Monte.Oru - reperul ormenişurilor sacre din Hiperboreea

                                                                                                                                          
Olimpia Cotan-Prună

Teoria istorică a toponimiei a fost abordată pentru prima dată de către marele istoric român  Bogdan Petriceicu Haşdeu (1838-1907) în lucrarea Cuvente den bătrâni editată la Bucureşti în 1881, unde argumentează că istoria toponimelor strat după strat este cea mai completă şi ne conduce în studierea istoriei teritoriului fiind mai înrădăcinată decât limba sedentarilor deoarece zonele pot fi depopulate de urgiile istoriei  însă denumirile locurilor sunt puncte de reper geografic mii de ani.

Toponimele sunt consecinţe ale stratificării populaţiei. În terminologia geografică un loc aparte revine toponimiei munţilor ce poartă un pronunţat caracter românesc pentru care B.P.Haşdeu a preluat ideea mai veche a retragerii în munţi a românilor. Numele româneşti ale locurilor, apelor, formelor de relief, pornesc dinspre munţi, iar cele străine-rare se găsesc la şes şi în lunci.

Nomenclatura românească străveche atestă că în munţi a trăit permanent un popor ce-a  împregnat în memoria colectivă specificul naţional  românesc al terminologiei geografice.

Pe munţi au umblat numai sedentarii din străvechime, creatorii fondului de toponime, hidronime, oiconime elemente de bază în studierea istoriei umane, în descifrarea codurilor arheologice, ale psihologiei sociale, de refacere a epocilor îndepărtate. În străvechime cel mai important cult întreţinut de anahoreţi era pe Munţii Orilor preluat de anakoteliştii de pe Kotaionul preoţilor Kotani, pe Muntele Oru, emblema ortodoxiei sacre. Mama zeilor montani e OrNiKa, făcătoarea Cerului şi a Pământului, cuvânt unicat existent numai la români..

Pe patera de la Pietroasa Consiliul zânelor e prezidat de Marea Preoteasă înconjurată de orante şi de Apollo, unica prezenţă masculină, dovadă a începuturilor patriarhale în istoria omenirii.

Important pentru istoria lumii ar fi să existe uşi deschise către depozitele de înţelepciune cultică ale ortodoxiei, să nu rupem istoria  începând cu Patriarhatul, când urmele culturii şi civilizaţiilor Marilor Preotese se refac regresiv, pornind de la un singur toponim precum e ORA purtat de Or.Nika, Ora.Deea, Orăştie, Oraviţa, Orăţiile pe torişti, ormenişuri, oraşe.

Există multe studii ale autorilor români şi străini pe tema toponimiei, dar un merit deosebit revine lui Ion Conea (1902-1974), expert în geografie, supranumit părintele toponimiei româneşti, ce a fundamentat rolul toponimiei în istoria geografică şi ca asistent al geografului Simion Mehedinţi a aşezat-o în rândul istoriei, un loc benefic pe atâtea planuri de cercetare. Profesorul savant Mehedinţi scrie: Sus la munte străinii nu s-au aşezat niciodată.

Am pornit de la un nume topic, OraDeea, şi-am descoperit o lume străveche, atât de prezentă întrucât oreenii sunt arienii străvechi din Carpati cu urme grăitoare de roire în toată lumea. Oreenii au înălţat pe ormenişuri oraşele străvechi, primordiale, ca în VlahOrena,  de la Sarmizegetusa la Celiabinsk, în Ucraina, la Orkhon în Mongolia, Oranki în Siberia, Insulele Orknei - Suedia, Oran în Algeria etc, aşezate pe Kotayon, locul cel mai înalt de sub cer, obârşia celor din Hiperboreea, de pe Pangeea începuturilor terestre, Gura de Rai a Preoteselor Ore şi ale orienilor.

Dacia are 47 de oraşe pe harta lui Ptolemeu din secolul al II-lea. Descoperirile arheologice multimilenare la Gorbani-Iisaia - Huşi, Căscioarele - Giurgiu, Tipia Ormenişului - Racoş, Orlic-Serbia cu 150 situri, Orheiul vechi – Basarabia (un adevărat Atos geto-dac cu mănăstire de piatră  cu zeci de chilii-cuiburi de vulturi săpate în stânci şi peste 90 de chilii rupestre atestate, folosite din  Eneolitic).

Nicolae Iorga  aminteşte că: oraşul Huşi e pe malul abrupt în trei părţi al Răutului, un amfiteatru circular natural, fără asemănare sau rival, indicând un ormeniş străvechi multimilenar unde istoricul Vicu Merlan a descoperit în 1999 tezaurul Marilor Preotese la Iisaia, expus  şi în SUA.

  În Biblie Horeb e muntele lui Dumnezeu, ca şi Monte.Oru unde trăiau oriţii – horiţi, iar Solomon înalţă templul pe muntele Moria în aria lui Ornan,  în jurul stâncii Hordus. Special este toponimul Monte.Oru păstrat intact în zona Buzău–Marele Zău, vatră străveche multimilenară din cotitura Munţilor Carpaţi,  lângă complexul monahal în stâncă - Bozi.oru – Nucu... şi ce nume unicat românesc, din străvechimea oreenilor-arieni!

În Dacia Preistorică Nicolae Densuşianu consemnează că la Buzău s-au salvat atlanţii şi înţelepciunea străveche a boreenilor- oreeni ca dovadă ormenişurile de pe Munţii Orilor cu Orăţiile lor, cu săliştele tătărăşti ale urieşilor ca la Nucet, Scăieni, Coţia Buzăului etc., că sămânţa noastră, a geto-dacilor, este de la urieşi, ce au pregătit toriştea  străbună pe munţii cei mari.

Cultura Monteoru e înrădăcinată în istorie de echipa arheologilor condusă de Ion Nestor în anul 1933. Punctul central e pe Munţii Orii, denumire ce arată că era lăcaş de Mare Preoteasă. Prima atestare scrisă e din 1482 şi aparţine lui Vlad Călugărul. Este o zonă imensă în sud-est,  cu fenomene geologice rare, ca Vulcanii Noroioşi întinşi pe 30 de hectare unde gazelor aduc la suprafaţă lavă vâscoasă, ce dizolvă nisipurile diorite şi lutul de apă, unde mustesc sărăturile şi petrolul. Pe blocurile de calcar sunt urme de faună din jurasic. În zona Culturii Monteoru se află chihlimbarul negru cel mai preţios din lume. Ceramica geto-dacă e din zona sudică a Culturii PreCucuteni, mărturie fiind ceramica, obiectele de sticlă, amnarele, cuţitaşele, săgeţile din bronz, fier, argint.

Situl de pe Dealul Cetăţuia atestă că Epoca bronzului e determinantă în Cultura Monteoru la nord de Dunăre fiind cel mai cercetat din zonă zeci de ani. Eugenia Zaharia a lucrat până la 85 de ani cu o echipă ce a cercetat 20 de localităţi,  consemnând preistoria geto-dacilor. În lucrarea sa, Formarea poporului român, sunt informaţii de peste 7000 de ani din Cultura Monteoru cu cea mai mare răspândire în zona de dealuri din centrul României, locuite neîntrerupt de geto-daci, unde carpii semnalaţi istoric din mileniul I î.H. trăiau pe ormenişuri, plaiuri, ponoare, gorgane, goreme în mari uniuni de triburi, atât de prezenţi în loviturile date invaziei romanilor.

Cultura Monteoru cuprinde aşezări pe un punct înalt, fortificat, cu locuire densă, larg răspândită. S–au descoperit socluri din piatră de râu pentru altarele de cult, atât de grăitoare. Urmele cultice, economice, războinice din Cultura Monteoru se regăsesc din Eneolitic spre Glina, Dridu, Cernavodă I, Zimnicea, Dâmboviţa, Muscel, sudul balcanic Ezerovo, Caranovo, Kazanlâk până în Epoca mijlocie a bronzului.

Kantaros - vasele cu două torţi din zona Monteoru, atestă că este cea mai importantă cultură a Bronzului Carpatic, susţinută de necropola de pe platoul Dealul Dogaru, cu cea mai întinsă arie, unde scheletele sunt prezente în poziţia chircit, cu caracteristici speciale, cu o bogăţie de inventar precum perle de chihlimbar, sicrie de piatră la fel ca la Pietroasa Mică şi Monteoru. La Monteoru sunt atestate primele morminte de războinici, movile cu pietre, pumnale şi cuţite.

La Petrioru - Racoviţeni, pe stânga cimitirului sunt îngropate femeile, iar pe dreapta bărbaţii, ca în bisericile ortodoxe. S-au găsit 5 morminte duble, doar femei şi copii faţă în faţă. La Sărata Monteoru, într-un singur cimitir, s-au identificat 146 de morminte de la 2500 î.H. Exista o cetate întărită cu bolovani, cu şant de apărare,  cu urme de civilizatie eneolitică ce se pierd în Transilvania, sudul Moldovei, Basarabia şi Ucraina şi oriunde au migrat oreenii din Carpaţi.

Zona e bogată în ape termale şi în descoperiri arheologice de tip Hallsttat – La Tene, ca pe şeaua de ses din Poiana Scoruşului, Colina calului, Petrişoru,  faima ceramicii şi prelucrării bronzului, fierului, argintului, aurului de pe vatra  străbunilor geto-daci ai Culturii Monteoru.

În anul 1880, grecul Grigore Stavri avea toate terenurile petroliere şi satul Fundul Sărăţii. Acesta îşi adăugă supranumele  Monteoru când construia staţiunea Sărata. Avea arhitecţi nemţi, dar şi pricepuţi arheologi.

Motivaţia majoră a densităţii locuitorilor în această zonă este prezenţa salinelor şi sărăturilor, dar şi petrolul, care se scotea cu găleata din bazine subterane şi se aducea la suprafaţă cu ascensorul, prin galerii subterane de la 320 m adâncime. Mina de Petrol e singura în funcţiune încă, unică în Europa şi a doua din lume.

B.P.Haşdeu a dovedit că istoria poate fi susţinută cu argumente logice, dar şi prin toponime, hidronime, oiconime, adevărate punţi peste milenii. Toponimia e veritabilă arhivă a Terrei, despre originea şi vechimea aşezărilor umane, densitatea populaţiei, poziţia geografică, viaţa cultică şi economică, pe KotaYonul Monte Oru - Pangeea Orantelor, OrNikelor, a Orienilor - Arieni de sub Tipia Ormenişurilor geto-dace.

 Bibliografie:

·         Conea, Ion; Între toponime şi geografie, Ed.Medicală, Bucureşti, 1928;

·         Haşdeu, Bogdan Petriceicu; Cuvente den bătrâni, Bucureşti, 1878- 1879, pag. 88;

·         Iorga, Nicolae; Istoria critică a românilor din ambele Dacie, Bucureşti, 1878, pag. 272;

·         Mehedinţi, Simion; Opere complete, Bucureşti, 1943, pag. 212;

·         Moldovan, Dragoş; Stratificarea genetică a toponimiei; http://www.alil.ro/wp-content/uploads/2012/08/stratificarea-genetica.pdf

·         Onciul, Dimitrie; Scrieri istorice, Bucureşti, 1968, pag. 264;               

·         Tufescu, Victor; Nume populare pentru denumiri geografice din România, Bucureşti, 1977, pag. 172.

FACEREA LUMII DE LA NIKA LA DOKIA

Olimpia Cotan-Prună

Anul Nou din calendarul străvechi al geto-dacilor  începea  la Echinocţiul de primăvară - 21 martie,  şi se încheia  pe 20 noiembrie. Era marcat de personalităţi feminine care şi în zilele noastre se numesc BABE.

Zilele Babelor marcau debutul celei mai importante perioade calendaristice numită AN. Intervalele cuprinse între punctele cardinale şi intercardinale erau OPT şi aveau 40-42-44 de unităţi temporale – ZILE, pentru noi cei de azi. Ele corespundeau cu 5 săptămâni a câte 9 zile. Anul are 360 de zile care, în decursul mileniilor, s-au grupat în câte 8 luni, 10 luni, apoi 12 luni. Datinile au conservat evenimentele  meteo-astronomice pe care le-au ancorat în lumea plantelor şi animalelor. Acestea au stat  la baza iniţierii oamenilor pe categorii de vârstă, pe sexe, iniţiere legată de marile evenimente ale vieţii – căsătorie, naştere, moarte.

Calendarul  străvechi începe cu Zilele Babelor dintre care Baba Marta aduce Mărţişorul – împletit din lumină şi energie, un duo alb şi roşu ca un  fir al Ariadnei cu care se înlănţuie lumea plantelor şi animalelor din Cer până în Pământul din adâncul apelor. Mărţişorul uneşte toate evenimentele din Anul Babelor şi are puteri magice până în ultima zi când CrăciuNIKA susţine  Vatra Soarelui, înălţând focuri din crăciunele, colindele, în echilibrarea energiei şi strălucirii universului. În sudul Dunării mărţişorul este numit  martineki. Femeile îşi aleg o zi din cele opt ca să ştie cum le va fii viitorul în acel an potrivit situaţiei meteorologice. Cea de a noua zi este dedicată tuturor celor care sunt născute în celelalte zile din calendar. În datinile multimilenare ale matriarhatului pelasgo-geto-daco-valaho-românesc ziua este a Magiilor lui NIKE – magiNIKElor, devenite măciniki în patriarhat şi mucenici în Creştinism.

MagiNIKELE  sunt o Ceată Sacră  de OPT personalităţi care au în subordine câte CINCI, fiindcă se precizează că-s 40. Literatura orală arată că NOUĂ MARTIE  – măcinikii/măcinicii sunt câte OPT la joc voinicii – deci cei cu rang înalt sunt voiNIKII, substituiţi de colăcei în formă de OPT, copţi pe vatră ori fierţi în apa cu arome îndulcitoare, şi care se împart în vase de lut alături de o cănuţă de apa ori de vin şi cu o lumânare aprinsă. MagiNIKE sunt măcinătorii în limbaj popular, deoarece în această zi se face coliva din boabe de grâu decojit care se însoţeşte de incantaţia VeşNIKA pomenire. Coliva are formă rotundă. În jurul său se pun OPT lumânări aprinse, iar în mijloc una mai mare.

Colăceii ce se fac pentru această zi au diferite nume de la o zonă la alta din aria geto-dacilor şi anume: măciniki, omuşori, sfinţişori, bradoşi, brânduşei, brazi, boboneţi, pupejori, bufani, ţărani, papanaki, paznici, veghetori, trainici, vaşnici, voinici, luminaki, moşiori, copiii dimineţii, copiii luminii, sâmbiciori, pomeneke etc.

În noaptea MagiNikelor  se face un foc mare din crengi de boz ori din alun peste care sar băieţii  să se purifice, iar fetele joacă un colac mare rotund pe care aşază vertical un colac în formă feminină numit – UITATA (comuna Creţi, judeţul Olt), pe care îl împart  în bucăţi rupte cu mâna celor prezenţi. Colacul Uitata are ochi, nas, urechi, dar nu are gură - deci comunică telepatic. Este împărţit bătrânilor ca să îi uite moartea, ocolind fetele şi băieţii să nu îi uite norocul. Cine este această unică apariţie misterioasă, feminină, în ziua de Nouă Martie, lângă focul numit lumiNIKA/lumânărica. Toate indiciile ne duc la NIKA – ni-apă şi ki-pământ, termen ce stă dăltuit în pecetea cu care se sacralizează pâinea destinată ceremoniei de cult – anafura, prescurea, pecete numită PistorNIK, dar şi pe stâlpul de la căpătâiul celor decedaţi.

NIKA e numele Zânei  care a condus misiunea cosmică a magiilor NIKElor ce au transformat apoasa Terra într-o planetă accesibilă existenţei, după cum se transmite în toate marile Mituri de creaţie ale Pământului şi Universului.

Misiunea Cosmică condusă de ANU ce avea ca fii vitregi  pe ENKI-EA şi pe ENLIL–EU, fraţi de misiune, care au dislocat imense cantităţi de Apă şi Pământ făcând CERUL – ATMOSFERA, inelul de protecţie  din jurul planetei noastre ce permite existenta, viaţa precum în Cer aşa şi pe Pământ. În imensele gropi ale scoarţei terestre s-a scurs apa dezvelindu-se uscatul numit PANGEEA. ENKI-EA – cel de pe ape, este consemnat în vechile scrieri ca MARELE ŞARPE – BAAL – ALBUL, dar şi ca MAREA ŞERPOAICĂ. Numele lui ENKI s-a transmis până la noi în forma criptată de NIKE fiind cunoscut ca Zână a Victoriei, a Izbânzii, o adevărată reuşită a începuturilor, iar la noi, la geto-daci termenul a trecut prin timp sub forma IZBAŞ -  Şarpele.

Magiile  lui NIKE sunt astfel Cap de Calendar, început de AN, la EKINocţiul de  primăvară, reprezentând efortul celor OPT de a ţine în echilibru  existenţa pe Pământ. Kin/chin este sinonim cu munca pământului în sanscrită, iar la geto-daci înseamnă mare efort, aşa cum şi omul se naşte în chinurile facerii.

În Vechiul Testament cei doi fraţi de misiune sunt numiţi KAIN şi ABEL. KAIN este NIKA –Şarpele- Baal care s-a opus lui Abel, nimicindu-i misiunea, deci ucigându-l prin deviaţia de la program prin care a transmis telepatic Evei să ia din pomul oprit al cunoaşterii, să procreeze, să devină conştientă de sine, să înceteze a mai fi doar o clonă fără viitor. Aşa cum se aminteşte în legendele vechi, omul este făcut  din LUT de ENKI, apoi amestecat cu  liant – sângele lui NUNTI, şi peste lucrarea lor se coboară Duhul Sfânt – acel fluid energizant. Aceeaşi viziune este surprinsă în Crezul creştin. IISUS se întrupează de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi se face OM. Totuşi IISUS este deosebit fiindcă e NĂSCUT, IAR NU FĂCUT, aspect precizat în mod expres de dogma creştină.

 Eva a inaugurat Era Născătoarelor cărora li s-a poruncit: Trăiţi şi vă înmulţiţi si stăpâniţi Pământul!

NIKA este ZEEA PROMETEE, cea care insuflă Duhul Sfânt şi întrupează binecuvântând prin PristorNIK pâinea sacră, anafura, prescurea. Pristornicul este ştampila Zânei care în zona Argeşului se numeşte PUPEZEE – sărutul zânei. NIKA este cea care ne-a asigurat şi condiţii de existenţă indicând PÂINEA ca hrană de toate zilele şi dovedindu-se o veritabilă Mamă a Mamelor. Condamnată la UITARE, ea  n-a putut fi ştearsă nici de pe pecetea de sacralizare a pâinii din epoca creştină, nici din numele vasului sacru al botezului: cristelNIK, şi va fi mereu onorată prin incantaţia VEŞNIKA POMENIRE ce unduieşte ca pe valuri ofrandele: coliva, pâinea, vinul şi lumânarea aprinsă, călăuză  nelipsită de la botez, cununie, moarte. O pomenim mereu pentru că NIKA  e VASTA, NIKA  e VESTA, NIKA e VEŞNIKA!

LumiNIKA  este focul din crengi de boz ori de alun din noaptea de maginike/măcinici, de Sânziene, de Ovidenie - Crăciunul vechi, şi tot lumiNIKA este şi lumânarea din ceară de albine.

NIKA este legată de viaţa omului din timpuri imemoriale, când forţa luminii era slabă, mai ales că Soarele a fost făcut mai târziu. Există cuvântul niktalop - cel care vede mai bine noaptea ori pe lumină slabă. Niktemer înseamnă o zi şi o noapte. Niktaginacee este planta care înfloreşte noaptea. Toate marile evenimente din datinile străbune se petrec noaptea. Ziua începe la miezul nopţii. Zilnika/zilnic,ă e neîntrerupta perioadă de lumină şi întuneric, aşa cum AN-NIKA este temelia Calendarului străvechi al BABELOR –Ba însemna în vechime Mare, iar Anus înseamnă tunel de comunicare cu exteriorul – aspect ce ne conduce la necesitatea unei torţe pentru a-l parcurge, şi care nu e alta decât LUMINIKA/ lumânarea.  Semnificativă este  lumânarea în formă de spirală numită trupNIK pe care Zâna CrăciuNIKA o întocmeşte la sfârşitul ANU-lui fiind singura lumină din noaptea dintre ANUNAKI şi care are lungimea unui stat de om, obicei prezent în cultul morţilor la geto-daci. Lumânarea în formă de spirală este imagine a existenţei ce este ENERGIE, nu MATERIE, concluzie la care ajunge fizica modernă.

NIKA e marea şerpuitoare, UNIKA, cea care unduieşte pe rezonanţele cosmice, iar magiile sale asigură echilibrul universal – cel al Brâului de magiNike ce veghează Cerul şi Pământul dăruit  oamenilor de CucerNika Mamă. Cetele sacre  feminine din străvechime erau alcătuite din 40 de personalităţi - cifră ce reprezintă o optime din calendarul străvechi, păstrată sub numele de SOROC. Din numeroasele referiri la perioada de 40 de zile consemnăm câteva: Potopul lui Noe a durat 40 de zile; la 40 de zile Iisus s-a Înălţat, iar sufletul se înalţă la Ceruri tot la 40 de zile de la deces; botezul se face la 40 de zile; după 40 de zile embrionul începe să semene cu omul, iar o sarcină durează în medie 40 de săptămâni; doliul ţine 40 de zile.

Cifrele sunt o prezenţă în datina magiilor lui Nike. Datina Magiilor lui NIKE ne indică pe cele OPT, iar a NOUA aduce în prim-plan întreaga formaţie de 40 – 44.

1 lângă 8 este 9, iar 666 e componenţa lui 18 (9x2). Cine o fi satanizat această cifră? E SataNIKA, e BaalNIKA, e BalkaNIKA, e DragaNIKA, e PhitoNIKA, e balaurul ţintit de Sfântul Gheorghe. Este, de fapt, SANTA-NIKA ce dovedeşte presiunea la care a fost supusă de Creştinism ajungând din sfântă UITATA.

Nouă e NIKA înnoitoarea, iar  prezenţa cifrei  9 o regăsim în toată mitologia românească: 9 sunt Babele; 9 sunt cojoacele Dokiei; 9 sunt colacii numiţi capete  care se dau ca mărturie – numele altui colac, pe drumul de întoarcere la NIKA însoţit de: nouă colaci, nouă cănuţe cu apă, nouă străchini cu hrană din roadele câmpului, nouă ştergare; 9 sunt Rusaliile, Cerurile, Muzele; răscrucile de întoarcere de pe  bentiţa  ce se aşază pe gura celui decedat ce va rămâne pecetluită sunt tot 9, aranjate de o parte şi de alta, câte 4, ca sufletul să nu se rătăcească; în 9 zile se împlineşte descântecul şi blestemul care se încheie cu zicala: Leacul şi Babii colacul – mulţumire pentru încolăcita. În Banat se aşază un toiag pe scaunul numit Locul mortului şi pe el se încolăcesc două lumânări afrontate până în vârf şi se aprind la masa de pomană. Caduceul este emblema laboratorului de creaţie a lui  ENKI-NIKE-NIKA. Cifra 9 e jumătate din Ciclul SAROS al eclipselor de soare şi de lună. Cifra 9 este jumătate din circa 18,6 ani lunari numiţi Ciclul lui Meton, timp ce se poate repeta cu potopuri de apă.

Cifra emblematică pentru simbolistica geto-dacă este 8, steaua cu OPT raze cea mai apropiată de cerc. Unicul calendar circular din vechime aparţine geto-dacilor de la Sarmizegetusa. Pe calendar octogonul este format din punctele cardinale şi intercardinale între care sunt însemnate duratele de cinci zis săptămâni a câte  nouă zile, deci 45. Simbolistica magiilor lui NIKA este păstrată pe veşmintele de ceremonie  ca motive geometrice, mai ales pătrate cu alternanţe de alb şi negru ca pe Toiagul Sânzienei, ca pe Tabla de Şah, ca pe ceramica pictată de la Cucuteni, cu cele mai precise semnificaţii ce se regăsesc şi pe altarele vechi de peste 7000 de ani numai pe teritoriul pelasgic străvechi.

În arhitectură colibele cu OPT laturi, Castelul del Monte din Sicilia, bisericile octogonale din Balcani - unde stâlpii de susţinere reproduc brâul magiilor lui NIKA, uimesc lumea contemporană. În Creta, scuturile luptătorilor aveau formă de OPT. Scutul lui Decebal de pe Columna Traiană prezintă în relief un octogon. La chinezii antici cele OPT entităţi materiale sunt notate în cele OPT trigrame ca pe un  răboj. Cei trei Magi ce întâmpină naşterea lui Iisus se călăuzesc după o stea cu OPT raze. Svastica este o cărare cu OPT răspântii rotăcite păstrată de Preotesele Zamolsiene şi o reprezintă pe NIKA. Notele muzicale moştenite de la anticii daci sunt OPT. Paştele Blajinilor este la OPT zile de la Pastele Creştin. Crăciunul Mic – Anul Nou, este la OPT zile de la Crăciunul Mare. OPT sunt Filipii şi Sântoaderii. De  Ovidenie se încheia Anul Vechi  la  20 noiembrie. Şarpele Glycon  îşi încolăceşte coada în formă de OPT. Tot în formă de  opt culcat este reprezentat infinitul în matematică – simbol aflat şi pe Piatra de la Hârşeşti – Argeş, prezentată de  Gheorghe Şerbana. Cea mai numeroasă simbolistică a Octogonului este pe ceramica obiectelor de cult la Căscioarele, Cucuteni, Vădastra, Hamangia etc. cât şi pe vase de uz casnic, podoabe, oale, străchini, ulcioare, ceşti, opaiţe  etc.

În iconografie, CucerNIKA Mamă are un loc central. În icoana Încununarea Maicii Domnului, de la Mănăstirea Suceviţa,  pe două pătrate suprapuse în  octogon  este  înnobilată  Zâna Pământului  pe Crai Nou într-un OVAL. Cununa care i se aşază pe cap are OPT raze înalte, iar cele două personaje ce susţin cununa cu opt colţuri sunt aureolate tot de octogon în imagini diferite. Cerul, un vizibil brâu de magnifici, este dantelat cu opturi lipite protejând această măreaţă şi unică Ceremonie Universală.

Din pleiada marilor preotese ale multimilenarului matriarhat geto-dac, Nika şi magiile sale  au străbătut văleatul în datini şi obiceiuri. Numele şi atribuţiile sale au fost conservate în mituri, preluate de alte şi alte zâne cum sunt: Dokia, Crăciunika, Gaea, Drăgaica, Sânziana etc. Cercetătorul Ion Ghinoiu sintetizează magistral locul  special al Marii  Zâne Mame în Mitul Creaţiei Lumii despre care concluzionează că este anterior Mitului Biblic de creaţie a lumii, dar şi Miturilor civilizaţiei greco-romane.

Dacă ne oprim o clipă asupra unei alte personalităţi feminine de la începutul calendarului străvechi, şi anume la DOKIA, vom surprinde noutăţi la care nu ne-am fi aşteptat. DOKIA este NIKA. Zâna pământului dintre ape – DO-apă şi KI-pământ, DOKIA îşi leapădă cojoacele/pieile /peliNIKEle  pentru că se încălzeşte clima şi se topeşte gheaţa. Îşi leapădă cojoacele pe rând până când  nora ei - nu fiica, îi aduce dovada că a dat colţul ierbii. Cojoacele Dokiei sunt de gheaţă dacă le-a lepădat. S-au evaporat formând cele nouă ceruri, aspect ce reia Mitul Facerii Lumii amintind de glaciaţiuni. Ultimul  cojoc/pelinikă/pielicică este ultima glaciaţiune, a noua, din Calendarul BABELOR. Mitul BABEI DOKIA este unic şi cel mai puternic aici, pe Vatra Vechii civilizaţii europene, în zona Munţilor Carpaţi. Ne înfăţişează istoria condensată a Terrei care nu numai că era acoperită de apă, dar în zona temperată era numai gheaţă.

În Ardeal se ţin în luna mai  ZILELE SFINŢILOR DE GHEAŢĂ  care sunt 9 şi încep cu o Mare Preoteasă – Marghita. În limbajul popular există expresia o apă şi-un pământ, înglobând apoi şi cerul, întărind filozofia de viaţă a Zamolsienelor preluată de toţi preoţii Zamolsieni geto-daci. Dovadă de necontestat că  NIKA/DOKIA  ne-a adus  pe APE  lumina şi energia este datina prin care la 40 de zile de la deces se dă Colac Apelor,  de formă  rotundă, înconjurat de 8 lumânări, iar una mai mare în centru. Colacul este decorat cu şuviţe în formă de opt, imagine a magiilor lui NIKE. De Sfânta Marie Mare, marinarii dau pe apă un colac din lemn cu lumânare aprinsă, pentru salvarea sufletelor celor luaţi de furtună, o cruce în formă de ancoră şi o cunună din flori – ceea ce înseamnă că  în această zi  dau ofrande Zânei Apelor  care este MĂRIA – NIKA.

Interesant este că, şi în obiceiul  Caloianului,  se restituie  APEI  OMUL FĂCUT DIN LUT, adus la suprafaţă prin acţiunea Magnificilor, aspect ce ne arată că sufletul, Sfântul Duh, îşi are sălaşul în fluidul energizant al hidrosferei. Caloianul este trimis la divinitatea pluviometrică - Moaşa Ploii, Mama Secetei, Mama Căluiana, Paparuda, Păpăluga etc., să dezlege ploile. Bătrânii ne-au obişnuit să dăm ofrandă pământului prima  picătură si apoi să bem apa. Preotul varsă vin peste colivă pentru a fi sacralizată.

Nika e Cu.cer.Nika. Iată ce surprinzător  se îngemănează elementele existenţei în filozofia populară: apă, aer, pământ. Nika ne călăuzeşte cu luminika din timpuri imemoriale, când luminozitatea era scăzută, până s-au ales apele. Să nu uităm că şi în Cosmos este întuneric. Numele Zânei Apelor, şerpuitoarea NIKA, este dăltuit pe tălpile pristornicului ce ne întruchipează stilizat femeia, indicând  PÂINEA care la naştere este numită NaporojNIKA, la Crăciun  PeliNIKA, iar la Anul Nou StorNIKA. Pâinea şi sarea, bunurile ce stau la baza celor mai puternice jurăminte, purtând sensul de aleasă preţuire cu care se întâmpină oaspeţii la noi, la români, sunt elementele de temelie ale existenţei de pa Vatra Vechii Europe. Pristornicul ne arată că pâinea – hrana noastră cea de toate zilele, ne este lăsată de Cucernika Mamă – NIKA. Chiar şi planta numită floarea pâinii se numeşte stornika, iar fructul său în formă de gogoaşă  era folosit pe post de pecete sacră, în sensul că era destinată pentru  dospirea, creşterea acesteia, astfel încât să devină mai afânată când se coace pe vatră ori în ţest.

Nika este Făcătoarea Cerului şi a Pământului şi întrupează prin Sfântul Duh energia ce dă viaţă trupNIKului aşa cum ne sugerează un pristornic străvechi  ce are dăltuit un şerpisor – în fapt un spermatozoid, chiar pe pântecul/uterul Zânei. NIKA este zâna unică, ZEEA PROMETEE, ce şi-a depăşit atribuţiile făcând trecerea de la Făcătoare de oameni la Născătoarea de oameni -  EVA - femeia  cu cea mai măreaţă răspundere pentru unicul PĂCAT DIVIN  de pe Pământ. Nika a îndemnat-o telepatic pe EVA, să nu uităm că în reprezentări nu avea gură, să ia din Pomul Cunoaşterii, să devină conştientă de sine, capabilă să se reproducă, să transforme natura şi să stăpânească Pământul prin propria înţelepciune de ZA.MOLSĂ - Zână femeie.

 Nika este UITATA pentru că a dezvăluit secretul nemuririi. Această interdicţie nu putea fi voinţa femeilor din moment ce ele o menţin în datinile Magiilor lui Nike şi au păstrat-o în nume noi de atâta amar de vreme aici, în aria geto-dacică: Dokia, Draganika, Crăciunika etc. Chiar şi ZEUS a încredinţat înţelepciunea unei femei ATHENA-NIKE, recunoscând  harul divin al femeilor, dar şi multiplele şi controversatele calităţi ce le individualizează în universul uman: intuiţia, diplomaţia, sensibilitatea, abilitatea, forţa psihică, rezistenţa superioară la durerea fizică, duritatea, viclenia, farmecul, fidelitatea, înverşunarea, dar şi blândeţea, frumuseţea, gingăşia care dau bucurie vieţii. Nika  este Zâna care ne arată că aici unde trăieşte azi poporul român se află plaiurile fermecate unde se practică cea mai veche agricultură din Europa. România e grădina fermecată în care creşte floarea pâinii, unde se află  rezerve de sare la suprafaţă, unice în lume, ce au făcut posibilă vieţuirea celei mai VECHI CIVILIZAŢII EUROPENE, cum documentează savanta Maria GIMBUTAS, în rest bătrânul nostru continent prezentându-se în timpurile străvechi drept O IMENSĂ PATĂ ALBĂ.

AN, ANA, ANIKA, ANUNAKI, SÂNZIANA, GAEA/NIKA, DOKIA, DRAGANIKA, CRĂCIUNIKA etc. reprezintă doar un crâmpei din fabuloasa mitologie pelasgo-geto-daco-valaho-românească.

Tudor Diaconu consemnează în cercetările lingvistice că: Dakia este cea dintâi civilizaţie a omenirii …din moment ce 90 la sută din inscripţiile istorice se găsesc pe teritoriul  pelasgic, unde au trăit oamenii divini, recunoscuţi de toţi marii înţelepţi ai Pământului.

Strămoşii noştri, rumânii, sunt autorii primului neolitic european şi limba acestora este cea mai veche. Ea conţine cuvinte onomatopeice cât şi sunete specifice cum sunt: Ă - Î – Z –Ţ, cum susţine Iosif Lucian Cueşdean.

Alături de Miturile Creaţiei Universale, datinile  moaşelor şi strămoşilor, obiectele de cult, documentaţia temeinică este susţinută şi de limbajul geto-daco-valah ce a determinat arheologi din toată lumea să constate că pe teritoriul României se află nucleul Vechii Civilizaţii Europene unde, cu  milenii înainte de Sumer, se scria la Tărtăria.

Am consemnat  cuvinte  ce conţin  prefixe, sufixe, dar şi expresii ce au ca fundament  pe NIKA, NIŢA, AN, OPTUL, termeni ce indică  Magiile NIKEI. Nika este  Marea Preoteasă prezentă şi în limbajul de cult (pustnik, ucenik, egumenik), în  datini (Maginikele, Babele, Ovidenia), în obiectele de cult (pistornik, anafornik, cădelnikă), în Cultul Morţilor (luminika, naporojnika, trupnik), în caracteristici ale personalităţii (falnik, straşnik, vrednik), în toponime (colnik, orogenik, neptunik), în patronime (Calinik, Niceta, Nicolae, Nicoleta), funcţii publice (postelnik, vistiernik, pomojnik), denumiri de veşminte (vâlnik, zăbranik, comănik), denumiri de localităţi (Salonike, Nikomedia, Zimnicea, Britanike), dar mai ales  în limbajul calendaristic - astronomic - temporal: Duminika, zilnika, ornika, cât şi în nume de preotese precum: NIKA, PITHONIKA, CRĂCIUNIKA, CERNIKA ce ne indică drumul de la şi către CUCERNIKA MAMĂ  pe calea rotăcită  a trupnicului.

Pe fundalul semnificaţiilor octogonului – cifra Maicii Domnului, şi a echilibrului universal, NIKA este  dătătoarea vieţii ce ne transmite că românul este primul agricultor al Europei  şi deţine întâietatea în  limbaj, scriere, religie, meşteşuguri, creaţii artistice, vestimentaţie, arhitectură, iniţiere  în tainele cunoaşterii.

Bibliografie:

1.        D. Bălaşa, Ţara Soarelui, Editura Kogaion, Bucureşti, 1997;

2.        G. Ciauşanu, Superstiţiile poporului român, Editura Saeculum, Bucureşti, 2001;

3.        I. L. Cueşdean, România, inima vechii Europe, Editura Solif, Bucureşti;

4.        E. Delcea, Marile enigme, Editura Obiectiv, Craiova;

5.        M. Gimbutas, Civilizaţie şi cultură, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986;

6.        G. Gheorghe, România străveche indoeuropeană, în Getica, Bucureşti, 2004;

7.        I. Ghinoiu, Panteonul dacic românesc, Editura Enciclopedică, Bucurşti, 1978;

8.        V. Kernbach, Universul mitic al românilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1994;

9.        L. Manta, Mesajul pământului la geto-daco-valaho-români, Editura Nouă, Bucureşti, 2005;

10.     P. Meckendric, Pietrele dacilor vorbesc, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978;

11.     I. Rodean, Enigmele pietrelor de la Sarmizegetusa, Editura Albatros, Bucureşti, 1984.

MIHAI VITEAZUL - întregitorul Daciei Edenice

Olimpia Cotan-Prună

 

            Spaţiul românesc  rămâne peste milenii un miracol plin de încărcătura Misterelor.

            Geto-dacii aflaţi în calea întretăierii imperiilor, care i-au destrămat, i-au rupt şi anexat teritorial, au avut forţa să-şi păstreze unitatea graiului, portului, în bogăţia şi sensibilitatea cultică din obiceiuri, datini, balade şi simboluri, aşezate la temelia celei mai puternice mitologii europene.

            Fascinantă  este istoria trăitorilor geto-daci, care se ştiu aici, unde Demiurgul Cosmic a aşezat Raiul în Eden pe apa Fisonului, ce înconjura Ţara Havila cea bogată în aur. (Facerea, 8-14)

            Pe pământul străbun al plaiurilor geto-dace viaţa şi-a urmat cursul multimilenar, fiind mereu acasă căci aici este Raiul pe Pământ cu înaintemergătorii luminaţi. Astfel am răzbit prin vremuri grele. Nu ne-au clintit taifunurile prădătorilor pentru că suntem neam de eroi. Vitejia geto-dacilor, oameni de mare bravură, a purtat Făclia Nemuririi, alimentată de energiile sacre ale pământului nostru. Fiecare segment din nemurirea noastră poartă numele glorioase ale înaintaşilor, ce ştiau că suntem acasă în Geto- Dacia noastră din centrul Europei, unde am creat civilizaţie şi cultură.

            Pământul sacru geto-dac a dat lumii pe nemuritorul Mihai Viteazul, bărbatul capabil să poarte ştafeta înaintaşilor, în vreme de mare cumpănă, demn de a croit punţi către energiile lumii creştine din inima Vechii Europe la mijlocul secolului al XVII-lea. Destinul i-a învrednicit braţul puternic şi mintea clarvăzătoare şi l-a aşezat în curcubeul sacru ce  îl poartă de la Spartacus la Zamolse şi Iisus, de la Burebista la Decebal, la Regalian, la Alaric, la Mircea, la Vlad (1060), la şirul neîntrerupt de voievozi Basarabă, la Constantin Brâncoveanu, la Cuza-Vodă. Cu toţii s-au călăuzit  după  Pecetea  Valahă  a  Raiului  Edenic geto-dac al  cărei corolar  s-a  desăvârşit  la  1 decembrie 1918 când Corifeii naţiunii  au sudat Unirea cea Mare.

            Odinioară, când Imperiul Roman se considera veşnic la Dunăre şi în Balcani, marele rege Burebista (82-44 î.Hr.) şi-a adunat neamurile nordice constituind primul stat geto-dac centralizat din inima Europei. El n-a creat un imperiu, deşi avea ca întindere trei pătrimi din suprafaţa Europei antice.

            Burebista, simbolul unităţii Daciei Vechi, a fost marele strateg al zonelor nordice din vecinătatea Imperiului Roman. Urmaşul său peste veacuri, Mihai Viteazul, a recreat Blocul Dacic în secolul al XVII-lea (Gh.D.Iscru).

            Prima mare zădărnicire a civilizaţiei geto-dace a fost şi ultima pentru Imperiul Romei, în anul 105 -106 aici, la nordul Dunării, cu Decebal în fruntea nemuritorilor geto-daci, ce a ţinut piept din 87 până la 106 cohortelor romane în bătălii crâncene şi cu consecinţe devastatoare pentru Dacia.

            Împăratul Romei şi-a arogat numele de Maximus Dacicus numai pentru 15% din tărâmul acesteia asupra căruia a reuşit să-şi întindă stăpânirea, indicând astfel măreţia dacilor, ce-au clădit şi Roma prin mijlocirea etruscilor, că n-a inventat împăratul această denumire  dată strămoşilor lui.

            Columna înălţată de împărat a rămas avertismentul geto-dacilor conduşi de măreţul rege sacerdot Decebal asupra Romei, preluat de Regalion la 258 şi împărăteasa Driantila, cu nimic mai prejos, descendenţii lui Decebal dând prima lovitură Romei şi refăcând Dacia Veche, susţinând cu vitejie ştafeta celor jumătate dintre împăraţii imperiului, de origine traco-geto-dacă.

            Constantin cu adevărat Mare, născut la Niss, a zidit o Noua Romă, a dacilor, aici, acasă, în Bizanţ, lăsând istoriei europene statuile uriaşilor geto-daci pe Arcul său de Triumf din fosta Romă Imperială ce-şi avea temelii etrusce dacice, cu peste 1200 de ani înainte de fondarea Romei.

            Măreaţa Romă a căzut la 23 august 410, sub loviturile geto-dacilor, numiţi pe atunci Goţi, conduşi de Alaric, născut în Delta Dunării, care avea doar 34 de ani. Numele de geto-dac era interzis şi ei sunt numiţi Goţi scăpând interdicţiei fiindcă s-a impus ideea că erau germanici/nemţi, dar la  cotitura Munţilor Carpaţi neamţ înseamnă neam şi cine nu s-ar mândri cu Alaric, ce n-a vrut să coboare de pe Dunăre pe pământul cotropit de romani la întâlnirea cu împuternicitul Romei (McKendric).

            Lui Alaric ar trebui să i se înalţe statui în spaţiul fostului Imperiu Roman, mai ales că graţie diplomaţiei şi forţei lor, Goţii Dunăreni au administrat tot vestul Europei şi e normal să-ţi doreşti să fii din neamul goţilor, oameni sacri, din Dacia Edenică.

            Papalitatea ne-a impus numele de România, de parcă Roma ar fi fost pe pământ geto-dac, şi a mutat numele Daciei şi al goţilor în gheţurile nordului arctic, eveniment ce nu s-a mai semnalat niciunde pe pământ, împietrind inima Vechii Europe în scripte. Străbunii l-au învrednicit pe Mihail Voievod la anul 1600 pentru Renaşterea măreţiei geto-dacilor viteji, care au retrasat graniţele Daciei cu sabia. (Gh.D.Iscru)

            Împăratul ostrogot Teodoric cel Mare în anul 493 a fondat la Ravena o Academie de scrieri despre goţi şi a cerut lui Cosiodor, cel mai strălucit intelectual al timpului, să scrie prima istorie despre un singur popor, Getica, vânată şi dispărută, deoarece strălucea în paginile ei prea orbitor măreţia străbunilor geto-daci.

            Acest ilustru împărat, întregitor de cult străbun, a împodobit Noua Catedrala Apollinică din Ravena cu vestitul Mozaic de aur, în care Sacrele Muceniţe, o întâmpină pe Fecioara Maria în costume naţionale româneşti, iar cei trei magi se disting prin simbolistica veşmintelor străvechi, protejaţi de mantiile dacice şi căciula dacică sacerdotală, călăuziţi de Steaua octogon, după Rază, pe Iisus să-l vază, cum este primit de  iluminaţii străbuni în straie albe de ceremonie sacră.

         Goţii, vizigoţii, ostrogoţii au condus şi organizat întreaga Europă aproape1000 de ani, apărând credinţa străbună, numită pe atunci arianism, înălţând lăcaşuri de cult paralel cu propaganda papalităţii catolice ce-a împânzit Europa forţând-o, şantajând-o, să adopte catolicismul.

         Strălucitoare este Diadema Sacră a voievozilor valahi, apărători ai creştinătăţii de la Vlad (1060), la Mircea Voievod 1593-1601, la Brâncovenii basarabi,la  Cuza-Vodă 1859, printre care Mihai Viteazul de la 1600 este mesagerul zamolsian, cel care a susţinut făclia Unirii celor trei ţări: Valahia Transalpină, Valahia Cisalpină şi Moldovo-Vlahia, miezul Daciei Edenice, peste timp, în Testament de Basarabă, întărind conştiinţa de apartenenţă etnică pe unitatea de credinţă cum scrie Gh.D.Iscru.

         Valahii l-au urmat pe Voievodul Mihai, care prin alianţe politice, în grele bătălii, reuşeşte să ţină turcii la hotare, dar nu pierde şansa de Unire a celor trei Ţări (1600), intrând triumfal în Alba Iulia şi intitulându-se: domnul Ţării Româneşti, şi Ardealului - şi a toată Ţara Moldovei.

         În octombrie 1595 alungă turcii şi cheamă geto-dacii fugiţi din calea urgiei, să se întoarcă în câmpie şi le împarte seminţe pentru a cultiva pământul, ba mai mult, dă o lege numită Aşezământul şi legătura lui Mihai,, conştient că poporul este creatorul de resurse al Ţării. (Baltazar Walter)

         Tot în 1595 Mihai preia coordonarea bisericii ortodoxe din Transilvania şi înalţă prima Biserică ortodoxă din Alba Iulia, dorind unirea creştinilor, reaşezând legea bătrână, conştiinţa naţională şi voinţa politică în Biserica străbună, ortodoxă, cu rădăcini zamolsiene.

         Mihai Viteazul i-a făgăduit lui Rudolf al II-lea că va trece Dunărea cu osteni din cele trei Ţări şi nu se va întoarce până nu va bate zidurile Ţarigradului. A făcut multă slujbă creştinătăţii, numit de împărat Voievod al Ţării Româneşti, consilier imperial, crăiesc, locţiitor al Ardealului şi General peste Armia din părţile de dincoace de Ardeal, polul de atracţie din centrul creştinătăţii.

         Mihai Viteazul  a rămas expresia voinţei de unire a valahilor, în fapt speranţa de a reface ţara lor sacră. Măreţ este Mihai Viteazul, bărbat falnic, puternic, bun camarad, cel ce şi-a luminat coroana voievodală cu faptele de bravură ale cavalerului timpului sacru, rămânând mereu prin faptele sale la prezent. Cunoscător al vechilor iniţieri, el şi-a amplificat Crezul nestrămutat,  sorbind din energiile pământului şi cerului, cele ce i-au oţelit braţul necruţător în faţa năvălitorilor. Susţinut de vitejia soldaţilor săi, Mihai părea în lupte un fulger necruţător …şi Vodă-i un munte scria George Coşbuc. Numai un ideal măreţ poate concentra asemenea dezlănţuire de strategie, diplomaţie, energie fizică şi intelectuală, în forţa cuvântului dat, pe care ai săi aliaţi, în micimea lor din aşa zisa Ligă Creştină, nu şi l-au respectat. Căpitanii săi au intrat în legendă alături de Viteazul Voievod al Valahiei, stând împreună cu el în fruntea Marii armate aŢării. Cronicarul Ciro Spontoni în Historia della Transilvania scrisă la Veneţia în anul 1683, prezintă steagul lui Mihai Viteazul si spune că după bătălia de la Mirăslău a luat flamura şi a dosit-o sub platoşă. Peste un an, la 3 august 1601, a înălţat marele stindard în faţa Turnului Croitorilor, spre cartierul românesc, de pe drumul Feleacului din Cluj, unde a fost tras în ţeapă şi ars pe rug bătrânul căpitan de haiduci Baba Novac, ce a făcut multă pagubă duşmanilor.

         Pe flamura din damasc alb era pictată Pasărea nemuririi, deasupra unui ienupăr verde şi avea în cioc o cruce dublă roşie, emblema veche şi cea mai însemnată a Tării Româneşti.Veşmintele sale de luptător geto-dac iniţiat l-au protejat pe câmpul de luptă şi au rămas emblema vitejiei prin care e recunoscut în plastica vremii, lângă înţeleptul Solomon şi lângă Regina din Saba, ştiut de întreaga Europă, de la Roma la Bruxeles, Paris, Avignon, Berlin, Erfurt, Gotha etc. Istoricii europeni l-au pus în rând cu Achile, Hanibal, Alexandru, Belizarie…Cavalerul Mihai Viteazul era cel mai cunoscut în cărţile de şcoală şi ne războiam în joacă cu armele sale  Ba, cu-n pai,/Ba, cu-n mai ,/ Cu securea lui Mihai, protejaţi de vesta împletită de bunica din zale de lână. Târziu am înţeles rolul forţelor energetice din privirile oamenilor cutezători care au reuşit să încremenească păgânul sub săgeţile din ochii Ghiaurului.

         Mihai credea în coaliţia cu Rudolf al II-lea, numită de el Republica Creştină, cerând în scris audienţă în slujba Binelui Ţării (Transilvania) să nu cadă în mâinile turcilor. Papalitatea a susţinut interesele catolicismului în Transilvania, şi astfel ortodoxul domn valah n-a avut câştig de cauză, nereuşita sa aducându-i numele de Mallus Dacus (Dacul cel Rău). Transilvania era râvnită şi de unguri şi de habsburgi. În timp, Papalitatea a şters numelui de dac, get, de Dacia şi Geţia pentru 1000 de ani şi a avut grijă ca 90 % din scrierile antice despre geto-daci să dispară, deturnând conştiinţa de apartenenţă etnică daco-valahă, aspect confirmat la 1761 când Mariei Tereza a ordonat dărâmarea cu tunul a 240 de mănăstiri ortodoxe din imperiu.

         Mihai este martirul Ortodoxiei. Conştient de valoarea sa militar-strategică, diplomatică, împăratul austriac îl numeşte Ilustrul Mihai. L-a dorit ca aliat, conştient că-i de temut în crezul său. L-a găzduit cu atenţii regale la Praga şi i-a dăruit un cal alb, ce-a căzut în luptă pe Câmpia Tordei. Mihai şi căpitanii lui erau urmaţi de armatele valahe deoarece lefegiii trădau mereu, ca şi împăraţii.

         Înaltul împărat în micimea lui cerea calul înapoi şi cum să nu te cruceşti aflând că erau contabilizate cheltuielile martirajului de la Cluj al bătrânului căpitan de haiduci, Baba Novac, şi vai de aşa creştini!

         A avut forţa stăpânirii de sine, zălogindu-şi chiar familia, iar când se afla faţă în faţă cu trădătorul de la  Mirăslău, Basta, acesta din urmă recunoaşte că de nu s-ar fi unit la vreme cu românul, Transilvania era pierdută. Mihai e ctitor al diplomaţiei moderne la români şi susţine o istorie naţională  paralelă. Mihai Viteazul, mesager divin, a refăcut Pecetea Daciei Edenice, înţelegând-o ca o normalitate în continuitate şi e ctitorul stemei celor trei ţări unite din legea străbună, ce se află în toate bisericile creştine, sub tronul Slavei Divine, simboluri evanghelice. (M. Scorobete - Dacia Edenică) Gândul lui Mihai era o Dacie a geto- dacilor, nu o himeră, translatată de Papalitate în gheţurile arctice fără dacii autentici ... Sigiliul lui Mihai este program politic, soluţie de unitate, întărită de realismul politic al timpului, argumentează profesorul Gh.D. Iscru.        Mihai Viteazul aşază simbolurile pe o Columnă sacră începând cu sigiliul Ţării Româneşti - Pasărea nemuririi, flancată de Soare şi Lună, ţinând în cioc Crucea Valahă. Dedesubt e Bourul cu Stea în frunte, din pecetea Moldovei, simbol paleolitic al regenerării. La bază sunt cei Doi Lei afrontaţi din Sigiliul Transilvaniei, inima Daciei Vechi, susţinute de Domnul şi Doamna Ţării, simboluri ce s-au transmit  până la 1918  pe Sigiliul Statului Naţional Român.  Pecetea Voievodală este un program politic, ce aşază graniţa statală valahă peste cea etnică:

              IO MIHAIL / UGROVLAHISKON VOEVOD / ARDESCOM / MOLDEM ZEMLEA.

         Diplomaţia timpului intuia că Dăciile sunt o mare spaimă europeană şi o dublă izbândă, pentru un Front unic de luptă creat de diplomaţia lui Mihai, din Spania în Persia, din Suedia  în Sicilia. După victoria de la Guruslău, la uneltirile ungurilor, îşi ia oştenii şi-i bătu de astă dată, tot la Mirăslău. S-a întors la Turda şi a cântat cu oştirea Pe tine Doamne te lăudăm, ca mulţumire pentru izbândă, scrie I. Filstich, citat de C. Rezachievici. Mihai Viteazul considera că ţările valahe reunite cu sabia de trei ori, să-i aparţină, dar Rudolf al II-lea l-a părăsit şi asasinat, pe câmpul de luptă.

         Însemnările originale ale lui Mihai mărturisesc: …şi hotarul Ardealului / Pohta ce-am puhtit / şi îi cere lui Rudolf cele cinci comitate pentru o Transilvanie întregită. Voievodul a demonstrat şi după moarte că e  Gigantul ce acoperă cu forţa vitejilor valahi întru nemurire Glia strămoşească.

         O moarte nedemnă pentru un Căpitan aşa de valoros, scrie R. Knolles. Trupul a rămas pe Câmpii Thordei, iar capul a călătorit omagiat până dincolo de hotarele Moldovei. Oşteanul a rămas la fel de viu în inimile noastre, iar nevrednicul asasin moare peste 6 ani, uitat, bătrân şi bolnav. Sufletul dacului trăieşte în sufletele unui neam întreg, până ce scripturile se vor îndeplini, scrie pe piatra pusă de Radu Buzescu. Spiritul împletit al luptătorilor de legendă înconjoară  astfel multimilenara Dacia Veche, pildă şi mândrie pentru naţiunea geto-dacă, la Mânăstirea Dealu, lângă Târgovişte. Fie ca Lumină sacră a mândriei naţionale să lumineze martiriul l Viteazului Mihai Vodă, aşezându-l alături de fericiţii eroi ai neamului milenar geto-daco-vlah: Burebista, Decebal, Regalian, în Aula lui Zamolse.

         Mihai Viteazul  a rămas expresia voinţei înţelepciunii de unire a valahilor în vatra lor sacră. Marele voievod a parcurs drumul sacru sprijinit de înţelepciunea iniţiaţilor geto-daci,  reuşind să se afirme puternic în conştiinţa umanităţii cu înaltele sale acte de bravură, ca un adevărat fiu de Basarabă.

                            

Bibliografie:

• Berciu, T.Valter, G.D.Iscru, A. David, Tricolorul României, Ed. Sigma, Bucureşti, 1995;
• D. I. Predoiu,  Mileniul întunecat,  Ed. Muzeului Literaturii Române, Bucureşti, 2007;
• Rezachievici ; V. GH. Speteanu,  Moartea unui erou,  Fundaţia Culturală, Bucureşti, 2003;
• M. Scorobete, Dacia Edenică, Ed. Renaşterea, Cluj –Napoca, 2006.