Olimpia Cotan-Prună
Interesant cum naţiunile
apar şi pier în istorie, la comandă, trasate cu sabia învingătorilor, apoi
bine ticluite de înţelepţi slujbaşi
ai cultului pentru rege şi împărat, alternând teroarea armată cu cea
spiritual-politică, fără de sfârşit, de-au dispărut milenii din cronologia unor
zone împortante de pe Terra, de-au rămas numai frânturi din culturi şi
civilizaţii considerate dispărute. Urmaşii trudesc să recompună corabia timpului
istoric din aşchiile plutitoare în neantul mitologic, în ritualuri, datini şi
obiceiuri. În acest mod istoria este o haltă prin care în timp au trecut
călătorii: unii au rămas, alţii mai sunt amintiţi, despre unii nu se mai ştie
nimic şi ne-am obişnuit spre ştiinţa
noastră istorică cu apariţii şi dispariţii. Adevărul istoric alungat în
adâncuri izbucneşte în seisme arheologice, lingvistice, cultice, toponimice,
creaţii materiale, cultural artistice, iniţieri sacre cu bogăţia lui simbolică.
Cea mai bogată zona europeană, ce abundă în
mărturii străvechi multimilenare, este Vechea Vatră a Europei din cotitura
munţilor Carpaţi, de la
Dunărea de Jos, unde trăieşte azi poporul român,
aşa cum argumentează mulţi savanţi ai lumii. Marija Gimbutas deţine autoritatea
ca arheolog cercetător în teren, în calitatea sa de fiică a Europei, şi reface traseul multimilenar al străvechimii
geto-dacilor. Paradoxal este că despre toţi vecinii geografici ai geto-dacilor
se consemnează istoric când şi de unde au venit, iar despre noi numai tăcere grea, impusă timp de peste un
mileniu pentru termenii dac şi Dacia, pentru get şi Geţia, pentru schiţi şi Schiţia,
ţinuturi cu resurse de invidiat, protejate de Munţii Carpaţi despre care în
scrierile de la începuturile Evului Mediu şi până în veacul al XVII-lea se mai
amintea doar ca de o Terra Incognita. De
ce? Pentru că strămoşii noştri erau deja
aici.
Dintre numeroasele comunităţi semnalate de
istoricii antici la Dunărea
de Jos, prezenţa goţilor-carpi în calitate de atacatori ai romanilor care îl împing pe Hadrian la 117 din vestul Mării Negre, cum scrie G.
Pântecan, dovedeşte că nu sunt popor migrator. Este eludată existenţa cotinilor,
coţilor şi cotensilor, cauconilor
prezenţi pe harta lui Ptolemeu la anul 114 în curbura estică a Carpaţilor şi se
înlocuieşte denumirea comunităţilor cotinilor-coţi din Coţia, numită şi de V.
Pârvan Schiţia. Coţii şi istoria lor se
înlocuiesc cu cea de goţi, iar Ţara Goţia e trecută sub tăcere. Goţii sunt prezenţi în istorie fiindcă au îngenuncheat
invincibila Romă şi Alaric a
restituit avuţiile Vaticanului capturate de armată. La 337 Imperiul Roman era rupt spre Apus şi Răsărit. Goţii
conduşi de Alaric din Delta Dunării, într-o a doua incursiune, doboară Roma la 23 august 410. Cam atunci numele coţilor, comunitate din curbura
carpatică, a fost înlocuit cu cel de goţi,
ce a substituit şi numele de dac,
get, şcit, aceştia din urmă fiind nedrept scoşi astfel din istorie. Coţii apar o singură dată pa harta lui
Ptolemeu, alături de comunităţile cotinilor, cotensilor, caucoensilor. Astfel
se produce o mare diversiune milenară, de proporţii europene. Aceste comunităţi
făceau parte din marea comunitate a geto-dacilor, cunoscută în istorie cu numele generic carpii dat de romani pentru dacii
liberi din Carpaţii sud-estici de
curbură. Ciudăţenia este că transfugii au curajul să ne scrie istoria. Ajungi să te cruceşti aflând cum
aşa-zişi migratori veniţi de aiurea întemeiază în câţiva ani vetre strămoşeşti.
Printre ei cumanii, apoi ungurii,
secuii, timp în care inima Europei pare că rămâne
pustie, de este nevoie ca papalitatea să ne salveze numele ţării, cel de
Dacia, transferând-o spre Polul Nord până-n Groenlanda, fără geto-daci... Vai
de-aşa istorie! Vai de astfel de
consemnări considerate...istorice!
Este o
strategie de desfiinţare a geto-dacilor atât de evidentă prin consecinţe că
nu mai sunt necesare scrierile
sechestrate ca dovezi ale existenţei celei mai uluitoare civilizaţii din inima
Europei. Istoria omenirii nu începe cu scrierea rânduielilor stabilite de
învingătorii cotropitori. Împăratul Iulian Apostatul (361 – 363) interzice
folosirea numelui de daci, Dacia, geţi, Geţia, şciţi, Şchiţia. Goţia e Ţara Goţilor, dar în Insula Gotland. Dacia este identificată cu Danemarca. Got şi Goţia se
confundă teritorial cu Schiţia
Nord-Dunăreană, cum scriu istoricii timpului, lucru arătat şi de harta
istoricului român V. Pârvan. Numele de Dacia
a fost dus în vest de goţii/geţii de
pe Prut, Nistru, Marea Neagră şi Delta Dunării, scrie G. Pântecan, dar… îi
consideră de neam germanic, deşi Sfântul Ieronim în Biblia Vulgata recunoaşte că sunt de neam şcitic. Scrierile grecilor şi romanilor antici denumesc
popoarele din Şchiţia ca fiind geţii, dacii şi goţii din Hiperboreea. Isidor
din Sevillia scrie că cei vechi i-au
numit mai mult geţi decât goţi. Regii danezi nu au origine biblică. Ţara Coţilor numiţi goţi este localizată în zona Deltei Dunării, în partea de sud-est a
curburii Munţilor Carpaţi şi la sud de Carpaţii Meridionali, unde episcopul got
Wulfila i-a convertit cu greu la
arianism după anul 348. Impăratul ostrogot Athanaric a trecut în Ţara
Bârsei, numită de islandezul Snorri Sturluson în secolul al VIII-lea Caucaland, zonă în care vieţuiau
cauconii, din acelaşi neam cu coţii, cumanii/comanii, goţii.
Prelaţii din
Dacia erau atribuiţi unei Terra
Incognita de li se adăuga numele localităţii de origine ocolindu-se
apartenenţa geto-dacă. Spre exemplu
Niceta e de Remesiana, Eticus e Istricus. În anul 1069, în nordul
Dunării, Vlad e domn în Blahia nu în Dacia, dar în Codex Rohonczi scrie: cu o populaţie diferită de slavi şi unguri,
căci aici trăiau geto-dacii şi interdicţia funcţiona. Ţinuturile daco-getice
poartă în istorie diverse nume, dar cele de Dacia,
Geţia, Schiţia nu mai sunt utilizate nici după ridicarea interdicţiei, la
1245 la 25 martie, de către Papa Inocenţui al III-lea, care îi localizează ca români
în apropierea Dunării şi a Mării Negre, aici unde erau în vechime coţii, schiţii, geţii şi bineînţeles goţii,
aspecte consemnate în scris de istoricii timpului: Dacia ubi et Gothia – Dacia, unde e Gothia, poziţionate pe
harta lui Orosius la 416, care descrie
Pământul locuit unde: ...în est se
află Alania, în mijloc Dacia, unde este situată Gothia şi…departe… Germania. Guilloume
de Jumieges la 1070 scrie în Istoria
dacilor Normandiei, că: Dacia care…se
numeşte Danemarca… dacii …spun despre ei că sunt danezi, după numele unui rege,
Danaus. Cartografii şi istoricii din secolele V-VI folosesc pentru goţi numele de Dacia, daci şi geţi, de dacorum, ghotorum, getarum, schites, ca să justifice originea biblică a ţărilor nordice, apelând la
numele de Gog şi Magog, scrie Isidor de Sevillia la 636. În Diploma Ioaniţilor (1247) sunt
menţionate primele formaţiuni politice
româneşti conduse de Litovoi, Seneslau, Ioan, Farcaş cu nume diferite de Dacia sau Geţia, ţinute la index. În vestul Europei cuvântul Ghot este sinonim cu Zeu, fiindcă daco-geţii erau consideraţi
în vechime oameni sacri, din Ţara Zeilor,
unde trăiau comunităţile geto-dace, din care erau şi coţii, numiţi goţi de
autoritatea cultică a Romei în declin, ce duce o ofensivă agresivă ca să se
impună pe plan religios. Reuşită în vest prin violenţă, dar refuzată de dacii
din inima Vechii Europe, papalitatea
ocoleşte numele cotanilor, cotinilor, coţilor sedentari multimilenari grupaţi
în Episcopia Goţilor, care devine în secolul al IX-lea Episcopia Buzăului, şi
care pe la 1200 înfiinţează Episcopia Cumanilor, migratori aşazişi turcici, de parcă nişte migratori pot ctitori ţări
la comandă. Cumanii sunt în
fapt cotanii, coţii. comanii/cumanii, sunt trăitorii din coamele, culmile
carpatine sud-vestice, din cotul Munţilor Carpaţi. Cumidava străbună e la
Râşnov, iar comanii
sunt autohtonii de aici. Cumae e
cetatea de reşedinţă a Sybilei de la care Împăratul Tarquinius cumpără 6 din
vestitele cărţi cu profeţii asupra Romei, scrie N. Densuşianu. Nu este o
întâmplare că poemul popular scris în secolul al X-lea, Beowulf, se intitulează Cotton
Vitelus A XV şi are 3000 de versuri şi în care geţii se luptă cu un rege
suedez. Suedia exista în acelaşi timp în care Papa Agapet II, la 24
septembrie 954, într-o scrisoare numeşte
Danemarca cu termenul Dacia,
apelând la un Rex Daciae, în care Creştinismul
catolic nu exista oficial, după care prin Bulă Papală se creează la 1228 Provincia Romano-Catolică Dacia a Ordinului
Dominican ce includea Danemarca, Suedia, Norvegia, Finlanda, Estonia,
insulele Orknei, Shetland, Islanda şi Groenlanda ….şi ce dezamăgire că trimişii
papalităţii nu au întâlnit picior de dac, de get, de şcit, dar mai ales de
goth, tulburând Istoria. Aşa s-a translatat numele de dac şi Dacia, de got şi Goţia, în
vestul Europei, iar în Estul ei a apărut o
Terra Incognita, în care
istoria autentică a Daciei e salvată de cultura etnică şi limbajul geto-dac.
S-a indus ideea că goţii sunt nemţi, strămoşi ai germanicilor, aspect speculat
de Iordanes care scrie Getica în care
preia informaţii din Istoria goţilor
scrisă de Casiodor în Academia creată de Împăratul ostrogot Theodoric cel Mare la Ravena în 551. Cartea lui
Casiodor, dispărută şi aceasta ca şi cele peste 200 de scrieri antice, a
renăscut în Getica lui Iordanes ce
s-a păstrat fiindcă e socotită ca mărturie
de istorie antică a poporului german,
după care a fost scrisă şi Cartea eroilor
naţiunii germane unde-s evocaţi: Zamolse, Dromichete, Burebista, Deceneu,
Cotiso, Scorillo, Decebal. Scrisă de Hainrich Pantaleonis, între anii 1562 –
1571, lucrarea îi asigură pe cititori că descrie viaţa unor personalităţi
germane care au împodobit şi au făcut
mare patria, scrie D.I. Predoiu. Cum e posibil ca un popor migrator să devină aşa de numeros într-un timp scurt
încât să conducă coaliţia antiromană la 269, unde au pierit 50.000 de goţi, iar
împăratul să se numească şi Gothicus? Românul Mircea Eliade a semnalat această
translatare de identitate ce merită a fi
cercetată. Împăratul Aurelian este somat de Regina Daciei, Driantila, să
părăsească ţinuturile geto-dace, potrivit înţelegerii cu soţul său, Împăratul
Regalian, asasinat cu doi ani înainte. În anul 551 bizantinii, cu generalul
Belizarie, cuceresc teritoriile vizigote
riverane Mării Mediterane, care la 589 adoptă religia romano-catolică, dar
păstrează şi religia ariană până la 722. În istoria normanzilor scrisă de Dudo
de Saint Quentin la 1020, sunt localizaţi alanii, dacii şi geţii
care erau goţi, în Dacia din Danemarca şi acest adevăr ne-istoric s-a predat sute de ani în şcolile nordice. O
reconsiderare se face abia în secolul al XV-lea
de către Jarl Gallien. G. Pântecan, românul-suedez octogenar, bazându-se
pe documentele cancelariei Bisericii Romano-Catolice de la Roma şi din cancelariile
regilor scandinavi, deschide uşile ferecate ale istoriei, arătând că utilizarea
numelui de Dacia şi Goţia pentru ţările nord-europene este un subiect neelucidat încă şi istoria
europeană are datoria să privească adevărul istoric în faţă.
Bibliografie:
- A. Busuioceanu, Zamolxis, Editura Dacica, Bucureşti, 2009;
- D. I. Predoiu, Mileniul Întunecat, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2007;
- George Pântecan, Provincia Medievală Dacia din nordul Europei, Editura Daco-Romania, Bucureşti, 2010.
