prof. Olimpia Cotan - Prună
Călușarii reprezintă cel mai vechi dans tradiţional românesc moştenit de la geto- daci.
Călușul
este un obicei românesc practicat de Rusalii și ține
de cultul unui străvechi zeu cabalin numit de tradiția populară a dacilor Căluș, Căluț
sau Călucean. Datina Căluşarilor
înlănţuie trăirea neîntreruptă a strămoşilor noştri ce ne amintesc că suntem
fii ai vetrei solare, unde vortexurile cosmice, energiile solare, sunt
semnalate permanent în iniţierile străvechi. Vechea religie este codificată în
acest joc ceremonial, depozit unic şi universal de vieţuire. Este un ceremonial specific
geto-dacilor ce se pierde în adâncimea istoriei.
Primele însemnări despre Căluşari provin din istoria antică. Xenophon, cu 500 de ani î.H., spunea
că tracii jucară înarmaţi. Săreau în aer
cu multă uşurinţă şi fluturau în mâini săbiile lor. Unul îl loveşte pe altul
care cade cu multă dibăcie. Învingătorul îi ia armele şi iese cântând. Restul
tracilor îl poartă ca pe un mort. Dar învinsul era nevătămat. Iată cea mai
veche mărturie despre dansul războinicilor traci, al Căluşarilor din zilele noastre, consemnată de Silviu Dragomir în Istorii neelucidate, pe care încercăm să
le decodăm permanent. Căluşarii sunt semnalaţi în cronicile timpului şi la
sărbătoarea lui Mihai Viteazul pe Dealul Furcilor, conduşi de Baba Novac pe Câmpia
de la Alba Iulia, dar şi de Ziua naţională şi de Ziua regilor, dar mai ales ei
sunt primiţi în curţile tuturor românilor de Rusalii şi nimic şi nimeni nu-i
poate şterge din istoria, cultura şi civilizaţia românească.
Tezaurul de înţelepciune strămoşesc este plin de
informaţii grupate în solstiţii şi echinocţii care se numeau în vechime Hore (anotimpuri) ale Anului, semnalate
prin dansul Căluşarilor. Astfel, sub formă de hore energice închise, alternate
cu horele deschise, susţinute de sunetele zurgălăilor, de bătutul pământului cu
picioarele, cu bâtele, de comenzile preluate colectiv de la Vătaf – conducător
lor, în iureşul ce antrenează întreaga asistenţă cosmică în ritmul paşilor
siguri din ceremonia sacră, unică şi specială.
Dansul
Căluşarilor se numea în
vechime Dansul Borăcenilor, aşa cum
scrie Iordache Golescu, care îi întâmpina la conacul său de Rusalii. Borăcenii
indică civilizaţia Orelor, Horelor, Herelor, Horaţilor oreeni, arieni multimilenari,
dar mai ales a Corinţilor, preoţi dansatori semirăzboinici ce însoţeau Marile
Preotese, ce vieţuiau în oraşe, pe ormenişuri, cele mai înalte insule unde au
supravieţuit de la Potop, de au salvat Civilizaţia Atlantică aici, în Carpaţii
de Curbură.
În vechime, Sân Nicoară, un alt reprezentant
masculin al Nicăi.Oră, cu caii săi împingea
Soarele spre Miazănoapte. Căluşarii pregătesc întoarcerea Soarelui spre
Miazăzi din ziua cea mai lungă cu ajutorul celor 9 Cai ai lui Sân Toader
–Teo.Dorianul.
În tradiţia Căluşarilor sunt prezenţi Caii Solari
ai lui Apollon costumaţi în alb, plini de energiile luminii multicolore. Hora Căluşarilor este alcătuită din 9
căluşari, cu 9 formule coregrafice şi contracarează influenţele malefice ale
celor 9 Rusalii. Ei sunt mesagerii cosmici ai lui Apollon, mesageri ai luptei
luminii împotriva întunericului, ai vieţii vibrânde, energizante cosmic, în
care optimismul poate amâna sfârşitul de existenţă pământean, subliniat în mod
fascinant de costumaţia unică şi specială a cetelor sacre.
În scrierile antice mesagerii purtau veşminte albe
cu panglici multicolore cum este prezentat şi mesagerul lui Eneas catre Latinus
la debarcarea învinsului luptător troian. Acest trimis purta pe stindard o
năframă albă. Aspectul e preluat de Mihai Eminescu în Scrisoarea III:
Iată
vine-un sol de pace / C-o năframă-n vârf de băţ.
Panglicile în culorile curcubeului sunt prezente şi pe stindardul cu balaur
al geto-dacilor care a supravieţuit până în Evul Mediu târziu. Soliile dintre
părţile aflate în conflict sunt purtătoarele mesajului benefic al energiilor
vieţii. Existau și alte modalităţi de amânare a
morţii din preajma oamenilor: antrenarea întregii existenţe prim semnale
sonore, vibraţionale, acţiuni practice de utilizare a plantelor de leac sau a
sării - care este nelipsită din bucate. Eugen Costel Popescu surprinde esenţa
acestui ritual în lucrarea De la Atlantida
la Calendarul Geto-dacic, bazată pe amânarea Morţii prin diverse forme, dar mai ales prin folosirea plantelor
medicinale şi ritualul culegerii acestora care numai grupate în buchete de câte
9 au leac.
Căluşarii sunt o ceată sacră legată prin jurământ
în faţa Vătafului şi al celor 8
membri consilieri. Mutul este
personajul ce transmite telepatic învăţătura străveche, mai ales că este şi
purtătorul celor 9 plante de leac, aspect ce ne trimite în vechimea Femeilor
sacre. De regulă femeile, înţeleptele, bătrânele se pregătesc special să
culeagă vindecătoarele plante. Sunt bune cunoscătoare ale zonelor cu floră
spontană şi deosebesc plantele, după aspectul fizic, dar mai ales după zona unde
cresc şi le protejează locul unde răsar şi se maturizează. Culegătoarele
plantelor de leac se pregătesc cultic pentru o asemenea activitate prin
rugăciuni, post negru, fapte bune, mult amplificate mai ales de Rusalii, la 50
de zile după Paşti. În ziua respectivă, culegătoarea plantelor de leac nu
vorbesc cu nimeni până nu rânduiesc plantele la locul special pregătit din
gospodărie. În locul de unde culeg plantele fac o rugăciune stând în genunchi,
se închină, apoi culeg frunzele ori toată tulpina şi chiar cu rădăcină, dat mai
lasă lăstărei şi îngroapă la rădăcină pâine şi sare.
Mutul şi culegătoarele de plante medicinale nu
vorbesc indicând astfel înţelegerea telepatică că Rusaliile sunt dotate cu
înţelegeri superioare şi omul nu trebuie să răspundă chemărilor acestora. Mutul
din Căluşari gesticulează şi transmite telepatic iniţierea. Are în
trăistuţa din vârful prăjinii – Ciocul
Căluşului, cele 9 plante şi un drob
de sare, ce vindecă prin atingere bolile. Prezenţa drobului de sare e specifică
nord-dunărenilor, spațiul unde se afla solniţa
Antichităţii, pe cei peste 300 de munţi de sare de la suprafaţă aflați
între Atlantic și Pacific, în Eur.Asia.
Mutul sparge un ou şi aruncă pe fete şi pe
nevestele fără copii să fie prolifice. Bolnavul este înconjurat de Hora Căluşului,
cu bâtele aşezate în cerc, razant, culcate, peste care sar căluşarii, care
strigă formulele magice însoţite de chemarea Hă, Lăi, Şa. Elementul coregrafic specific şi de neegalat este
compus din săriturile acrobatice aeriene arătând că ei sunt mesagerii
energiilor cosmice aduse de pe înălţimile unde trăiesc marii orășeni, pe ormenişuri, unde trăiesc şi borăcenii, adică marii iniţiaţi ai
oreenilor, veche denumire a Căluşarilor, care din vechime era un dans al preoţilor semirăzboinici, preluat de la
corpurile de armată feminine unice pe teritoriul geto-dac, ce însoţeau alaiul
Marilor Preotese.
Vătaful atinge cu steagul un dansator, care
simulează preluarea bolii, căzând la pământ. Dansatorii sar peste el şi peste
bâtele aşezate razant de la cel căzut. Dacă bolnavul nu se ridică este dus de
căluşari să-şi schimbe locul, obicei nelipsit la geto-daci, din practica
ascunderii copiilor de boală sau vânzării formale către altcineva după care se
rebotează ca să scape de vechea identitate. Ceilalţi bat pământul cu
picioarele, cu ciomegele alungând prin comenzi magice forţele malefice aduse de
Rusalii, iar în loc presară sare.
Mutul anunţă o lume nouă în care apariţia Bărbatului, coautor necesar perpetuarea
existenţei, îşi face loc cu un simulacru de falus, piesă nelipsită, alături de
plantele de leac împrăştiate. Dar el nu distruge lumea androginilor cu veşminte
lungi ci face posibil ca din hora cultică să izbucnească ce-i cu veşminte
bărbăteşti. Moartea şi Căluşarii de lumină, purtători de
energii, îl încercuiesc şi închid hora în jurul său, semn că au biruit. Cu
spatele la centru, spre Moarte,
destramă hora într-o izbucnire de bucurie a izbânditoarei voinţe de viaţă
asupra morţii, ce stârneşte voinţa spirituală de îndreptare a lumii născută pe
vechi temelii ce coordonează fizic o nouă existenţă, anunţată permanent de Maica Domnului, ce arată de mii de ani
apariţia Bărbatului pe care nu-l mai
lasă din braţele sale.
Cercetătorul Gh. Şerbana, în publicația sa din revista
Studii şi cercetări de dacoromânistică,
editată de Academia Dacoromână în 2011,
leagă această datină cu vremurile vechi când Isis înnoadă lumea androgină cu apariţia
bărbatului coautor al existenţei umane şi Mutul poartă un Falus copie, din lemn,
ca şi Isis din ceară, atunci când a recompus trupul soţului frate, Osiris,
învins de Tiphon, aici, în Carpaţi, pe Troian - cum scrie N. Densuşianu, vrând
să păstreze tradiţia cultică veche, întreagă, dar s-o mute pe alte meleaguri ca
şi cum ea a fost persoana ce-a născut
băiatul pe care l-a numit Horus.
Dimitrie Cantemir în Descripţio Moldavie scrie despre Căluţenii ce se adună o dată pe an, între Înălţare şi Rusalii şi
poartă măşti. Iordache Golescu în Condica
limbii româneşti, scrie că cei ce joacă de Rusalii pe nume Borăceni prefăcuţi în haine muiereşti,
imitau vocea feminină, aspect relatat de toţi culegătorii de folclor
românesc, aspect ce indică vechimea matriarhală a acestui dans cultic, preluat
de către bărbaţii luptători acoperiţi cu măşti. În Dolj femeile participă la Căluşari, ca descântătoare şi sunt
numite Crăiţe, aspect relatat cu
multă vigoare din zona Vidinului şi Timocului de către Emanoil Bocuţa. (Regăsit în regiunea Oltenia, în sudul României, dansul
Căluşului a făcut parte şi din patrimoniul cultural al vlahilor din Bulgaria şi
Serbia.)
Iată că vechimea dansului cultic Căluşarii este continuarea datinii
străvechi a Borăcenilor din
civilizaţia Orelor, înţeleptele Preotese de pe Vatra Soarelui, indicând vremuri
îndepărtate de dinainte de Potop când comunităţile umane ale boreenilor,
supravieţuitori pe insulele înalte, în grădişte şi ORAşe, au salvat datinile şi
Civilizaţia Atlantică.B.ORĂ.Cenii, oamenii mari, trăiau în jurul Orelor, pe
ormenişuri înconjurate de ape, ca la începuturi.
Costumaţia căluşarilor este plină de simbolistică
străveche. În vechime ei purtau pe cap cârpe, baticuri feminine, coroniţe de
plante medicinale, căciuli negre, apoi pălării cu flori naturale ori lucrate cu
fire colorate. Mulţi culegători de folclor îi prezintă ca şi cum ar fi travestiţi,
şi pe bună dreptate, fiindcă această Horă
a Căluşului este preluată din ceremoniile ce însoţeau Marile Preotese Ore,
Ornice, din vechime, aşa cum ne spune numele lor străvechi de Borăceni.
De pe banda
roşie ce înconjura pălăria se prindeau în spate panglici multicoloreși pe marginea
pălăriei se coseau ciucurei tricolori,
mici colţişori ori franjuri – fire scurte ce atârnau, subliniind
mişcarea permanentă specifică unui dans al energiilor şi al luptei pentru
existenţă. Veşmintele lor albe preluate de la Marile Preotese războinice – Amazoanele
se compuneau din: cămeşa cu mâneci lungi,
lungă până la genunchi, cusută cu arnici la gât, pe umeri, la mâneci şi pe
tivul de deasupra genunchilor. Pe piept se încrucişează două panglici
tricolore, ce se numeau în vechime Orte, pe care le poartă şi preoţii ortodocși
în zilele noastre, aspect semnalat şi în iconografia românească. La brâu aveau
centura magică, brâul, ţesut în culori ori din piele cu aplicaţii multicolore.
În zilele noastre centura Căluşarilor
este ţesută cu cele trei culori din stindardul românesc.
Dansatorii Căluşari
poartă pantaloni strâmţi pe picior numiţi iţari şi sunt încălţaţi cu opinci.
Nojiţele, cordeluţele din piele cu care se prind opincile, sunt lungi,
încrucişate peste iţari sub genunchi. La glezne şi sub genunchi sunt prinşi
clopoţei, numiţi zurgălăi. Fiecare căluşar poartă un ciomag, bâta, pe care în vechime se
sculpta un cap de căluţ, ce punctează momentele cheie ale ceremonialului,
columne de înţelepciune, expresie a forţei omului care îşi împletește
influenţele terapeutice cu şuvoiul de energii cosmice şi telurice de la
răscruci.
Răscrucile sunt locuri de unde se încheagă ceata
de Căluşari pe o movilă. În acelaşi
loc se sparge Căluşul, înconjurând
movila, bătătorind locul în care au îngropat Ciocul Căluşului şi drobul de
sare, cu alaiurile sonore, vibraţiile zurgălăilor, strigături cultice
codate din străvechimea multimilenară geto-dacă. Melodiile de joc din Căluş se bazează pe
formule melodico-ritmice repetitive, care au capacitatea să inducă transa şi să
faciliteze transferul energetic de la căluşari la persoanele bolnave (Constantin
Secară).
Căluşarii sunt emblema iniţiatică şi cultică a
strămoşilor noştri, o formă contemporană de supravieţuire a
cultului calului, ceremonial moştenit de români de la strămoşii lor autohtoni,
geto-dacii. În calendarul tradiţional sunt atestate trei tipuri de dansuri
căluşăreşti: Căluşul la Rusalii, Calul şi Căiuţii la Anul Nou, Căluşerii la Crăciun
şi Rusalii. Cel mai cunoscut dintre acestea, Căluşul, a fost declarat la 24
noiembrie 2005 capodoperă culturală a omenirii şi inclus pe lista Patrimoniului
Cultural Imaterial al UNESCO. (Ion Ghinoiu)
BIBLIOGRAFIE:
·
Ion Ghinoiu; Sărbători
şi obiceiuri româneşti, Editura Elion, 2003;
·
Ion Ghinoiu; Cultul calului în
calendarul popular, pg. 38 în https://arhiva.bibmet.ro/Uploads/Revista_BB_Nr_6_2012.pdf
· Eugen Costel Popescu; De la Atlantida la calendarul Geto-Dacic, Editura MJM Craiova, 2009;
· Iordache Golescu; Condica limbii românești;
· Silviu Dragomir; Istorii neelucidate, Editura Lucman, 2007;
·
revista Studii şi cercetări de
dacoromânistică – 2011, an
1, nr 1, Bucuresti.
·
https://ro.wikipedia.org/wiki/C%C4%83lu%C8%99arii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu