miercuri, 21 decembrie 2011

Stindardul geto-dacilor - invocator cultic de sacre energii cosmice


                                                                                     Olimpia Cotan - Prună
                      Din vechime pe însemnele reprezentative ale statelor independente existau simboluri distinctive ce individualizau specificul cultic, totemic, mitologic, majoritatea indicând energiile cosmice, telurice sub formă de păsări ale înălţimilor, de vehicule cosmice, de balauri, de monştri, vâlve etc.
                    În simbolurile mitologie sunt prezenţi Zmeii cu pene, cu multe capete ce varsă foc pe limbile mişcătoare. Pentru lumea geto-dacă Balaurul Zburător a devenit stindard  şi e unic în istoria lumii, dăinuind mii de ani. Istoricul A. Deac consemnează în Istoria Adevărului Istoric (pag. 201) că în judeţul Prahova la Vadu Săpat, comuna Fântânele, s-a descoperit în 1980 un fragment ceramic din sec IV î.H., pe care este incizat în pasta crudă  stindardul dacic cu dragon ce are coada penată. Iată că stindardul dacic cu dragon  este mai vechi cu 500 de ani decât consemnările istoricilor romani.  
                    Unii istorici şi gânditori români numesc stindardul geto-dacic Lupul dacic. Mă voi opri asupra unor aspecte de fond cultic, ce contrazic această ipoteză. Lingvistic este doar o atingere între lup şi lucta, mai ales că filipii nu sunt lupi, ci tinerii iniţiaţi în tainele lucteiluptei, îndeletnicire a sedentarilor păstori - agricultori geto-daci. Lupul nu putea fi luat ca model de către geto-dacii sedentari care-şi apărau zona moştenită din moşi-strămoşi fiindcă e animal de pradă, atacă în haită şi e temut de păstori. Lupul singuratic, o raritate, nu putea fi luat ca model nici de vitejie, nici ca forţă pentru neamurile păstorilor.
                    Lycantropia - concepţie antică despre strălucire, luminozitate, nu se referă la lup, care nu-i nici pe departe luminos, chiar de ar fi pus pe lângă zâni. În latina veche Bollias înseamnă strălucitor, luminos. Din bătrâni se pomeneşte despre Marele Lup Alb, ca despre o realitate din vremuri de demult. S-a păstrat în acest sens expresia De când lupchii alghi.
                    Lupul Alb este semnalat numai în preajma Marelui Preot ca Apollo, Zamolse, Sfântul Andrei şi Sfântul Petru pentru că este de fapt comandantul iniţiaţilor Filipi luctani adică luptători.  Aceste informaţii ne trimit la semnificaţii codate în sensul că iniţiaţii Filipi erau mereu în preajma marilor iniţiaţi şi purtau numai veşminte albe, ca toţi preoţii geto-daci, cavalerii minţilor strălucitoare ale celor  de lângă Zamolse. Filipii sunt păstraţi în toponime în toate zonele geografice româneşti. În Oltenia, Filipii sunt cel mai bine păstraţi. În vechiul calendar există toponime ce se păstrează şi în zilele noastre: Filipaşul de sus, Filipaşul de jos, dar şi Filitelnik, ce ne indică zonele în care trăiau  şi anume pe Telul Nikăi, deci pe înălţimile de filieră sacră a zânei Nika făcătoarea cerului şi pământului, cu cele 8 megaenergii ale sale, măcinikele, din mitologia română.   
                    Geto-dacii numeau lupul - vulpe sau fărcaş, denumiri păstrate în zilele noastre în Ardeal. La toate neamurile geto-dace, de la Marea Baltică în nordul Africii, lupul era numit prin cuvântul vulpe. În pre-indo-europeană era numit ulcuos, în sanscrită vrca, în avestică vahrha, în iliră ulcudins, în gotică wulfs, în lituaniană vilcas, în letonă vilks aşa cum ni le aduce în atenţie Mihai Vinereanu în Dicţionarul etimologic al limbii române de indo-europenistică (2008). În Sudan trăieşte un lup despre care românii vor spune cu precizie că-i vulpe.
                    Aşa zisa Licantropie nu are nicio legătură cu lupul, ci cu strălucirea, în sensul că este luminat de ceva. Apollo este însoţit de lupul strălucitor şi e un cod cu sensul de luminat, luminător, ce nu-i totem.
                   Filipii geto-daci iniţiaţi în tainele de luptă, erau fiii luctei, cuvânt din proto-indo-europeană păstrat  în calendarul vechi geto-dac ca zile ale Filipilor, cărora li se dedică 7-8 zile şi de Sfântul Petru al lupilor de iarnă la 16 ,17 şi la 18 ianuarie şi de Gădineţ  - lupul cel şchiop, dar şi de Lupul cel mare de la Ovidenie 21 noiembrie etc. În mod eronat etnologul I. Ghinoiu consideră că Filipii din calendarul geto-dac sunt personificări ale lupilor. În dicţionarul sub titlul Panteonul geto-dac îi numeşte şi Martinii de iarnă, ştiut fiind că Moş Martin este numit ursul la noi, la români. Lupta este cuvânt geto-dac cu originea în pre-indo-europeanul lucta ( M. Vinereanu). Numai în Dacia nord dunăreană există cuvântul lup pentru acest animal de pradă, ce poate fi asemănat cu luctanii, luptătorii iniţiaţi în tainele luptei. În limba pre-indo-europeană există cuvântul lucta cu sensul de a rupe, a sparge, din care lupta şi luptător. Lup, luptă, luptător semnifică tenacitatea celor ce izbândesc parcurgerea etapelor de iniţiere care erau încercărcări de temut pentru cei nechemaţi. Adevărat este că de multe ori  luptătorii geto-daci pedeştri îşi puneau piei de lup ca să alunge atacatorii călăreţi. Cabalinele simt mirosul lupului ca o primejdie şi nu mai ascultă călăreţul.
                    Pe vechile icoane cu Sfântul Gheorghe, capul balaurului este identic cu cel de pe stindardul geto-dac de acum 2000 de ani şi nu-i în niciun caz lup. V. Pârvan în Getica (pag 518)  scrie că Balaurul Dacic e reprezentat pa Columna Traiană cu cap de lup, prelungit în chip de Şarpe, cu nişte fâşii de stofă, care la bătaia vântului se umflau şi formau o flamură  serpentiformă orizontală. Acesta susţine că Trupul de şarpe e imaginea furtunii, divinitate cerească, cu origine în Asia anterioară, deci nu în Dacia, dar istoria antică  îl contrazice, fiindcă Dragonul dacic este Hieroglifă, nume pentru divinitate, pentru Dumnezeu aşa cum argumentează L. Teleoacă în comentariile la Legenda Aureea, scrisă de Iacob Voragine după anul 1200 şi răspândită mai mult decât Biblia, care alterează grav semnificaţia religioasă a hieroglifei numită Dragonul dacic, semn tutelar al identităţii cu 1000 de ani î. H. ce-a pregătit calea mântuitorului pe Pământ. L. Teleoacă atrage atenţia asupra acestui fals uriaş prin care I. Voragine a distrus arhetipul religios al lumii Vechii Europe - localizată unde trăieşte azi poporul român de către savanta americană de origine lituaniană M. Gimbutas.
                    Pe caduceul patriarhului României doi şerpilieni afrontaţi comunică energiile celeste Yn şi Yang ale credinţei nemuritoate străveche a geto-dacilor. Sub acest semn benefic lumea a progresat neîntrerupt mii de ani din care 2500 sunt atestaţi din Persia până în Bretania. Am văzut în expoziţia de icoane de la Muntele meteorelor din Grecia o iconiţă în care Sf. Gheorghe ţinţeşte cu suliţa apa îndicând  unitatea universului cosmic uman Precum în cer,  aşa şi pe pământ, unde apa este oglinda cerului.
                    Dragonul Dacic, invocatorul de energii sacre, este prezent şi în zilele noastre în bisericile creştine, pe obiectele de cult, dar şi pe veşmintele preoţeşti în muzeul de broderii al Mânăstirii Santa Maria de Guadalupe, ca dovadă că cercetătorul L. Teleoacă are dreptate că hieroglifa noastră sacră din strămoşi a fost calomniată şi i s-au adăugat însuşiri monstruase ce au dus la o biografie contrafăcută a Sf. Gheorghe, ştiut fiind că sfinţii au fost oameni normali ce s-au luptat cu păcatele omeneşti, care n-au atacat fiinţe supranaturale. În Legenda Aureea, dragonul este târât în mijlocul cetăţii unde este decapitatat atrăgând ura asupra acestei hieroglife sacre.
                    Deci, stindardul străvechi al dacilor nu reprezintă nici cel puţin stilizat lupul. Capul la care se face trimitere e hieroglifa sacră din vechime, invocatoarea de energii cosmice. Convingătoare este statueta de la Constanţa numită Glycon, în care Şarpa Balaură are cap de cerb cu plete de lumină ca eşarfele stindardului dacic din vechime. Antichitatea este traversată de Cerberiţa cu picioare de bronz ce proteja Delta Dunării. Dorienii, Oreenii, Hiperboreenii erau cerbi, erau andros, codare cultică. Mitologia chineză prezintă dragonul împodobit şi expresiv, ondulând masiv,  purtat de forţe multiple ca să nu atingă pământul fiindcă el este simbolul cosmosului.
                    Balaurul Zburător al geto-dacilor este cilindric şi fusiform, unduind numai în mişcare în zbor, pe căi atmosferice. Este vizibil, sonor şi util pentru orientarea luptătorilor numai în mişcare, în aer. Are gura mai largă decât corpul precum reptilele, care pe stindard reduce la minimum rezistenţa în contact cu aerul şi e uşor de purtat la înălţime. Produce sunete  vibratorii ce se amplifică în iureşul bătăliei. Stindardul dacic este un cilindru fusiform din materiale elastice şi uşoare ca să se poată face ghem. Pe corpul său tridimensional sunt solzi şi nici vorbă de blană. În vechime corpul stindardului dacic numit Draco era din foi subţiri de ţesături, împletituri din plante apoi din fire şi mai târziu din bronz, ori din argint, prin care se amplificau vibraţiile aerului, din care s-a născut prima trompetă de luptă a omenirii, ce era purtată uşor de către draconar, care era subordonat lui Sabelio, comandantul armatei, cum ne informează Tăbliţele de la Sinaia. Zaballon înseamnă sanctuar din vârful muntelui. Bellerafon era imagine feminină ce călărea Pegasul – calul cosmic şi, bineînţeles, înaripat din cer.
                    Stindardul dacic era piesă importantă din arsenalul militar geto-dac şi prin specificul său  unitar cu costumul de luptă al geto-dacilor, regăsit în armura de catafractari, acoperită cu plăcuţe metalice în  formă de solzi lucitori şi pentru luptător şi pentru calul de luptă, spre deosebire de ale romanilor care erau plăcuţe dreptunghiulare. Călăreţii catafractari din bazinul Prutului şi Jijiei erau blindatele antichităţii,se menţionează în Enciclopedia Britanică, şi aveau prins de coiful similar căciulilor geto-dacilor, panglici, pe care le regăsim în stindardul dacic până târziu d.H. Dacii invocau Balaurul, numit şi Baal, lucitor, strălucitor ce poate fi asimilat numai cu forţele Luptătorului  Alb, lucitor, păstrat în basmele românilor, unde caii năzdrăvani erau numai albi. La geto-daci,apoi la români, de Bobotează, sunt binecuvântaţi cu aghiasmă mai întâi caii.       
                    Baal este expresie a forţelor cosmice sacre, ca vehicul cosmic prin care pământenii geto-daci invocau forţele mesagerilor cerului. Înţelepciunea fiilor cerului era înmagazinată în diverse moduri şi transmisă de către sacrii geţi, adică trăitorii de pe înălţimile ce ajungeau, spuneau ei, până la cer. Divinitatea cosmică la celţi se numea Esus, adică pe înălţimi, altfel cum să fi existat Kogaionul, cum să fi existat zânii munţilor şi rugile de pe munţii cei mari, unde era sălaşul Tatălui Nostru, numit la geto-daci Tato Nipal, căci cine nu ştie că Nepalul, străveche vatră de cult a omenirii, este pe cel mai înalt munte de pe pământ ? Sboruri, care aeriene sunt semnalate în India – Vimana, în Tibet - Caii zburători, în China – Dragonii Cereşti, deasupra Japoniei - Balansoare cereşti, Roţi înaripate în Babillon etc.
                    Dragonii sunt asociaţi Învăţătorilor din spaţiu, reprezentaţi prin oameni cu coadă şi cap şerpilian precum King – Kung, un monstru cu coarne de ţap şi trup de şarpe, care distruge un stâlp al cerului şi schimbă orientarea Pământului faţă de Cer, spune Rajmond Drake în lucrarea Pământul zeilor (pg 90) unde se arată că Baal avea profeţi printre care şi Ilie, prezent şi pe Tăbliţele de la Sinaia, care invoca focul din cer, vorbea cu îngerii, şi-a fost luat din faţa lui Eliseu de către un vifor de cerc luminos. Tubul Dragon absoarbe şuvoaie de energii cosmice consemnate şi de Romulus şi de Enoch. Într-un papirus găsit în hărţile lui Albert Tulli de la Vatican este consemnată prezenţa unui Cerc de foc ce avea o răsuflare rău mirositoare, aluzie la arme extraterestre. Să nu uităm că în Antichitate legile, rânduielile, erau transmise de pe munte ca dovadă numeroasele toponime derivate de la Ora – Oranus, numele cerului.
                    În Dicţionarul geto-dac al lui Mihai Vinereanu cuvântul Lup pentru acest animal carnivor nu există, nici în limba pre-indo-europeană, nici în sanscrită, nici în avestică şi nici la alte popoare din străvechime. Corect a demonstrat autorul că Mircea Eliade se înşeală considerând că Dac vine de la Lup, animal sălbatic ca totem şi această eroare de fond trebuie combătută şi avem argumentele istorice. Stindardul de la baza Columnei dacilor de la Roma are clar gură de Dragon, iar pe corpul şerpilian sunt numai simboluri ale energiilor ondulatorii. Pe moneda lui Decius e un soldat cu stindard purtând balaurul ca luptător al davei. Dace-balo în Tăbliţele de la Sinaia este luptătorul din cetate: dage, dabă, davă (C. Olariu).
                    Istro-românii păstrează numele de Zabellie pentru cel ce aprinde candela  şi unge luptătorii cu ulei-mir, prin care susţine roata vieţii şi rânduieşte orientarea către universul energiilor şi cine are mai multă nevoie de energie decât luptătorul, dage-balul? Geograful antic Strabon constata că numele străvechi al dacilor era Dai şi Dav. Primele lăcaşuri s-au numit oraş, orăştină, grădişte şi erau pe locuri înalte, insule, picioare de plai, unde în timp erau şi cetăţile, întăriturile, unde se antrenau luptătorii numiţi în Tăbliţele de la Sinaia Dage-ballo, aşa cum era şi Decebal, şi Regalian, adică regele galat Ioan, neam din care era şi Iisus, din neamul dagebalilor şi nu trebuie să ne surprindă că se mai numea şi Oriens augu.
                    Spun istoricii că Caesar este primul ce îi numeşte pe geto-daci în scrierile istorice antice Daci şi că se învecinează cu celţii. Chiar regele celţilor, Vecin.get.orex, ne indică faptul că era vecin cu orii geţi. Caesar se interesa de luptătorii din dave, dar numele dacilor era prezent la filozofii antici cu sute de ani înainte, ca de exemplu la Democrit. Răspunsul este în Tăbliţele de la Sinaia unde luptătorii, componenţii armatei, erau numiţi dage-ballo, de care cezarul era cel mai interesat. Ca dovadă însoţitorii de stindard se numeau soto, coto ballo tot pe Tăbliţele de la Sinaia, luptătorii dacei, daci.  Un mare preot cu numele de Coto ballo este prezent şi el pe Tăbliţele de la Sinaia.
                 Este îndreptăţită această idee fiindcă şi în zilele noastre geto-dacii au datina urcatului pe munte, să întâmpine soarele marilor sărbători dar şi datina luptei dintre deleni şi văleni, ca în toponime, Muntenii Buzău, Vălenii de Munte, Valea Dragulu, etc.
               Ideea că stindardul dacic este simbolul lupului o găsim la Mircea Eliade care consideră că strămoşii noştri geto-daci au trăit sub semnul lupului, apoi la A. Busuioceanu care spune că în Libia lupul este numit Daoi şi transformă neamul dacilor în lupi, fără să facă precizările necesare, idei preluate şi insuficient argumentate pe multiple planuri de cunoaştere istorică zis românească, prin care ni se contestă dreptul la istoria veche. Filozoful antic chinez Lao-Tzi foloseşte cuvântul Dao ca lege obiectivă, iar geto-dacii erau apreciaţi în scrierile antice ca fii cei mai drepţi dintre traci, ce-şi trăiau viaţa după Legile belagine. Heraclit spune că toate din Univers ascultă de Logos, o denumire de comandă verbală pentru legitatea obiectivă. Filozoful se exprimă concentrat afirmând că Lumea este un foc veşnic viu, care se aprinde şi se stinge după Măsură. Iată că Focul - Soarele  e imaginea existenţei energetice. Soarele, focul veşnic viu,  se aprinde şi se stinge după măsură. Din vechime se ştie că lupul se teme de foc, în acest mod era îndepărtat când ataca omul şi animalele domestice, iar lupul nu e aerian deloc. Dacii cunoşteau legităţile cosmice, adică Dao, exprimate în Legile belagine lăsate moştenire de Zamolsele femei, Marile Preotese antice geto-dace, de la care s-au inspirat toţi legiuitorii pământeni, mai ales că existau şi reginele luptătoare numite Kino Boilla, ca Tamiris ori Genoveva, soţia lui Ramunh, din Vechea Troie, oraşul Roman (D.Bălaşa). Numai la noi, urmaşii geto-dacilor, există numele de Iordake, adică Iorii daky, cu sensul de pământenii, ce trăiesc sub acelaşi cerc susţinuţi de aceleaşi energii cosmice.
                    Oreii erau dacii, care şi azi trăiesc lipiţi de munţi şi nu după legile lupilor. Dacii erau Filipii în ipostaza de luptători iniţiaţi ca luctani, adică luptători, aducători de belşug, cei care apără ce-au agonisit oamenii sedentari ai cetăţii. Piatra meteorică de la Corbii de Piatră din Argeş, are o inscripţie în care apare cuvântul Philip  cu sensul de Fiii lui Pan, ai Doamnei, Marea Preoteasă, de unde se poate înţelege de ce în Oltenia femeile ţin Zilele de Filipi fără abateri şi le lasă moştenire fiicelor şi nurorilor. Îndemnul străvechi este Fii.lu.pan, urmaşi ai domniilor înţelepte. În Calendarul Babelor, al înţelepciunii celei vechi, sunt 30 de zile dedicate Filipilor. Dacii luptători erau Philipii, fiii luptei, sub niciun motiv nu erau lupi, dar să-şi mai facă totem din acest animal, atât de ameninţător pentru un neam de păstori? Stindardul lor era dragonul. Iată motivul pentru care stindardul dacic este o piesă cultică geto-dacică cu sensuri complexe şi nu-şi merită renumele de Lup dacic, expresie generică plantată de cei ce scriu cărţi din cărţi şi care consideră că dacă n-ai zeci de referiri biografice într-o lucrare şi dacă îţi expui propriile idei izvorâte din studiul personal şi logica elementară nu eşti de nivel academic.
            Luptătorii iniţiaţi, Filipii, invocau vibraţiile, luminile, strălucirile energiilor cosmice, de la care se încarcă bateriile vitejiei, în orice tip de luptă, darmite în lupta directă pe viaţă şi pe moarte. Lucin e sărbătoarea luminii în calendarul străvechi şi n-are legătură cu lupul. În cel mai fericit caz este ziua iluminaţilor, eroilor, a luptătorilor, a filipilor, fiii de luctani, fiindcă geto-dacii erau cei mai viteji dintre traci. C. Brăiloiu aduce în atenţie rolul lupului consemnat de literatura populară unde se precizează că e vorba de un lup special de care să nu te spăimânţi că ştie toate cărările şi potecile…şi-ţi va fi de folos, că-i iniţiat în aceste taine şi are nume codat, care păzeşte locurile sacre şi-i vorba numai despre iniţiaţii Filipi. Cei ce susţin o întreagă ştiinţă pornită de la lupul prădător, confundă planurile. Dacii şi-au luat în luptă lângă ei divinităţile celeste reprezentate de Balaurul Zburător, mesagerul energiilor sacre ale cosmosului. Ballo, Belloro, Bellus, Bellum însemna rival în război, duşman, oponent. A fi bellicos înseamnă a fi războinic, la noi, românii, urmaşii geto-dacilor. Învingătorii erau cântaţi în Ballade, iar cei căzuţi pe câmpul de apărare erau duşi de către Balkirii, amazoane, femei luptătoare, în Blakulla, casa lui Baal unde se antrenează alături de martiri sub comanda lui Odin  pentru ultima zi a Universului când zeii îi vor înfrunta pe uriaşi (L. Căescu: Istoria preistoriei). Memoria colectivă păstrează în zona gheţurilor veşnice referiri la Blaculla care este culla rezervată luptătorilor în casa de pe câmpie, într-o fermă pe o lucină, o ţară creată de zei pentru eroi, dar câmpii în nordul îngheţat mai rar...Ballos însemna şi  bătălie, luptă, iar arma de temut din vechime era Paloş. Când se face referire la  război se folosesc expresii: Ante.bellic şi Post.bellic, indicând denumirea veche din Baal, Balaurul geto-dacilor, cum scrie I. Olimpiu Luca, în Dicţionarul traco-geto-dac. Rebel este luptătorul permanent, excepţia de la regulă. Belea este năpastă, necaz, ce determină antrenare complexă pentru revenirea la viaţa normală. Ai răzbit, ai ieşit la lumină din belele, atunci când l-ai îndepărtat pe cel cu care eşti în răzbell, pe care poporul îl exprimă şi prin cuvântul tărăboi. Sabello, zeul războiului păstrat ca nume pe Tăbliţele de le Sinaia şi pentru comandantul armatei geto-dacilor din vremea lui Decebal e luptătorul cel mai bun. De la Sabellio, arma de bază din timpurile vechi a rămas Sabia. Ballo este şi război.nik, adică cel din cetele sacre de îndepărtare a atacatorilor, ajutaţi de Nika. Redbellum, război este şi azi numit Răzbell la români, unde z  e zânul lui Ra. Daci ball este luptătorul dac din dabă – tabără militară a cetăţii, iar caballus este calul de luptă special antrenat. Bellua era şi monstrul, bruta, aşa cum devenea luptătorul în tărăboiul pe viaţă şi pe moarte  ce înzecea forţele omului de a supravieţui. Iată cât de implicat şi diversificat este cuvântul Ball, Ballaur, în viaţa strămoşilor noştri. Şi totul are corespondent şi în toponimie ori onomastică. În Ardeal se află localităţile Belin, Belioara, Gura Beliei. Fiica lui C. Brâncoveanu se numea Bălaşa. În Dobrogea există localitatea Bălăşeşti. Există localitatea Balcic ce ne indică o cetate de luptători sub stindardul lui Baal. În satul Bălăceanca, de lângă Bucureşti, se află spitalul de boli psihice numit în popor Balamuc, cei rătăciţi după răzbellul minţii. Numele celei mai vestite zâne iniţiate din vechimea geto dacă era CyBella, iar Balabancea e localitate de lângă ape. Dracul gol este expresia specifică numai nouă românilor şi semnifică agerimea, orientarea în teren, numai în acţiune şi cu rezultatul scontat. La români această expresie este laudativă ca inventivitate în atingerea ţelului. Expresia opusă - Am făcut pe dracu ghem, exprimă dezamăgirea nereuşitei, a lipsei de acţiune că n-ai loc de mişcare şi astfel ne apropiem de adevărata semnificaţie a stindardului geto-dac, semnalată codat de către dacistul cercetător  P.L.Tonciulescu.
            Stindardul dacic este un captator de energii cosmice şi reprezintă invocarea forţelor sacre ale cerului, ale puterilor mega energiilor universale, concretizare a expresiei păstrată în rugile ortodoxe: Cu Dumnezeu înainte! Strămoşii noştri trimiteau semnale energiilor celeste şi se apărau prin multiple mijloace pe care le făceau cunoscute în obiceiuri, datini, verbe – proverbe, interdicţii, ghicitori, zicători etc. Energiile cosmice coboară în spirală ca brăţările dacice. Puterile sacre, celeste, n-aveau chip, dar aveau nume. Li se înălţau rugi de pe altare aşa cum a făcut şi împăratul lumii, Alexandru Macedon, înainte să treacă Dunărea, rugându-se la Nika (Zim Nicea), zâna energiilor pământene, de lângă apă. (Calul lui Alexandru se numea Duciball, cel care duce luptătorul, războinicul.) Această rugă era adresată şi de către romani zânei geto-dace reprezentate de Hestia, să le permită intrarea în ţara oamenilor sacri, ce aveau ca super divinitate pe OraNika ce se dăltuieşte şi astăzi pe stâlpul de la căpătâiul celor duşi pe tărâmul celălalt. Nika Fanisca la geto-daci este Pasărea Pfenix, pe care se disting cele trei culori din stindardul geto-dac, are în jurul gâtului culoarea roşie, un cerc pe care se sprijină capul acestei păsări ce indică cerul şi se termină cu ciocul parcă special să spintece în viteză aerul. Creasta e roşie, pântecul şi picioarele sunt galbene, iar aripile au pe margini culoarea albastră. Pasărea Pfenix este un vehicul aerian, consemnat de istoricii antici cu multiple semnificaţii, apariţie rară la 500 de ani, cu o fabuloasă istorisire mitologică. Istoria antică ne informează despre amestecul direct al zeilor în luptele dintre pământeni ca în războiul dus de greci împotriva Cetăţii Troia, unde zei ca Afrodita, Apollon, Artemisa, se deplasau cu vehicule cosmice, care de foc, utilizau săgeţi de foc, bulgări de foc, expresia energiilor celeste. În mitologie dragonul - Ballaurul mai este asimilat şi cu luptătorul de frunte, primul, prinţul, conducătorul şi nu trebuie să ne minunăm că regii Egiptului antic purtau Cobra pe frunte că şi mayaşii aveau un zeu şarpe cu pene. Stindardul dacic de forma lui Baall era acoperit cu şindriliţă, plăcuţe subţiri de lemn ca şi acoperişul caselor în zilele noastre, apoi din metal subţire, dar şi din pânză impregnată cu răşini, ce aveau forma solzilor de peşte indicând strălucirea, de care erau prinse şuviţe din piei de animal pe ţesături, de care atârnau eşarfe lungi în culori de curcubeu ce reprezintă difracţia luminii în atmosfera cu particule de apă.  
            Stindardul Balaur este o sinteză de informaţii din trecutul cultic îndepărtat inventat de către geto-dacii  noştri străbuni şi prezent pe Tăbliţele de lut de la Qumram, unde vehiculul cosmic prin care vine şi pleacă din apă Enki- Nika, făcătoarea Cerului şi a Pământului, e o rachetă cu aceeaşi formă ca Baalul aerian. Elementele ce compun stindardul dacic se desprind din lumea geto-dacică cultică iniţiatică străveche, a începuturilor cosmogenetice, păstrate în istoria scrisă, dar mai ales nescrisă, ca Tradiţie primordială, ce se exprimă în diversitatea religiilor lumii, în veşminte specifice. Să ne oprim la prezenţa panglicelor, cordeluţelor multicolore ce-şi fac simţită prezenţa şi în zilele noastre.  Homer semnalează cordelele permanente  ca semn al demnităţii sacerdotale în Iliada, în Cântul I pag 38.  În Antichitate solul, vornicul, purta panglici şi năframă înălţată pe o prăjină să fie identificat pentru a putea trece spre autoritatea momentului, ne informează Virgiliu cu privire la solul lui Eneas troianul, către Latinus. Vornikul este alesul prin voia Nikăi să poarte mesajul şi-i de neatins. În dansul cultic Căluşarii sunt nelipsite panglicele, coardele multicolore în număr de 7 ori 9 indicând perioade istorice cultice de demult. Datina Cucilor păstrează în Teleorman o costumaţie plină de bentiţe multicolore. Creiţele, variantă feminină a Căluşeilor, poartă ca semn distinctiv aceste cocarde, bentiţe, panglici multicolore cultice. În Maramureş miresele poartă aninat de cununiţă panglici albe.  Prăjina de brad de la nuntă este plină de panglici colorate şi se numeşte buştean. Fota-fusta din  costumul popular românesc din Banat este marcată de şuviţe multicolore ce atârnă până la poale şi înviorează mişcarea dansului, a corpului în mişcare. Şuviţele multicolore înconjoară costumul naţional românesc sub numele de franjuri, care s-au transformat în colţişori. Drapelul, stindardul este tivit cu franjuri mişcătoare, expresie a energiilor care înviorează acţiunea de luptă exprimată prin cuvântul Beleben, balangă, palangă, ce se bălăngăne dintr-o parte în alta după curenţii de aer. Ce simbolic e păstrată lumina unui Nou An prin Rebelion, adică Revelion, când măştile refac vremuri demult apuse, oamenii alungă prin luptă anul vechi, să nu rămână de izbelişte, chiuie, strigă, fluieră, joacă, beau şi mănâncă bucurându-se de această mare izbândă a timpului răzbit de nemuritorii geto-daci.
                    Soliile geto-dacilor erau costumate în alb ca Baal strălucitorul, Albul şi purtau o năframă albă în vârful unei prăjini împodobită cu cordeluţe multicolore, aşa cum se prezenta solia trimisă de Eneas lui Latinus, ca semn că-s din neamul oamenilor cerului însemnat de curcubeu. Corpul balaurului nu depăşea lungimea prăjinilor de care era legat, după cum afirmă Arian, care descrie insignele scitice cu balauri ( vezi lucrarea Tricolorul României). Când caii stau pe loc se văd numai bucăţi de pânză de diferite culori care atârnă. Când caii pornesc, balaurii se umflă cu aer de şuieră ca fiarele fioroase cu care seamănă. Acest stindard era purtat de regulă în armata romană de cohortele compuse din daci, schiţi, şi de către cohortele cu daci romanizaţi, în Mesopotamia, Macedonia, Spania, Italia, Britania unde 1000 de daci au staţionat 200 de ani pe Limexul de 120 de km împotriva Scoţilor şi Picţilor. În Ţara Galilor s-a păstrat Dragonul zburător ca însemn al luptătorilor în acţiune. Împăratul Galeriu, dac de origine, aşază stindardul dacic - Balaurul Zburător, pe Arcul de triumf de la Salonic. În secolul al IV-lea  Stindardul cu Balaur e preluat de armata romană. Stindardul cu balaur era însemn militar unic în Antichitate ce indica prezenţa luptătorilor geto-daci şi a fost prezent în Europa  peste 1000 de ani. Regele Artur a ridicat în onoarea tatălui său, Uther PenDragon –Marele Dragon, un stindard cu Balaurul dacic ce avea culorile: roşu, galben şi albastru în secolele V-VI.
                    La nordul Dunării, obştile săteşti au păstrat Balaurul Zburător şi cele trei culori ale curcubeului ca simbol al permanenţei  istorice impuse de Obiceiul pământului, multă vreme după ce creştinismul s-a impus, ca dovadă că este simbol ceresc divin. Steagul cu balaur s-a menţinut până în Evul Mediu târziu în Europa odată cu cele trei culori ale sale. În bătălia de la Burford din anul 752 lordul Wessex purta stindardul cu Dragon. În Tapiseria de la Bayeux, 1066, regele Harald  avea stindard cu Dragon. Vlahii din Balcani, sub conducerea fraţilor Asăneşti, purtau chipuri de balauri în vârf de suliţe, dar cel mai bine se păstrează în costumaţia şi bâtele Căluşarilor, în Cetele Junilor, Jienilor şi în Dansul Crăiţelor şi în proporţie de masă în zilele noastre pe măciulia bâtelor păstoreşti, pe toiagul sacru al sânzienelor, al căluşarilor,  pe toiagul patriarhilor.
                    Balaurul, sinteză cultică străveche, este doborât de creştinism sub suliţa Sfântului Gheorghe, cea mai grăitoare icoană a momentului de impact dintre credinţele păgâne şi creştine. Acum 2000 de ani balaurul era reprezentat ca pe stindardul dacic fără nicio legătură cu capul de lup.
                    Pe  Columna Dacilor de la Roma, iniţial  colorată, stindardul avea partea din faţă, indicată de gura larg deschisă, de culoare roşie. Raymond Drache arată că un vehicul cosmic din vechime avea numai gură, nu şi cap, întocmai cu stindardul geto-dac. Toată omenirea ştie că la intrare în atmosferă, prin frecare cu aerul, vehiculele cosmice se acoperă cu flăcări. Meteoriţii se transformă în bulgări înflăcăraţi, iar cometele se topesc provocând ploi precum cele de la Potopul lui Noe. Cerul ce se reflectă în apele pământului are culoare albastră, aşa cum Pământul văzut din Cosmos e Planeta albastră. Partea din mijloc era galbenă, luminată de soare, iar partea terminală e albastră ca cerul, indicând originea energiilor cosmice, care se împletesc cu cele telurice.
                    Moştenirea coloristică a tricolorului  românilor este astfel sacră. În revista Dacia Magazin (nr. 63) Marius Bizerea scrie că în Novela XI dtă de împăratul Iustinian la 14 aprilie 553 sunt precizate culorile de pe stema Episcopiei Justiniana Prima, descriind practic culorile ce se regăsesc în drapelele Ardealului, care e albastru, al Valahiei – galben, al  Moldovei - purpuriu.
                    Oranii sunt urmaşii Marilor Preotese OrNike de la care au preluat înţelepciunea Oran, ce a transmis-o prin fiii si fiicele sale, Titanii şi Titanidele. Pe Tăbliţele de la Sinaia, Oroliu personaj important, se întoarce în cetate pe cal purtând stindardul dacic ca o gură imensă, fără a se deosebi capul, indicându-l pe Ball, gura de energii cosmice. Stindardul dac, numit Draca, era sacra Zână Ora, vorbitoare a Soarelui. Dracontas însemna în vechime descântec, rugăciune invocatoare a energiilor benefice. Drăcarii erau instructori militari. Draca era comandantul a 100 de luptători, cărora le transmitea prin gura aurită ordinele, orândele, legile militare pe care nu la comentează nimeni nici în zilele noastre. Romulus Vulcănescu  scrie în Mitologia Română că Nefârtatul a scos din abisul apelor un brad cu pământ pe rădăcinile ramificate pe care era încolăcit şarpele, adică energiile cosmice. Salamandra, şopârla sunt reptile care nu pot fi distruse uşor fiindcă îşi refac părţile corpului rănite, iar de sunt aruncate în foc ies o mulţime de pui din cenuşă. Sunt considerate sacre fiindcă apără omul de rele. Şopârla e numită şi Sburullus.
                    În folclorul românesc şarpele, balaurul sunt la feminin: Tu şarpă, balaură, / Cu solză de aură / Cu nouă limbi mişcătoare / Cu nouă cozi împungătoare. Iată că şarpa e balaură şi are limbi mişcătoare, adică flăcări cum ştim din basmele româneşti, că Zmeul scotea flăcări pe gură - limbi mişcătoare. Aflăm din poezia populară că Balaura - Şarpă era dotată cu 9 cozi împungătoare, adică arme cu care dobora tot ce-i stătea în cale în 9 situaţii cultice, explicaţie a eşarfelor, a ciucurilor prinşi de corpul Dragonului.
                    Cuvântul Dragon este o sinteză dacică, este un cod cultic al sacralităţii Soarelui ca generator de energie:  Deea – Ra  Go, Gaia - Pământ şi On - lumină. Iată că Dragon înseamnă: de la Soare la Pământ, pe lumină şi energie sacră. De la Orizont Lumină pentru Tină, adică pentru cei pământeni din câmpie, codat în cuvântul OLT. On este stâlpul de lumină, expresie multiplă a Zânei energiilor graiului cosmic ce se exprimă prin rolul cultic al bâtelor, regăsit şi la căluşari, şi în dansul prin care se bate pământul, şi în toponime cum este Bâtca Doamnei, trimiterea este la toiagul Marilor Preotese preluat şi de preoţii zamolsieni. Drumul cultic este de la bâta, reazim, armă de luptă şi apărare, la stindard numit Prapor şi Dragon tridimensional cu multiple roluri, la flamură cu dragon, ca să se retragă la origini ca bâtă cu cap de dragon pe care păstorii geto-daci o aşezau chiar şi în sicriu.
                    Din Dacia au fost dislocaţi  un mare număr de luptători împreună cu armele şi însemnele lor. Columna vitejiei dacilor de la Roma a făcut nemuritor unicul stindard Dragon de pe pământ, cu care dacii au înfruntat cea mai măreaţă forţă militară a lumii antice. Luptătorii daci şi-au păstrat individualitatea prin acest stindard de sub semnul Dragonului sacru printre trupele staţionate în capitala imperiului - cele de pretorieni, cei născuţi în Dacia.
                    În manuscrisul De Bello Dacico, al împăratului Traian, tradus de Simeon Lugojan, este descrisă Stema Daciei ce se afla pe poarta sacră de intrare în temple, unde Soarele străpuns de un Spic de grâu este străjuit de Doi Balauri. Stindardul cu Balaurul Zburător a fost pecetluit cu sigiliul Romei, scrie istoricul Aurel David. Dacii, soldaţi în armata imperială, erau însoţiţi în toate părţile imperiului de Balaurul Zburător de renume ce indica şi rolul soldatului de Draconar, purtător de steag. Draco era cuvântul ce individualiza dacii soldaţi din imperiul Romei. Emblema cu Dragon a fost adoptată de ordine cavalereşti în Europa medievală şi s-a făcut cunoscută şi prin Vlad Dracul, domnitorul valah cu putere de dragon. Ca.balerii erau statul major al armatei antice dacice, ai mesei rotunde din vremea regelui Artur, luctani  aflaţi în poziţii egal distanţaţi de cel recunoscut ca fiind Daco- Dece.Ballus, liantul secret al nemuritorilor geto-daci. Steagul bisericesc numit Prapor este mult  mai vechi şi vine din vremea Marilor Preotese Ore (vezi articolul Oradeea, zâna secretă a orienilor, Olimpia Cotan-Prună). Praporul este desfăcut în trei părţi şi are o singură faţă aşezată vertical în zilele noastre, dar în vechime era un gonfalon cu flamura fusiformă, lungă şi îngustă, decupată la capătul terminal şi liber în trei fâşii, păstrate în desenele cu steagurile de pe turnurile străvechi.
                    În final putem concluziona: stindardul geto-dacic este un vehicul cosmic asimilat de mitologie nu cu lupul, ci cu Dragonul, cu Zmeul, prin care se invocau prin multiple mijloace forţele cosmice sacre, indicând forţa şi energia oamenilor cerului străvechi. Dragonul ca stindard dacic face apel la energiile cosmice fără formă materială vizibilă, ce se află numai în mişcare, ce biciuiesc pământul cu lumină şi căldură. Şarpele, Dragonul, Zmeul, Balaurul sunt simbolul vieţii veşnice la geto-daci.            

      Cuvinte cu trimitere la Baal: Baal, Boly, Bele, baladă, bălădor, bălan, bolofan, balaferă, bolovan, balamuc, balangă, balans, balintă, bălănuş, balaoacheş, balaur, balast, balâc, bolboacă, balcanik, balcon, baldachin, bale, balegă, baliaj, bolenar, balenă, bolonioară, balercă, balet, balistic, baliverne, baliză, balmoş, balnear, balon, bolat, balotaj, balsam, baltag, balţ, baltă, baltic, baluba, balustradă, bell, belaliu, belciug, bellea, bele, beldie, belea, belfer, belios, beligerant, belita, belşug, beltea, (dracul ghem), Albania, Belgrad, Balcana, Baltica, Belucistan, Belfast, Belgium, Bolivia, Balgaria etc.


Bibliografie:
  • Armin Olariu,  Tăbliţele de la Sinaia, studiu pe internet;
  • Adrian Bucurescu, Tainele tăbliţelor de la Sinaia, Ed. Arhetip, Bucureşti, 2005
  • A. Berciu-Drăghicescu, T. Walter, G.D. Iscru, A. David; Tricolorul Românesc, Ed. Sigma, Bucureşti, 1995
  • E. C. Popescu,  Regatul titanikor I şi II,  Ed.  Tempus Comtera, Bucureşti, 2010
  • I. Ghinoiu, Panteonul Românesc – dicţionar, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2001
  • I. Olimpiu Luca, Gramatica limbii traco-geto-dacă, Ed. Tempus, Bucureşti, 2010
  • M. Al. Oprescu, Soarele Carpaţilor, Ed. Amurg Sentimental, Bucureşti, 2010
  • P. M. Kendrich, Pietrele dacilor vorbesc , Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978.

Un comentariu:

  1. "DRACO-chipurile de piatra" este un documentar din 2012 despre geto-daci, cu multa imagine si informatie scrisa autentica. Productia s-a finalizat dupa 1 an si jumatate.

    Trailerul il gasiti aici:
    http://www.youtube.com/watch?v=pnv5gR3b1J4

    "DRACO-chipurile de piatra reprezinta un voiaj cinematografic in antica Dacie, o intalnire cu Zalmoxis, zeitatea uitata a getilor, o suita de intrebari, controverse si imagini relevate mot-a-mot de textele scriitorilor latini si greci contemporani.
    Un portret autentic cioplit in piatra de fabulosii artisti romani.
    O reteta cinematografica unica, o calatorie vizuala fascinanta in timpurile stravechi"

    Mai multe informatii gasiti pe www.dracofilm.blogspot.com

    RăspundețiȘtergere