi Diodor din Sicilia până la cercetătorii moderni se atestă că în Antichitatea americană o dinastie de origine cariană a domnit în Ecuador. M. Orescu în studiul Soarele Carpaţilor notează numele a peste 25 de comunităţi cariene antice. Populaţiile băştinaşe, caraibii, sunt strămoşii amerindienilor descendenţi din străvechii carieni.
Iată că numele localităţii japoneze Kara-Kotan, unde există importante vestigii antice străvechi nu este o întâmplare. Oamenii poporului ainu, metisaţi cu japonezii, după generaţii se nasc tot albi, înalţi, blonzi, cu ochii albaştri. Satul lor se numeşte Ainu Cotan. Ainii sunt urmaşii caracotanilor din Carpaţi ce trăiau în cătun, un sat mic, un colţ de sat, un cot de sat. Localităţi de pe aria geto-dacă se numesc cătune din Cotul Văii ori Cotul Râului, Cotul Miculinţi, Cotnari, Cotuşca, Coţofeneşti, Coteşti, Coteana, Caţa, Coţofenii din Dos, Coţia, Coreţia, Caracal, Carei etc. Fortăreţele ainilor cotani se numesc chaschi, deci case.
La aini Soarele este în grija Marii Zâne. Focul din vatră este sacru şi este dăruit de Marea Zână, care este asimilată cu Estul, Esca – izbucnirea Zorilor. Ei nu au temple. Ainii pescuiesc cu ostia ca în epoca de piatră. Sunt oamenii munţilor, dar şi ai mării. Când se îmbolnăvesc grav îşi schimbă numele. Îşi îngroapă morţii lângă casă şi le pun un stâlp la cap. Strămoşii ainilor din Japonia erau conduşi de Kon.Tiki şi aveau caractere somatice europene. Grupa lor sanguină e diferită de cele cunoscute în Japonia şi e unică. I-au învăţat pe japonezi agricultura, meşteşugurile şi arta. În nordul Japoniei există Cătunul lui Iisus, numit Shingo, în care se află un manuscris la Muzeul din Cătun, descoperit în localitatea învecinată Ibaraki, considerat Testamentul lui Iisus.
Ka.tun este localitatea în care se vorbeşte aceeaşi limbă, fiindcă sunt de acelaşi neam. Fonemul ka înseamnă gură, iar tun-teo înseamnă sacră etnie. La sudul Dunării toate localităţile vlahilor se numeau Cotune. Pentru a fi individualizate se adăuga şi un alt nume, care preciza Vlăhia, ori un nume localnic. Existau localităţi cu numele Catun, Cotun, Cuţunşi zona cuţo-vlahilor de lângă Muntele Olimp, ca pe toată aria Daciei străvechi. Un cătunar conducea 100 de geto-daci. Cătunul este un sat mic. E cătunul primordial al ainilor, identic cu cel din Maramureş în ce priveşte datinile şi portul cămăşilor lungi, cum scrie savantul japonez Minoru Nambara în lucrarea Am trăit printre aini. Cotane se numesc la japonezi comunităţile de familii.
În China exista ţara Cotania şi localitatea cea mai importantă are acelaşi nume.    
În cultura Maya actul culminant al creaţiei este apariţia Zorilor ce se consemnează în Popol Vuh, unde timpul era împărţit în tuni adică ani ce aveau 360 de zile. Un katun era o mare perioadă de timp ce dura 7200 de zile, care se amplifica de 20 de ori pentru a exprima perioade lungi de timp ce se exprimau în: baktuni, piktuni, kalaptuni, kinkiltuni.
În Arhipelagul Novosibirsk primul exploarator rus, I. Sannikov, a descoperit Insula Kotelnâi cu unelte şi arme de silex şi os alături de numeroase bordeie părăsite. Această enigmatică Ţară a lui Sannikov a atras noi şi noi exploratori, printre care Nansen care consemnează că a întâlnit stoluri de gâşte care zburau spre nord, cât şi vulpi polare la aşa mare depărtare de ţărm. Din nordul Insulei Kotelnâi exploratorul rus Toll a zărit 4 munţi cu vârfurile plate spre nord fapt semnalat şi de crescătorii de reni.
Pe teritoriul Americii de Nord trăiesc da.coţii şi aria lor de vieţuire se numeşte Dakota, ce nu a putut fi ştearsă de pe faţa pământului cu toate mijloacele năvălitorilor moderni din toată lumea pe acest pământ al făgăduinţei, cum scrie cercetătoarea Michaela Orescu în cartea Tezaurele omenirii.
Odinioară, în preeriile americane trăiau comanşii, iar pe harta SUA există localitatea Katanoga.
În Dakota, la o altitudine de 3300 de metri pe un platou numit Mont Krow se află Cercul Magic, marcat cu pietre mari, în mijlocul căruia este Cercul medicinii, la Yoming, cu rol de calendar, cu funcţiuni terapeutice, cu 28 de raze dintre care una mai lungă numită AC. Cercul este înalt de 0,90 m şi cu un diametru de 4 m în mijlocul unei incinte sacre asemănător cu Altarul de andezit de la Sarmizegetusa.            
Interesante sunt datinile, obiceiurile, zeităţile dacoţilor numiţi şi indienii albi, care sunt identice cu cele ale daco-geţilor demonstrând contactele navigatorilor neolitici din Europa. S.M.Trento era uimit de numeroasele similitudini de ritualuri cu şciţii, dar nu ştia nimic despre coţii sacri din Dakota.
Zeul dakoţilor era Enktahi similar cu Enky – Nika, Zeea Prometee din Carpaţi al cărui nume îl regăsim şi în zilele noastre pe crucile din cimitire, dar şi pe ştampila pâinii sacre: pistolnicul. O altă legendă vorbeşte despre Nokomis, deci Nika, ce cade din cer şi naşte o fată care, la rândul ei, naşte un băiat, un fel de Făt-Frumos de pe la noi, care-şi cumpără săgeţi de la bătrânul dacoţilor. La nuntă se aduc crengi de salcie. Uraganul nebun, un personaj vesel în alaiul de nuntă, poartă haină scurtă, de ciută albă, veşmânt al Sarabilor antici din Carpaţi numit nebridă. Hiawatta duce în dar miresei din neamul dakoţilor o căprioară, simbol de Sarabă. În datinile dacoţilor şi în cele geto-dace regăsim  similitudini referitoare la cultul morţilor. Pe drumul umbrelor se aprind focuri pentru susţinerea energetică, ca să nu se prăbuşească. Pentru morţi se dau numai merinde pentru drum – surse de energie. Eroul e dus pe apă într-un loc special asemănător cu Insula fericiţilor din mitologia coţilor. În tradiţia lor se spune că era o vreme când Cerul era mult mai lângă noi. Cosmosul este un OU care se extinde în toate direcţiile. Se precizează în legendele Pieilor Roşii că indienii albi erau străini şi aveau un Zeu al lor.  Ei veneau din împărăţia celei mai îndepărtate dimineţi - adică de la răsărit.                       
Sacerdoţii dacoţi erau războinici, după cum bine remarcă M. Orescu, fiindcă bătrânul meşter de săgeţi regreta timpurile când existau bărbaţii adevăraţi nu ca în vremurile de acum, în care se folosesc mai mult vorbele în luptă. Dacoţii aveau vatră proprie în jurul căreia s-au format cătunele/cotanele, satele străvechi cu originea în Carpaţi.  
În Evul Mediu s-a scris o altă pagină de istorie a urmaşilor dacoţilor prin povestirile despre prinţul navigator Madoc, fiul lui Rhessus din Welles, Ţara Galilor. Acesta a întâlnit în America de Nord o populaţie cu care se înţelegea în limba gaelică, aspect ce ne îndreptăţeşte să afirmăm că scoţii sunt urmaşii sacrilor coţi antici, mai ales că toţi europenii aveau aceeaşi limbă în vechime. În Declaraţia Scoţiană de Independenţă scrie că aceştia au învăţat credinţa creştină de la Apostolul Andrei. Este un mare adevăr fiindcă scoţienii sunt şciţii ajunşi în vestul Europei şi de la sine înţeles că aceştia cunoşteau învăţăturile Apostolului Andrei numit şi Apostolul şciiţilor, de unde a rămas până în zilele noastre şi dansul cultic bărbătesc Căluşarii.
          În România există localităţile: Cotorca, Coteşti, Cotnari, Coţuşca, Coţofeneşti, Cut, Cotu Vameş, Cotu Miculinţi, Cotmeana, Coteana, Cătunele, Cătuna Ormenişului, Cataloi, Katenki, Cătunu; în Rusia: Ohoţk, Kotinek, Kotova, insula Kotelnâi, Cuţiaş, Camenca, Goiana; în Polonia se află localităţile: Kotience, Katovice,  Kojnice, Gotancz, Katin, Gozdnâi; în Cehia: Kutna-Hora, Chotebor, Chotesov, Konice, Kostani, Kostelec; în Ucraina: Kotovca, Kotiuzani, Choten, Chotyn, Koteleva, Kotlovina, Kotovsc; în Ungaria: Kotegian, Kotay, Kotelec, Kopalna, Kotas; în Slovenia: Chotelnica, Cocava; în Italia: Catania, Catanzaru, Cotignano, Cataldo, Cossato, Cattolica, Cori, Gotiziab; în Croaţia: Cotoc, Crotna, Cuţi, Kutina, Koprivnica, iar în Croaţia e Coţia, Cuţi, Cuterina; în Grecia: Catuna-Vlahorena, Caterini, Kotas, Kotohi, Kotouna, Kotronas, Koto-Cline, Kattavia; în Bosnia: Cotor-Varoş, Kautas; în Serbia: Cotor, Capiţa, Crotna; în Albania: Cuţufliani, Coturi, Catuna; în Finlanda: Kotca, în Germania: Coldz, Cottbuz, Gohan, Kotzte; în Estonia: Kohtya-Jarve; în Golful Finic se află Insula Gotland, sediu al tezaurelor vikingilor, dar şi al scrierii runice; în Elveţia: Kotttinbkun, Kottmannsdorf, Kotschach; în Turcia: Kotyora, Kutahya, Kozan; în SUA: Kattanoga, statul Dakota; în Japonia: Kami-Kotan, iar satele se numesc Ainu Cotan, cătune de aini, de inuiţi; în Panama există Capul Catoche.
Cozia este în fapt Coţia fiindcă dz/z e ţ pentru limbajul unde lipseşte această literă specifică limbajului geto-dac, iar Cozieni înseamnă Coţieni pe acelaşi temei. În localitatea Coţofeneşti s-a descoperit coiful din aur cu multiple simboluri, regăsite şi pe alte piese de acelaşi gen din timpurile străvechi, cum este coiful din tezaurul de la Agighiol-Tulcea.
Pe Măgura Odobeştilor şi lângă Dealul Şarba sunt peste 24 de schituri şi mănăstiri. Zona a fost declarată de istorici Athosul dacilor fiindcă în jurul său trăiau caste de sacerdoţi ca Saraba, Babele, Călimanii, Voloşcanii, Faraoanii, Mera, Andreiaş, Nereju, Vizantea fapt ce dovedeşte importanţa acestei vetre străvechi de vieţuire străbună. În localitatea Voloşcani se află râul Colţea. Ion Mateescu scrie în cartea Rădăcini vrâncene că lângă Voloşcani se află şi localitatea Conţeşti. Aici e consemnat un Uric al lui Ştefan cel Mare care vinde partea satului Voloşcani dinspre Conţeşti lui Lupu Voloşca. Volos a fost numele unui mare preot dac iniţiat, din vremea lui Decebal, prezent în scrierile lui George Coşbuc. În zona Vizantea ar fi trăit şi marele preot Vezina. Pe dealul de lângă Vizantea este Peştera lui Bucur, ciobanul care ar fi coborât la câmpie şi ar fi întemeiat cu neamurile sale localitatea Bucu şi poate şi Bucureştii. În comuna Voloşcani a trăit Baba Volosca (înţeleptul sarab) şi cei 7 feciori ai săi, în fapt e vorba de ucenici în iniţieri ca şi cei din subordinea Babei Vrâncioaia.
          Ştefan cel Mare Muşatin a ajuns la domnie din zona Vrancea – Urancea, de aici din sudul Moldovei, zona cultică geto-dacă străveche. Marele domnitor moldovean a fost înmormântat fără sicriu, cu o cruce de aur pe piept, cu trupul pe 14 bare de fier şi cu capul pe un căpătâi de piatră. Vrancea, CâmpuLung şi Tigheci erau cele trei ţări independente conduse de castele de sacerdoţi cu drept de veto în vremea lui Ştefan cel Mare.
Vrancea este un ţinut istoric străvechi în care sunt localizaţi cotanii, coţii şi cotinii. Fondatorul primei şcoli din Vrancea a fost Aurel Cota, luptător paşoptist. Vrancea era condusă la Unirea Principatelor de către Sfatul cel Mare al Vrancei, cu judecători de pace. Cotanii sunt menţionaţi şi în alte perioade istorice.          
În Babilon existau oraşele: Larsa, Ur şi Qatna. În lumea tracă este intâlnit Qatona. (E. Lozovan, Dacia Sacră, pag. 119).
Există multe alte menţionări ale cotanilor în istorie. Astfel, Buda se născuse din neamul sacru Gotana, din tribul Sakia (Dakia). Pe la anul 980 în China exista Regatul Khotan, care avea capitala cu acelaşi nume. Regatul era condus de un guvern budist, după însemnările lui Marco Polo. Aceste ţinuturi au fost cucerite de către Ginghis-han pe vremea căruia mai exista o provincie numită Khotan în care trăiesc comercianţi şi meşteşuguri. În Antichitate China se numea Kathai.
           Vero-Koka, adevăraţii koka, erau oamenii albi cu barbă, veniţi de peste ocean în mod misterios în Insula Paştelui şi în Peru, după ce parcurseseră distanţe de peste 3500 km. Quet(Cot)zalcoatl e zeul suprem în mitologia aztecă şi e înfăţişat ca un şarpe cu pene.
Elveţia este împărţită administrativ în cantoane. Aici trăiesc comanşii, oamenii liberi ai  munţilor în Reţia, cantonul Grison, vizitat şi de istoricul Nicolae Iorga. Reporterii moderni au descoperit printre băştinaşii ce–au trăit aici de peste 3500 de ani persoane cu numele Rita Cathomen ori Ignaz Cathomen, care cunoşteau semnificaţia altarului numit Piatra Lunii unde Crăciunul era însemnat din anul 1089 î.Hr.
Românescul cătun are origine foarte veche, dar e consemnat prima dată de către Kecaumenos în secolul al XI-lea. Munţii din zonă sunt numiţi Carp(piatră), Carpet, Carppa, Carpatis. Etnografii susţin că stânele, târlele păstorilor au stat la baza formării cătunelor. Este des întâlnit cuvântul cătană cu sensul de soldat şi la unguri, pentru cei duşi cu forţa să slujească în armata austro-ungară. Ştiau că sunt români prin apelativul de cătană, adică din cătun. Cătunaşii sunt familiile de valahi ce trăiau la muntele Athos şi-i aprovizionau pe călugări. Lângă Chişinău spre Prut, se află munţii numiţi Alpii Cotici, încojuraţi de Codrii Căprianei.
La N. Densuşianu qat e rădăcină indoeuropeană nu sufix, iar în lumea mediteraneană e întâlnit sub forma quatan, qotun, qotan, qotana însemnând grup de case, implicit de locuitori.             
            Numele generic de grup al strămoşilor noştri geto-daci se trage de la locul în care trăiau. Numai la noi, la români, există cuvintele cutărică, cutărescu. Când vrei să localizezi o persoană precizezi că este din cutare loc şi din neamul lui Cutare. Acestea sunt modalităţi verbale legate de zona de Baş - Tină, adică din acel loc de pe pământ unde trăiau şi mergeau  pe Geos/jos din moşi-strămoşi cum se recomandă pe scurt băştinaşii ca fiind get-beget (Get Be Get).
Coţii, cotanii, cotensii deţineau scriere proprie, unităţi de măsură, potrivit dimensiunilor corporale cum sunt: cotul mare, cotul mic, palma şi şchioapa (distanţa scurtă dintre vârful degetului mare şi vârful celui arătător), utilizate în activităţile practice. Cotanii, cotensii sau coţii au inventat unităţi de evaluare calitativă, de cotare şi de măsură geometrică: cotul şi coţii mari şi mici, strămoşii unităţilor de măsură din zilele noastre. Întâlnim astfel de precizări şi în Biblie: corabia lui Noe avea 300 coţi lungime, 50 de coţi lăţime şi 30 de coţi înălţime. Apele s-au înălţat peste munţi cu 15 coţi. Fereastra de sus era de un cot (Geneza cap. 6 versetul 15).  Cota este unitate de măsură a înălţimilor marcate de pandele înfipte în movile de pământ. Cotele de înălţime sunt pe hărţile topografice, dar şi pe teren, în păduri, lângă ape, pe coline sau colţani, pe dealuri şi munţi, special amenajate şi conservate. Cota sau înălţimea locului este marcată de topografi ca punct de orientare geografică ce desemna în vechime traseele cotanilor sau coţilor, neamuri carpatice cărora istoria, geografia, toponimia, limbajul le datorează atât de mult. Să nu uităm că pe vremea înălţării piramidelor nu se cunoştea metrul. Documentele arheologice au dovedit că unitatea de măsură utilizată în construcţia piramidelor avea aceeaşi dimensiune pe care o are cotul moldovenesc. Mormântul lui Ramses al II-lea era înconjurat de o bandă de aur lată de un cot moldovenesc, care avea o circumferinţă de 365 de coţi, câte zile sunt într-un an calendaristic la geto-daci. Limbajul afacerilor bursiere reţine formula de cotaţie, înălţimea la care ajung afacerile de la Bursa de valori din toate domeniile, în toată lumea.
Bonaventura Vulcanis, adus în atenţia istoricilor de către cercetătoarea Maria Crişan în lucrarea Cărturarii nordici, arată că geţii au avut scrierea lor, înainte de invenţia literelor latine.
Coţii prelucrau pământul, creşteau animale domestice, confecţionau îmbrăcămintea şi construiau locuinţe utilizând unităţile de măsură inventate de iscusinţa lor. Preocuparea de bază a cotanilor era păstoritul după cum scriu călugării de la Muntele Athos. Erau buni meşteşugari şi iscusiţi comercianţi, cum se consemnează în scrierile antice. Administraţia cotanilor sau coţilor era puternică şi bazată pe legi respectate, impuse de sfatul înţelepţilor numit Coterie, condusă de Marele Cote sau Conte. Până în zilele noastre Coteria este o societate secretă. Legământul lor - catos - a rămas încriptat în dubla brăţară sub numele de cătuşă.
Ţara era păzită şi apărată din castel casa de pe tell, pe vârfurile abrupte ale colţanilor-coţanilor, unde se putea pătrunde cu mare greutate, de unde Orele supravegheau căile de acces prin intermediul oratoarele antice (după cum ne indică şi numele de Koty.ora al unui centru de cult milenar din nordul Turciei, pe malul Mării Negre). Cotruţă este şi adăpostul cald pentru orice vietate, dar şi cotlonul cu vatra din fiecare casă.
Cotensii, cotanii sau coţii aveau un puternic cult al morţilor păstrat şi în zilele noastre. Cănuţa cu coadă lungă (opaiţ) în care se pune jăratic şi tămâie se numeşte coţuşcă, cătrună, coţuie sau căţuie.
Cotunikii, cotinii, cotensii, coţii sunt cei ce vorbesc aceeaşi limbă ( ka însemnând gură), iar tină e pământul pe care vieţuiesc în cotane, care aparţin aceleiaşi etnii, au aceleaşi tradiţii, datini şi obiceiuri, aparţin aceluiaşi neam, care vieţuieşte în catene, pe munţii de piatră. Mama lui Burebista se numea Cocza – Coţa. Coto Polo era marele ghicitor al Zamolsienilor. Din cuvântul got knoth provine cel de cneaz, iar termenul herţog-herţeg provine dintr-un cuvânt ce desemna o mare căpetenie a coţilor, din ţinuturi străvechi, nume ce ne duc cu gândul la  Herţa şi Herţegovina.
Cuvântul coţi e deosebit fiindcă litera ţ e specifică limbii noastre daco–româneşti. Aromânii de la sud de Dunăre sunt numiţi şi ţânţari  în sensul că utilizează insistent sunetul ţ şi în loc de ci, ce, pronunţă pe ţâ, ţi, ţa, ţe etc. ( auaţi-aici, câ ţi - de ce, ţinţi-cinci). O zonă sud-dunăreană este locuită şi în zilele noastre de cuţovlahii macedoneni, unii dintre ei ajunşi şi în Dobrogea, şi toţi erau neam de Vlahbei. Huţanii din Bucovina sunt tot din seminţia coţilor. În romanul Groapa Eugen Barbu zugrăveşte o zonă de la marginea Bucureştilor de altădată numită Cuţarida. În Dobrogea, în satul Casimcea, trăiau mulţi Cuţarovi.
            Bunicile şi mamele noastre ne făceau plăcinţele cu brânză, fierte în apă clocotită, care se numeau colţunaşi. Încălţămintea de lână făcută cu igliţa pentru a fi purtată prin casă se numea călţuni, din care s-a ajuns poate la călţări şi încălţări. Dantela de la gulerul cămăşuţelor, de la mâneci ori tivul de la cămeşi era făcut din colţişori.   
            Cotanii sunt fiii soarelui, o populaţie albă veche de peste 18 000 de ani în urmele din necropola de la Cotu Miculinţi din Moldova. Cele mai grăitoare dovezi se află pe Vatra Străveche a Buzăului unde există cele mai multe lăcaşuri de cult de pe aria geto-dacă, încă din Neolitic, zonă în care, academicianul V. Boroneanţ consemnează 29 de vechi vetre paleocreştine de locuire identificabile.
Cataonii se regăsesc printre urmaşii pelasgilor din Geto-Dacia care s-au deplasat în valuri succesive din nordul Dunării şi din zona caucoensilor şi cotensilor, din curbura estică a Carpaţilor, dar şi din Dobrogea. Documentele istorice îi semnalează şi în cetăţile pelasgo–arimice înfiinţate de Arimeneus, cum sunt: Troesmis, Comana, Epiphania despre care se scrie că erau cetăţi ale capadocilor, cataonilor, armenilor şi cilicienilor. În România există o întreagă zonă pe Argeş numită Valea Cotmeana.
            Pe ruinele cetăţii getice Catalina din secolul al VI-lea î.Hr, care a lăsat urme de locuire neîntreruptă până în secolul I, s-a înălţat localitatea Cotnari, de lângă Iaşi, vestită pentru podgoriile sale care aveau nevoie de meseriaşii cotnari, ce luau măsura butiilor pentru vin, prin cotărit, măsurare cu cotul.  
            Aici s-au descoperit locuinţe semibordei, vase pictate, dar cel mai important este un tricorn cu un fragment de faţă umană, nas şi ochi, ce ne înfăţişează informaţii despre chipurile lor străvechi.
            În tumulul princiar de la Sabangia-Agighiol din jud. Tulcea, pe cele două cnemide princiare din argint, piese de protecţie pentru picioare şi genunchi, se află chipuri de femei cu părul cârlionţat, cu cercei în formă de coşuleţ şi coliere cu perle la gât, ce o reprezintă pe Marea Preoteasă a timpului numită Kotya aşa cum scrie pe vasele sacre din acelaşi tezaur din secolul al IV-lea î.Hr.
            Pe linia Cotnari spre Stânceşti, Buneşti, Secu şi în Ipoteşti s-au găsit cetăţi dacice fortificate. La Stânceşti s-a descoperit un frontal pentru cal, un căpăstru unicat din aur, dar şi un cap de mistreţ cu trup din solzi şi coada de pasăre în greutate de 100 gr. Acest tip de mistreţ se află şi pe potirul de Sarabă de la Agighiol-Tulcea. Căpăstrul are obrăzare şi zăbale tot din aur cu o lungime de 47,8 cm şi o lăţime de 9,70 cm ca dovadă că a aparţinut calului unei căpetenii străvechi.
            În satul Cotuşca din judeţul Botoşani şi la Cotu Miculinţi s-a descoperit cea mai bogată şi cea mai veche necropolă din lume cu dovezi arheologice din Pleistocenul Superior, vechi de 18 000 de ani, bogat ilustrată în Dacia Preistorică scrisă de N. Densuşianu. În nord-estul României  există cetatea şi ţinutul Hotinilor-cotini, iar în nord-vest sunt semnalaţi pe vechile hărţi Cotinii-Carpi. Toponimele, hidronimele, oronimelenpăstrează urmele vieţuirii cotanilor, coţanilor, coţilor şi mai târziu ale goţilor şi geţilor, între Munţii Buzăului şi Dunăre, în sudul Moldovei. Cotan, Coţan, Cotea, Gotea, Vârful Goţilor, Muntele Gotea, Muntele Goteşul ne sunt mărturie. Numele lor de coţi arată că erau din cotitura estică a Munţilor Carpaţi. În timp s-au numit şi goţi şi geţi, concluzie ce se desprinde din situarea ţării cu numele Goţia în aceeaşi arie geografică cu Geţia-Dacia, aspect reluat de istoricii antici ce susţin că goţii sunt acelaşi popor cu geţii de la nordul Dunării şi din câmpiile subcarpatice. Cotensii sau coţii sunt menţionaţi şi de Ptolemeu la sud de ratacensi, de cauconsi şi de biefi, în zona sudică a Moldovei, unde se află cetatea străveche Slon - vestitul centru cultic unde B. P. Haşdeu descifrează alfabetul getic (poate fi: coţic, geţic, gotic, gwetic) ca fiind primul alfabet din lume şi unde se bănuieşte că Dromichetes, care stăpânea între anii 300-283 î.Hr. Câmpia Dunării, Dobrogea şi Basarabia, l-a primit pe Lisimach. 
            Istoricii cred că în zona apropiată de cetatea Slon s-a întâlnit Lisimach, regele macedonean al Traciei, cu Dromichete. Tâlcul acestei consemnări istorice nu sunt intenţiile de cotropire ci de învestire cultică pentru regele macedonean care era o condiţie importantă semnalată de anticii istorici. Era un ospăţ iniţiatic la care se foloseau vasele de cult din metale preţioase, aspect dovedit şi de practica timpului în finalul căruia getul îi dă de soţie pe fiica lui, cum susţine cercetătorul Tudor Diaconu în Scrierea secretă. La învestire primeau sacrele daruri: potirul cu însemne cultice şi talerul cu picior care se regăsesc şi în zilele noastre în bisericile creştine ortodoxe.      
            Iată adevăruri de necontestat care ne informează despre existenţa, cultura şi civilizaţia strămoşilor noştri, printre care şi cotanii, cotensii, coţii, celţii, goţii apreciaţi de scriitorii antici ca păşind primii în istorie. Într-o hartă germană din atlasul istoric tipărit la Leipzig în 1934 de către F.M.Putzgers sunt semnalaţi cotinii - carpi în NV Daciei, în Munţii Tatra din zilele noastre. Gutones - sciri sunt în zona portului Gdansc din Polonia. Gautoii sunt în Skatunavia, despărţită de Iutlanda prin Marea Codanus. Iată că poporul cotanilor, cotinilor, coţilor, geţilor este atestat istoric de mii de ani şi până în zilele noastre. Marea Baltică se numea şi Marea Gotică şi în mijlocul său se află Insula Gotland unde a trăit în secolul al XIII-lea primul scriitor suedez, Petrus de Dacia, în cinstea căruia se organizează anual pe 2-4 august festivalul cu numele acestuia, chiar dacă papalitatea a impus oiconimele târzii.                 
             În apropiere de Episcopia Goţiei din locurile de baştină de la întorsura Carpaţilor mai era activă la 1153 şi Episcopia cumanilor care sunt de fapt cotanii semnalaţi de documente până în Japonia nordică, ce s-au întors în mii de ani ca migratori şi cu nume puţin schimbat, folosiţi ca masă de manevră de către ordinul papal dominican. Este clar cât de migratori şi de unde veneau având în vedere că nu e mare diferenţă între denumirea de cumani şi cotani, mai ales că sunt localizaţi în aceeaşi zonă geografică, iar regele lor se numea Kutan din neam în neam, cum scrie George Pântecan în  Dacia şi geto-dacii, între mituri şi istorie, iar localitaţi precum Comania sunt pe hărţile Daciei cu mii de ani înainte de cumanii roitori apăruţi în secolul al XI-lea, care s-au topit în matca neamului lor de baştină – cel al cotensilor şi coţilor, al comanilor. Niciunde pe pământ migratorii n-au întemeiat vreo ţară. Ţările, voievodatele i-au asimulat pe roitori, chiar dacă unii istorici lasă răspunsurile argumentate în aer. Sfântul Nifon a reorganizat Episcopia Goţiei, rebotezând-o Episcopia Buzăului. Coţii, goţii, geţii existau dintr-o perioadă anterioară etniilor arhicunoscute istoric, aşa cum şi Iordanes se referă la hiperborei şi pelasgi. Lângă Marea Moartă este un aşezământ de cult tracic cu numle Kutyla unde trăiau bessii antici. Coţii sunt strămoşii goţilor, cunoscuţi în istorie ca oameni sacri Got.Theo şi numai atenţii cercetători evidenţiază zona sacră a Sihaştrilor, a Horeţilor, Pustnicilor din zona Munţilor Buzăului unde se află enigmatica Ţară a Luanei, cu cele mai uluitoare lăcaşuri de cult unice în lume, din Pădurea Tudoruselor, din Fundul Peşterii, cu urme de existenţă umană din Paleolitic, cum scrie P.L. Tonciulescu.
            Episcopia Goţiei a avut 39 de episcopi şi a dăinuit in scrierile bisericeşti până la 1143. Episcopia Goţiei şi-a păstrat renumele şi după transformarea sa în Episcopia Buzăului. Aceşti preoţi erau Sarabi cu rang înalt dacă au fost atât de urmăriţi. Aspectul este redat plastic pe o veche stemă a Moldovei unde cerbul, simbolul sarabilor, are capul tăiat şi aşezat deasupra, iar de coarnele îmbrădate este un răstignit ca Iisus. Aceştia sunt mucenici, creştini arieni, zis păgâni, despre care Orosius scrie o lucrare numită Istoria adversus paganos, în sensul că erau adepţii lui Arie. Gabriel Gheorghe citează pe lângă Wulfila pe I.Goropius care scrie Gotodanika în care este şi o rugăciune în limba gotică. Istoricii trec atât de uşor peste vremurile vitrege ale constituirii creştinismului ortodox, care este încă o grandioasă bătălie violentă de păstrare a culturii străvechi geto-dace. Wulfila era adeptul arianismului şi l-a menţinut şi argumentat între goţii care l-au dus spre vest, după cum ne informează Timotei Ursu, citând pe H. N. Benet, cât şi C. Coterland (cel din ţinutul cotenilor). Ei au mari contribuţii la istoria teritoriilor carpato-dunărene ale secolelor III şi IV. Vizigoţii erau goţii nord-dunăreni şi vorbeau limba gotă/getă/gwetă. Papa Grigorie al lX-lea scria la 1234 că în Episcopia Cumanilor (distrusă de tătari la 1241) se află nişte popoare care se numesc valahi, care nesocotesc Biserica Romană şi trec la credinţa lor. Să nu uităm că şi Dimitrie Cantemir numea Moldova Valahia Mare în Hronicul vechimii româno-moldo-vlahilor.
            Dacă în secolul al lV-lea în Goţia au fost arşi în biserică 26 de membri ai cultului împreună cu monahul lor, bărbaţi şi femei, atunci trebuie să existe acest ţinut. Să nu uităm că Sava Gotul a fost înecat în râul Buzău, în zona unde Ptolemeu îi localizează pe cotensi, coţi. Sunt semnalaţi 30 de martiri cu numele SAVA (Sava, Savatie, Savea, Savel, Savorie) ce dovedeşte apartenenţa acestora la un cult străvechi puternic Saraba. Motivul martirajului acestora era faptul că au păstrat doctrina ariano-ortodoxă ce indică bogatul substrat al acesteia preluat din iniţierile străvechi geto-dacice din Sava Goţiei. Această realitate atestă aria largă de răspândire a cultului de Sarabă, ce ne îndreptăţeşte să afirmăm că Basaraba indică numele marelui centru cultic istrian străvechi. De asemenea, numele de Zotic este de fapt Gotic/Cotic atât de des întâlnit printre martirii din Tomis, Noviodunum, Nicomedia şi Creta. Şi tot legat de martiri amintim faptul că printre mucenicii din Perga Pamfiliei între 303 şi 305 se află şi mucenicul Catun care a mărturisit cu Sfântul Alexandru. Personalitate a vremii, Teofil al Goţiei a participat la primul Conciliu de la Niceea 325) unde s-au pus bazele doctrinei creştine în vremea împăratului Constantin, şi nu e singurul.
Numele de familie Cotan este des întâlnit astăzi semnificând originea din neamul Cotanilor. Confreria, comuniunea înfrăţită a cotanilor se numea Coterie cu sensul de neam. Contele şi contesa sunt în istorie  personalităţi cu blazon, până la sfârşitul Evului Mediu. Cotanii vieţuiesc şi în zilele noastre de la Atlantic la Pacific. Navigând pe internet îi recunoşti după numele-tabu de Cotan adăugat numelor spaniole, portugheze, englezeşti, franţuzeşti, japoneze, chinezeşti, thailandeze etc.
             În satul Neatârnarea din judeţul Tulcea a băjenit la începutul secolului XX familia lui Nicolae Cotan, om de mare curaj, din sudul Moldovei, cu origini în cătunele Ghidigeni, Gohor, Smulţi, Toflea din ţinutul cunoscut istoric cu numele de Goţia de la Întorsura Buzăului. A avut o fată şi doi băieţi dintre care Mihai, cel mai mic, s-a năsut la 2 mai 1902 în localitatea Isaccea, la trecătoarea peste Dunăre de la Vadul Cerbului. Acesta din urmă a avut 11 copii, 15 nepoţi şi 19 strănepoţi. Fiul cel mare al lui Nicolae Cotan, Ion, veteran din Al doilea război mondial, rănit în luptele de la Mărăşeşti, avea un singur băiat, Ilie, cu 5 copii şi 12 nepoţi şi 5 strănepoţi.
Familia Cotan din Neatârnarea are în zilele noastre 67 de nepoţi şi strănepoţi, răspândiţi în ţară şi în străinătate, până dincolo de Oceanul Atlantic. Numai pe linie paternă am reconstituit elementele de la care am pornit, dar dacă luăm în atenţie şi descendenţii materni, putem aprecia cât de viguros este neamul Cotanilor - Coţi.
Cotanii dobrogeni şi-au înălţat numele şi în panteonul eroilor pentru Apărarea Patriei la Mărăşeşti şi pe crucea nemuritorilor Rezistenţei anticomuniste, în trupele de scafandrii de elită şi pe lista eroilor mineri ai muncii de la Rovinari şi Altân-Tepe, în universităţile tehnice, economice, dar şi de filozofie, istorie, de medicină, de marină militară, de pedagogie, cât şi pe ogoarele smulse podişului arid al Dobrogei, pe şantierele litoralului românesc şi cine poate uita Canalul Dunăre - Marea Neagră săpat în stâncile dislocate cu forţa braţelor şi de Cotani. Aşa s-au înfrăţit Cotanii cu colţanii, cu munţii străvechi ai Dobrogei şi au trăit în bună înţelegere cu toate neamurile.
Şi alţi Cotani fac cinste numelui pe care îl poartă oriunde s-ar afla. Astfel, la Jocurile Olimpice de la Beijing din august 2008, care au început la ora 8 şi 8 minute în ziua de 8 luna 8, o sportivă cu numele Ryo Cotani din Japonia este învinsă de românca medaliată cu aur la judo în semifinale. Tot cu acest prilej Dithe Kotzian din Germania a cucerit o medalie de bronz. Iată numai...Cotăniţe. În multe oraşe din lume există cafenele, pensiuni ce poartă numele proprietarului, Cotan, atât în Europa, cât şi în Asia şi America de Nord. Ambasadorul filipinez în Australia se numeşte Imran Cotan. Şi să nu-l uităm pe marele pictor spaniol al veacului al XVI-lea, Juan Sanchez Cotan, venerat în nume de străzi din Toledo şi Tomelloso. Lucrările lui celebre sunt expuse la Prado, în Madrid, iar istoria artelor plastice îl consemnează drept descoperitorul rolului culorii gri în pictură.
Ce s-ar putea evidenţia într-o concluzie de final? Cotanii, coţii sau cotensii făceau parte din marea civilizaţie a pelasgilor hiperboreeni. Strămoşii noştri erau oameni primordiali şi au trăit, au vorbit, au făurit sălaşe, au inventat unelte, scrierea, legile, religia, cultura şi civilizaţia cea mai veche din Europa  pe care au purtat-o în întreaga lume. 
         Coţii sunt goţii înfrăţiţi cu geţii, gheţii, celţii, scoţii, dacoţii, catanii, dar şi ainii. Goţia este Coţia înrudită cu Geţia străveche de la nordul Dunării, de pe vatra vechii civilizaţii europene atât de magistral argumentată de savanta americană de origine europeană, lituanianca Marija Gimbutas. Pe firul cristalin al apei să mergem în amonte, până la izvoarele adânci, multimilenare, şi să dezvelim nestematele istoriei neamului nostru de oameni sacri ai civilizaţiei carpatine – puternica vatră a Europei străvechi.  
                     
Mic dicţionar

Câtea – nume propriu; cătun – colţ de sat, sătuc, stână; cataramă – prizătoare pentru curea; kutia – câine (în maghiară); kuţo – şchiop (în greceşte); cat – etaj, cameră, parte din stupul de albine; categoric – sigur;  caterisi – a se călugări; catalog – listă cu nume; cot, cotitură – meandră, curbură; cot – unitate de măsură; cotul mare  - distanţa de la umăr la palmă; cotul mic – distanţa de la cot la palmă; cotangent – atingător; cotar – persoană care măsoară cu cotul butoaiele; cotaibă – coteţ pentru orătănii;  cotă – înălţime; cotă – haină lungă purtată de preoţii catolici; cotă – fustă ţărănească, fotă în costumul popular; cotă parte – ce se cuvine din întreg potrivit înţelegerii; cote – cămaşă lungă purtată de copii; cotărit – meseria de cotar; cotărea – cel care cotăreşte; cotăriţă – coş de nuiele; cotăzit – mârşav, murdar; cotcă – minge; cotângan – tânăr între 14 şi 17 ani; cotei, cotecior – câine mic cu picioare scurte; cotârlă – câine jigărit; coteică – căţeluşa coteiului; coteneaţă – adăpost pentru păsările de curte; coteţ – adăpost pentru animalele domestice; coteaţă – lăcaşul câinelui; cotecior – capcană pentru prins peşte; cotiş – cotitură; cotidală – linie curbă care uneşte puncte de pe suprafaţa mărilor; cotide – familie de peşti osoşi; cotigea – căruţă lungă cu care se cară buşteni lungi; cotiledon – frunzuliţă care hrăneşte planta imediat după încolţire; cotilesaurieni – reptile fosile; cotină – loc strâmt; cotingă – pasăre mică foarte frumoasă din Brazilia; cotircă – holeră; cotârjă – cal bătrân, capră; reacotlon – loc ascuns, de neumblat, prin colţuri, firidă sub cuptor, sub vatră pentru gătit mâncarea; (a) cotigi – a o da cotită, nu mai ai nicio ieşire liniară; cotrog – culcuş; cotobanie – coşar în care se ţin găinile; cotoarbă – persoană rea; cotoc – fusceii de la scară, mânere; cotoiesc – ahtiere după sex;  cotonadă – bumbac amestecat cu alte textile; cotoroage – picioare; (a) cotorî – a tăia lăstarii de la rădăcina plantelor; cotoroabă – pisică; cotoroi – mâncare de varză; cotorogi – acrirea laptelui; cotoşmană – femeie uşuratică; cotovaie – jumătate din coaja dovleacului; cotoz - mâncare din pâine şi lapte acru; cotozeală – mămăligă cu cocoloaşe; cotră – loc unde se închid oile; cotricer – loc unde se adună cenuşa; cotroabă – coteţ, cocioabă; (a) cotroci – a adăposti; (a) cotropi – învăluire prin violenţă pentru jaf; cotruţar – care stă pe lângă casă şi nu face nimic important; cotrău – coşar unde se ţin păsările de curte; cotuţ – cotişor, coţ; ot, hoţ  – şmecher; coţat – moţat, cu ciucure sau fundă colorată în vârful capului; cocoţat – suit pe o înălţime să fie cât mai vizibil; coţac – răutăcios, viclean, regizor de neplăceri; coţăire – mişcarea cozii, a da din coadă, a se împerechea, a se fâţâi; coţcar – potlogar; coţcaş – jucător de cărţi; coţcă – zar, înşelătorie, şmecherie; coţă – înşelătorie, coţobaie – codobatură, o pasăre de pădure; coţobeni, încoţopeni – a se cocoţa, a se mândri; coţobrea – fată mică, negricioasă; coţobrei – porumbel; coţofană– pasăre de pradă; coţofenie – flecăreală; coţobârcă – veveriţă; cottage – casă de ţară mică, elegantă; cotonin – fire care înlocuiesc bumbacul; cotoier – persoană care serveşte la masă la nuntă; cotropire – ocuparea unui ţinut străin prin violenţă; Cotea – persoană vestită; cotidian – zilnic; cotesc – din neamul românesc al coţilor; (a) cotili, cotegi – a umbla prin locuri cu multe cotituri; cotelnic – umblă după mâncare; cotiş – serpentine, meandre, drum cu multe cotituri; (a) cotiza – a da o cotă pentru ceva; cotaţie, cotitate – înălţimea la care se ridică, cât de mult sau puţin valorează; cotlet – coasta cu cotitura din carnea animalului sacrificat; (a) cotnări – a face butoaie pentru vin, a vinări, a supraveghea respectarea cotării; cotoc – mâţişor, pisic; cotoc – obiect; cotoi – motan; cotoaie – ciotoaie de pui, copan; cotolan – ştiulete de porumb; cotonizare – putrezirea părţii lemnoase din cânepă, in, bumbac, pentru curăţirea firelor; cotonog – şchiop, mers greoi şi neechilibrat; cotor – tulpină, lujer; cotorosi – aglomerare de obiecte; cotoşman – motan, Omul Cotan; cotreanţă -  zdreanţă; (a) cotrobăi   a căuta, a scotoci; cotrog – culcuş, adăpost; cotruţă – vatră mică cu adâncitură sub ea şi loc îngust între perete şi vatră; coturn – încălţăminte cu talpă groasă folosită de actori să fie mai înalţi; colţun – ciorap scurt de lână; colţunaşi – plăcinte umplute cu brânză în formă de papucei; coţcar – şmecher, pungaş; (a) coţca – a înşela pe cineva, a-i face o coţcă; coţofană – pasăre răpitoare; coţerie  -  şuetă;  coterie - grup restrâns de persoane, care-şi apără reciproc interesele, organizaţie secretă; cozeur (coţeur) – orator plăcut; coz– frumoasă, mândră, nespus de frumoasă; conte – prinţul unui ţinut ce avea puteri depline între cotani; contaş – haină de blană scumpă purtată de boierii moldoveni; coţuie, căţuie – opaiţ pentru luminat şi tămâiat; cută – rid pe faţă, pliu, îndoitură la stofă.



Bibliografie:

1.       Al. Busuioceanu, Zamolsis, Editura Dacica,  Bucureşti, 2009;
2.       O. Cotan ,  T.Beca,  Rezistenţa, Editura Papari, Constanţa, 1995;
3.       O. Cotan, Cotanii- triburi sacre din Carpaţi, Dacia Magazin, nr.53, 2008, Bucureşti, pag. 46;
4.       Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică, vol.IV,Editura Obiectiv, Craiova;
5.       T. Diaconu, Scrierea secretă , Editura  Obiectiv , Craiova;
6.       Dicţionarul ilustrat al limbii române, Editura Academiei, 2008;
7.       D.E.X, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1984;
8.       Gwendolyn Leick, Dicţionar de mitologie a Orientului Apropiat Antic, Editura Artemis, Bucureşti, 2005;
1.       S. Dragomir, Istorii neelucidate, Editura Lucman, Bucureşti, 2007;
9.       O. Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol I, Editura  Academiei Române, Bucureşti,               
10.    F. Gheorghiţă, Lumea de dincolo, Editura  Obiectiv, Craiova,
11.    Harta Rutieră a Europei,  Amco Press, Bucureşti, 2000;
12.    E. Lozovan, Dacia sacră, Editura  Saeculum, Bucureşti, 1999;
13.    M. Al. Orescu, Tezaure ale omenirii, Editura  Amurg sentimental, Bucureşti, 2008;
14.    G. Pântecan, Provincia medievală Dacia din nordul Europei, Editura Tempus, Bucureşti, 2010;
15.    C.E. Popescu, De la Atlantida la calendarul Geto-Dac, Editura  Obiectiv, Craiova, 2009;             
16.    L. Pandele, Transilvania Terra Dacica, Editura  Romprint, Braşov;
17.    T. Petrache, Dicţionar alfabetic al numelor de botez, Editura  Anastasia, Bucureşti,  
18.    M. Scorobete, Dacia Edenică, Editura  Renaşterea, Cluj-Napoca,  2006;
19.    T. Ursu, Wulfila şi limba gotă, Dacia Magazin, nr. 48, Bucureşti, 2008, pag. 14;
20.    M. Vinereanu, Dicţionar etimologic al limbii române, Editura Alcor – Impex SRL, Bucureşti, 2008;
21.    R. Vulcănescu, Mitologie română, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1985.