Olimpia Cotan-Prună
Spaţiul românesc rămâne peste milenii un miracol plin de
încărcătura Misterelor.
Geto-dacii aflaţi în calea întretăierii
imperiilor, care i-au destrămat, i-au rupt şi anexat teritorial, au avut forţa
să-şi păstreze unitatea graiului, portului, în bogăţia şi sensibilitatea
cultică din obiceiuri, datini, balade şi simboluri, aşezate la temelia celei mai
puternice mitologii europene.
Fascinantă este istoria trăitorilor geto-daci, care se
ştiu aici, unde Demiurgul Cosmic a aşezat Raiul
în Eden pe apa Fisonului, ce
înconjura Ţara Havila cea bogată în
aur. (Facerea, 8-14)
Pe
pământul străbun al plaiurilor geto-dace viaţa şi-a urmat cursul multimilenar,
fiind mereu acasă căci aici este Raiul pe Pământ cu înaintemergătorii luminaţi. Astfel am răzbit prin vremuri grele. Nu
ne-au clintit taifunurile prădătorilor pentru că suntem neam de eroi. Vitejia
geto-dacilor, oameni de mare bravură, a purtat Făclia Nemuririi, alimentată de
energiile sacre ale pământului nostru. Fiecare segment din nemurirea noastră
poartă numele glorioase ale înaintaşilor, ce ştiau că suntem acasă în Geto- Dacia noastră din
centrul Europei, unde am creat civilizaţie şi cultură.
Pământul
sacru geto-dac a dat lumii pe nemuritorul Mihai Viteazul, bărbatul capabil să
poarte ştafeta înaintaşilor, în vreme de mare cumpănă, demn de a croit punţi
către energiile lumii creştine din inima Vechii Europe la mijlocul secolului al
XVII-lea. Destinul i-a învrednicit braţul puternic şi mintea clarvăzătoare şi l-a
aşezat în curcubeul sacru ce îl poartă de la Spartacus la Zamolse şi
Iisus, de la Burebista la Decebal, la Regalian, la Alaric, la Mircea, la Vlad (1060),
la şirul neîntrerupt de voievozi Basarabă, la Constantin Brâncoveanu, la Cuza-Vodă.
Cu toţii s-au călăuzit după Pecetea Valahă a Raiului Edenic geto-dac al cărei corolar s-a desăvârşit
la 1
decembrie 1918 când Corifeii naţiunii
au sudat Unirea cea Mare.
Odinioară, când Imperiul Roman se considera veşnic
la Dunăre şi în Balcani, marele rege Burebista
(82-44 î.Hr.) şi-a adunat neamurile nordice constituind primul
stat geto-dac centralizat din inima Europei. El n-a creat un imperiu, deşi avea ca întindere trei pătrimi din
suprafaţa Europei antice.
Burebista, simbolul unităţii Daciei Vechi, a fost marele strateg al zonelor nordice din
vecinătatea Imperiului Roman. Urmaşul său peste veacuri, Mihai Viteazul, a
recreat Blocul Dacic în secolul al XVII-lea
(Gh.D.Iscru).
Prima
mare zădărnicire a civilizaţiei geto-dace a fost şi ultima pentru Imperiul
Romei, în anul 105 -106 aici, la nordul Dunării, cu Decebal în fruntea nemuritorilor geto-daci, ce a ţinut piept din 87 până la 106 cohortelor romane în
bătălii crâncene şi cu consecinţe devastatoare pentru Dacia.
Împăratul
Romei şi-a arogat numele de Maximus
Dacicus numai pentru 15% din tărâmul acesteia asupra căruia a reuşit să-şi
întindă stăpânirea, indicând astfel
măreţia dacilor, ce-au clădit şi
Roma prin mijlocirea etruscilor, că
n-a inventat împăratul această denumire dată strămoşilor lui.
Columna
înălţată de împărat a rămas avertismentul geto-dacilor conduşi de măreţul rege
sacerdot Decebal asupra Romei,
preluat de Regalion la 258 şi împărăteasa Driantila, cu nimic mai prejos, descendenţii lui Decebal dând prima
lovitură Romei şi refăcând Dacia Veche,
susţinând cu vitejie ştafeta celor jumătate dintre împăraţii imperiului, de
origine traco-geto-dacă.
Constantin cu adevărat Mare, născut la Niss, a zidit o Noua
Romă, a dacilor, aici, acasă, în
Bizanţ, lăsând istoriei europene statuile uriaşilor geto-daci pe Arcul său de
Triumf din fosta Romă Imperială ce-şi avea temelii etrusce dacice, cu peste 1200
de ani înainte de fondarea Romei.
Măreaţa Romă a căzut la 23 august 410, sub
loviturile geto-dacilor, numiţi pe atunci Goţi, conduşi de Alaric, născut
în Delta Dunării, care avea doar 34 de ani. Numele de geto-dac era interzis şi
ei sunt numiţi Goţi scăpând
interdicţiei fiindcă s-a impus ideea că erau germanici/nemţi, dar la
cotitura Munţilor Carpaţi neamţ
înseamnă neam şi cine nu s-ar mândri
cu Alaric, ce n-a vrut să coboare de
pe Dunăre pe pământul cotropit de romani la întâlnirea cu împuternicitul Romei (McKendric).
Lui Alaric ar trebui să i se înalţe statui
în spaţiul fostului Imperiu Roman, mai ales că graţie diplomaţiei şi forţei
lor, Goţii Dunăreni au administrat tot vestul Europei şi e normal să-ţi doreşti
să fii din neamul goţilor, oameni sacri, din Dacia Edenică.
Papalitatea
ne-a impus numele de România, de
parcă Roma ar fi fost pe pământ geto-dac, şi a mutat numele Daciei şi al
goţilor în gheţurile nordului arctic, eveniment ce nu s-a mai semnalat niciunde
pe pământ, împietrind inima Vechii Europe în scripte. Străbunii l-au
învrednicit pe Mihail Voievod la anul 1600 pentru Renaşterea măreţiei geto-dacilor viteji, care au retrasat graniţele
Daciei cu sabia. (Gh.D.Iscru)
Împăratul
ostrogot Teodoric cel Mare în anul 493 a fondat la Ravena o Academie de scrieri despre goţi şi a
cerut lui Cosiodor, cel mai strălucit intelectual al timpului, să scrie prima istorie despre un singur popor, Getica,
vânată şi dispărută, deoarece strălucea în paginile ei prea orbitor măreţia
străbunilor geto-daci.
Acest
ilustru împărat, întregitor de cult străbun, a împodobit Noua Catedrala
Apollinică din Ravena cu vestitul Mozaic
de aur, în care Sacrele Muceniţe,
o întâmpină pe Fecioara Maria în costume
naţionale româneşti, iar cei trei magi se disting prin simbolistica
veşmintelor străvechi, protejaţi de mantiile
dacice şi căciula dacică sacerdotală,
călăuziţi de Steaua octogon, după Rază, pe Iisus să-l vază, cum
este primit de iluminaţii străbuni în straie albe de
ceremonie sacră.
Goţii,
vizigoţii, ostrogoţii au condus şi organizat întreaga Europă aproape1000 de
ani, apărând credinţa străbună, numită pe atunci arianism, înălţând lăcaşuri de cult paralel cu propaganda
papalităţii catolice ce-a împânzit Europa forţând-o, şantajând-o, să adopte
catolicismul.
Strălucitoare
este Diadema Sacră a voievozilor
valahi, apărători ai creştinătăţii de la Vlad
(1060), la Mircea Voievod 1593-1601,
la Brâncovenii basarabi,la Cuza-Vodă 1859, printre care Mihai
Viteazul de la 1600 este mesagerul zamolsian, cel care a
susţinut făclia Unirii celor trei
ţări: Valahia Transalpină, Valahia Cisalpină şi Moldovo-Vlahia, miezul Daciei
Edenice, peste timp, în Testament de Basarabă, întărind conştiinţa de apartenenţă etnică pe unitatea de credinţă cum
scrie Gh.D.Iscru.
Valahii
l-au urmat pe Voievodul Mihai, care prin alianţe politice, în grele bătălii,
reuşeşte să ţină turcii la hotare, dar nu pierde şansa de Unire a celor trei Ţări (1600), intrând triumfal în Alba Iulia şi
intitulându-se: domnul Ţării Româneşti, şi Ardealului - şi a toată Ţara Moldovei.
În octombrie 1595 alungă turcii şi cheamă
geto-dacii fugiţi din calea urgiei, să se întoarcă în câmpie şi le împarte seminţe pentru a cultiva
pământul, ba mai mult, dă o lege numită Aşezământul
şi legătura lui Mihai,, conştient că poporul este creatorul de resurse al
Ţării. (Baltazar Walter)
Tot
în 1595 Mihai preia coordonarea bisericii ortodoxe din Transilvania şi înalţă
prima Biserică ortodoxă din Alba Iulia, dorind unirea creştinilor, reaşezând legea bătrână, conştiinţa naţională şi voinţa politică în Biserica străbună,
ortodoxă, cu rădăcini zamolsiene.
Mihai
Viteazul i-a făgăduit lui Rudolf al II-lea că va trece Dunărea cu osteni din cele
trei Ţări şi nu se va întoarce până nu va bate zidurile Ţarigradului. A făcut multă slujbă creştinătăţii, numit de împărat Voievod al Ţării Româneşti, consilier
imperial, crăiesc, locţiitor al
Ardealului şi General peste Armia din părţile de dincoace de Ardeal, polul de atracţie din centrul creştinătăţii.
Mihai Viteazul a
rămas expresia voinţei de unire a valahilor,
în fapt speranţa de a reface ţara lor sacră. Măreţ este Mihai
Viteazul, bărbat falnic, puternic, bun camarad, cel ce şi-a luminat coroana
voievodală cu faptele de bravură ale cavalerului
timpului sacru, rămânând mereu prin faptele sale la prezent. Cunoscător al vechilor iniţieri, el şi-a amplificat Crezul
nestrămutat, sorbind din energiile
pământului şi cerului, cele ce i-au oţelit braţul necruţător în faţa
năvălitorilor. Susţinut de vitejia soldaţilor săi, Mihai părea în lupte un
fulger necruţător …şi Vodă-i un munte
scria George Coşbuc. Numai un ideal măreţ poate concentra asemenea dezlănţuire
de strategie, diplomaţie, energie fizică şi intelectuală, în forţa cuvântului
dat, pe care ai săi aliaţi, în micimea lor din aşa zisa Ligă Creştină, nu şi l-au respectat. Căpitanii săi au intrat în
legendă alături de Viteazul Voievod al Valahiei, stând împreună cu el în
fruntea Marii armate aŢării. Cronicarul Ciro Spontoni în Historia della Transilvania scrisă la Veneţia în anul 1683,
prezintă steagul lui Mihai Viteazul si spune că după bătălia de la Mirăslău a
luat flamura şi a dosit-o sub platoşă. Peste un an, la 3 august 1601, a înălţat
marele stindard în faţa Turnului Croitorilor, spre cartierul românesc, de pe
drumul Feleacului din Cluj, unde a fost tras în ţeapă şi ars pe rug bătrânul
căpitan de haiduci Baba Novac, ce a
făcut multă pagubă duşmanilor.
Pe
flamura din damasc alb era pictată Pasărea
nemuririi, deasupra unui ienupăr verde şi avea în cioc o cruce dublă roşie,
emblema veche şi cea mai însemnată a Tării Româneşti.Veşmintele sale de
luptător geto-dac iniţiat l-au protejat pe câmpul de luptă şi au rămas emblema
vitejiei prin care e recunoscut în plastica vremii, lângă înţeleptul Solomon şi
lângă Regina din Saba, ştiut de întreaga Europă, de la Roma la Bruxeles, Paris,
Avignon, Berlin, Erfurt, Gotha etc. Istoricii europeni l-au pus în rând cu
Achile, Hanibal, Alexandru, Belizarie…Cavalerul
Mihai Viteazul era cel mai cunoscut în cărţile de şcoală şi ne războiam în
joacă cu armele sale Ba, cu-n pai,/Ba, cu-n mai ,/ Cu securea lui
Mihai, protejaţi de vesta împletită de bunica din zale de lână. Târziu am înţeles rolul forţelor energetice din privirile
oamenilor cutezători care au reuşit să încremenească păgânul sub săgeţile din
ochii Ghiaurului.
Mihai
credea în coaliţia cu Rudolf al II-lea, numită
de el Republica Creştină, cerând în
scris audienţă în slujba Binelui Ţării (Transilvania)
să nu cadă în mâinile turcilor. Papalitatea a susţinut interesele catolicismului
în Transilvania, şi astfel ortodoxul domn valah n-a avut câştig de cauză,
nereuşita sa aducându-i numele de Mallus
Dacus (Dacul cel Rău). Transilvania era râvnită şi de unguri şi de
habsburgi. În timp, Papalitatea a şters numelui de dac, get, de Dacia şi Geţia pentru 1000 de ani şi a avut
grijă ca 90 % din scrierile antice despre geto-daci să dispară, deturnând
conştiinţa de apartenenţă etnică daco-valahă, aspect confirmat la 1761 când
Mariei Tereza a ordonat dărâmarea cu tunul a 240 de mănăstiri ortodoxe din
imperiu.
Mihai este martirul Ortodoxiei.
Conştient de valoarea sa
militar-strategică, diplomatică, împăratul austriac îl numeşte Ilustrul
Mihai. L-a dorit ca aliat,
conştient că-i de temut în crezul său. L-a
găzduit cu atenţii regale la Praga şi
i-a dăruit un cal alb, ce-a căzut în
luptă pe Câmpia Tordei. Mihai şi căpitanii lui erau urmaţi de armatele valahe
deoarece lefegiii trădau mereu, ca şi împăraţii.
Înaltul
împărat în micimea lui cerea calul înapoi
şi cum să nu te cruceşti aflând că erau contabilizate cheltuielile martirajului de la
Cluj al bătrânului căpitan de haiduci, Baba
Novac, şi vai de aşa creştini!
A avut forţa stăpânirii de sine, zălogindu-şi chiar
familia, iar când se afla faţă în faţă cu trădătorul de la Mirăslău, Basta, acesta din urmă recunoaşte
că de nu s-ar fi unit la vreme cu
românul, Transilvania era pierdută. Mihai e ctitor al diplomaţiei moderne
la români şi susţine o istorie naţională
paralelă. Mihai Viteazul, mesager divin, a refăcut Pecetea Daciei Edenice, înţelegând-o ca o normalitate în continuitate şi e ctitorul stemei celor trei ţări unite din legea străbună, ce se află în toate bisericile creştine, sub tronul
Slavei Divine, simboluri evanghelice. (M. Scorobete - Dacia Edenică) Gândul lui Mihai era o Dacie a geto- dacilor, nu o himeră, translatată de Papalitate în
gheţurile arctice fără dacii autentici ...
Sigiliul lui Mihai este program politic,
soluţie de unitate, întărită de realismul
politic al timpului, argumentează profesorul Gh.D. Iscru. Mihai Viteazul aşază simbolurile pe o
Columnă sacră începând cu sigiliul Ţării Româneşti - Pasărea nemuririi, flancată de Soare
şi Lună, ţinând în cioc Crucea
Valahă. Dedesubt e Bourul cu Stea în frunte, din pecetea Moldovei, simbol paleolitic al regenerării. La
bază sunt cei Doi Lei afrontaţi din
Sigiliul Transilvaniei, inima Daciei Vechi,
susţinute de Domnul şi Doamna
Ţării, simboluri ce s-au transmit până
la 1918 pe Sigiliul Statului Naţional
Român.
Pecetea Voievodală este un program
politic, ce aşază graniţa statală valahă peste cea etnică:
IO MIHAIL / UGROVLAHISKON VOEVOD / ARDESCOM / MOLDEM ZEMLEA.
Diplomaţia
timpului intuia că Dăciile sunt o mare spaimă europeană şi o dublă izbândă, pentru un Front unic de luptă creat de diplomaţia
lui Mihai, din Spania în Persia, din Suedia
în Sicilia. După victoria de la Guruslău, la uneltirile ungurilor, îşi
ia oştenii şi-i bătu de astă dată, tot la Mirăslău. S-a întors la Turda şi a
cântat cu oştirea Pe tine Doamne te lăudăm,
ca mulţumire pentru izbândă, scrie I.
Filstich, citat de C. Rezachievici. Mihai Viteazul considera că ţările valahe
reunite cu sabia de trei ori, să-i aparţină, dar Rudolf al II-lea l-a
părăsit şi asasinat, pe câmpul de luptă.
Însemnările
originale ale lui Mihai mărturisesc: …şi
hotarul Ardealului / Pohta ce-am puhtit /
şi îi cere lui Rudolf cele cinci comitate pentru o Transilvanie întregită. Voievodul
a demonstrat şi după moarte că e Gigantul ce acoperă cu forţa vitejilor
valahi întru nemurire Glia
strămoşească.
O moarte nedemnă pentru un Căpitan aşa de
valoros, scrie R. Knolles. Trupul a rămas pe Câmpii Thordei, iar capul a călătorit omagiat până dincolo de
hotarele Moldovei. Oşteanul a rămas la fel de viu în inimile noastre, iar
nevrednicul asasin moare peste 6 ani, uitat, bătrân şi bolnav. Sufletul
dacului trăieşte în sufletele unui neam întreg, până ce scripturile se vor
îndeplini, scrie pe piatra pusă de Radu Buzescu. Spiritul
împletit al luptătorilor de legendă înconjoară
astfel multimilenara Dacia Veche,
pildă şi mândrie pentru naţiunea geto-dacă, la Mânăstirea Dealu, lângă
Târgovişte. Fie ca Lumină sacră a
mândriei naţionale să lumineze martiriul l Viteazului Mihai Vodă, aşezându-l
alături de fericiţii eroi ai neamului milenar geto-daco-vlah: Burebista,
Decebal, Regalian, în Aula lui Zamolse.
Mihai Viteazul a rămas expresia voinţei înţelepciunii de unire a valahilor în vatra
lor sacră. Marele voievod a parcurs drumul sacru sprijinit de înţelepciunea
iniţiaţilor geto-daci, reuşind să se
afirme puternic în conştiinţa umanităţii cu înaltele sale acte de bravură, ca
un adevărat fiu de Basarabă.
Bibliografie:
- Berciu, T.Valter, G.D.Iscru, A. David, Tricolorul României, Ed. Sigma, Bucureşti, 1995;
- D. I. Predoiu, Mileniul întunecat, Ed. Muzeului Literaturii Române, Bucureşti, 2007;
- Rezachievici ; V. GH. Speteanu, Moartea unui erou, Fundaţia Culturală, Bucureşti, 2003;
- M. Scorobete, Dacia Edenică, Ed. Renaşterea, Cluj –Napoca, 2006.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu