Din opera eminesciană: Zamolse văzut ca Boson al Universului cuantic

prof. Olimpia Cotan Prună

“Bosonul Higgs, numit așa după fizicianul britanic Peter Higgs și supranumit „particula lui Dumnezeu”, este o particulă elementară ipotetică din familia bosonilor, despre care se crede că face parte din mecanismul care conferă masă celorlalte particule elementare. Căutarea unei dovezi a existenței sale a început în anii 1960. În 2011, particula era căutată cu ajutorul acceleratoarelor de particule, în special cu acceleratorul LHC de lângă Geneva, Elveția. Bosonul Higgs, dacă ar exista, ar putea să rezulte de la coliziunea a doi protoni de înaltă energie, dar ar avea o viață foarte scurtă, după care se dezintegrează în alte particule — încă un motiv de ce existența sa este greu de dovedit.”( https://ro.wikipedia.org/wiki/Bosonul_Higgs)

Înainte cu jumătate de secol ca fizica cuantică să descopere bosonul,  Mihai Eminescu prezintă metaforic şi poetic în zeci de creaţii faptul că Zamolse e fiu al Mamei Caosului ce s-a ivit Cel dintâi şi Singur, înainte de–a fi zeii, şi e purtătorul Sâmburelui de lumină ce stă la baza existenţei.

Mihai Eminescu a sădit în poeziile sale aspecte ale ştiinţelor cuantice, traduse în limbaj metaforic, ştiinţe cristalizate de abia în secolul XX.

În creaţiile sale este bine conturat Caosul Lumilor săcrii concept ce privește Sistema Cosmică a Caosului - Câmpuri indicând Materia Neagră cunoscută lumii științifice în proporție de doar 4%.

Eminescu  analizează pe cotele genialităţii sale poetice cunoştinţele fizicii cuantice însuşite la cele mai înalte cote la Universitatea din Viena. El prezintă în poeziile sale, pentru prima dată în limba română, Zamolsele-Boson, Fotonul, Atomul, Ruperea spontană de simetrie, Teoria Corzilor, Superstringurile, rolul  Filozofiei, al Criticii literare în înţelegerea fizicii cuantice, explică Unda - Ondină, Fotonul, în Fata-n grădina de aur, în basmul Miron şi frumoasa fără corp şi-n toate convorbirile sale cu Universul.

Eminescu a numit cea mai mică particulă de lumină Cuantă cu 30 de ani înainte de Max Planck. În opera sa Zamolse nu e doar zânul dacilor, divinitatea supremă a neamului nostru, ci și  Bosonul,  particula de forţă ce izbucneşte /Cel dintăi şi singur /ce sădeşte masă în Foton, surora geamănă - particulă de energie închisă necesară Atomului, fără de care n-ar exista nimic. Fotonul fără masă călătoreşte vecinic dacă nu întâlneşte Zamolsele-Boson ce poartă forţa în Caos, la Ruperea Spontană de Energie. El nu interacţionează cu Câmpul Higgs descoperit în secolul XX (1964) și testat experimental în 2012.

Mihai Eminescu prezintă metaforic şi poetic faptul că lumina e singura constantă din Univers asimilată cu un gaz, o ceaţă diamantină. În manuscrisul 2257 Eminescu scrie că viteza luminii este finită. Lumina n-are greutate.

Pecetea este urma lăsată de Zamolse – Boson în atingere cu Fotonul când acesta îi transmite masă. Ea e numită de Eminescu  sămânţă de lumină în multe dintre creaţiile sale poetice.

Zamolsele eminescian este unitate de bază a materiei, liantul Atomului prin Foton. Transportă forţă prin orice câmp. Toate ariile Universului se închină lui Zamolse în poezia Memento mori unde Eminescu scrie că:

/Seminţele existenţei/ Sunt pe ramuri de raze/ Într-a Caosului Câmpuri./

În  poezia  Când marea....Zamolse, în Câmpii de Caos, semeni stele. El este amantul căzut dintre stele, ce rece în Mare murea/(bosonul dezintegrat).

 În poezia Fata-n grădina de aur, Zmeul e /Copilul sfintei mări, din Stea născut/, din Soare, din văzduh, din neauă/  care / De-amorul ei se prefăcu în steauă / şi acesta e Zamolsele-Boson, fiul Caosului, singura zonă ce are Mamă în Universul cunoscut, poezie în care Ea este Fotonul.

Tatăl creator devine Bosonul din ştiinţa secolului XX, cel ce are toate caracteristicile Zeului ce stătut-a înante de - a fi zeii geto-dacilor ştiut drept  Zamolse, atât de prezent în creaţia eminesciană. Acest Zmeu - Boson precizează că are forţa  să-i/ Închidă zarea ei cea clară cu-n sărut / indicând pecetea ce rămâne după atingerea Fotonului de către Zamolsele-Boson, care-i transmite Masă-energie în repaos, Fotonului - surora sa geamănă ce dă vieţii Atomului fără de care nimic n-ar exista. Acest Zmeu din mitologia geto-dacă se preface în înger şi după ce atinge Fotonul lasă Sărutul-Pecetea lui Zamolse-Boson când atinge la viteze cosmice Fotonul după care se dezintegrează şi cade absorbit în  a  Chaosului câmpuri (expresie la plural unicat în veacul al XIX-lea).

Fata e luminoasă, că-i Fotonul - particulă  ce cade în Atom după ce primeşte masa prin forţa lui Zamolse. Bosonul – Zamolsian e Mut înger din tării în poezia Fata-n grădina de aur ,ce porneşte cu Roiul Luminos pentru a schimba nemurirea cu moartea în limbaj pământean, dar la Tronul cel Etern află că el este, /O făptură ce Sfinţeşte a Cerului Coloane, o/ Eternă Gură/ ce energizează Universul şi călătoreşte cu.../ roiurile sale de stele/,  iar / Omul este o undă /Având a undei fire./.. /Căci lutul în el creşte / Lutul îl naşte, Lutul îl primeşte/.

Zamolse poartă seminţe cu ramuri de raze, din a Chaosului Câmpuri. În poezia Ondina este numit şi Lin Împărat ce-şi caută în Negura - câmpului cuantic - o Albă Vergină, că astfel se vede că/ în Ceruire e un Dumnezeu / ce are ca  Mamă Chaosul.

Ondina cea luminoasă vine-n lume neîntreagă spune M. Eminescu, indicând Fotonul.  Ondina face parte din Planul Genezei, unde aleargă mesagerul ce poartă Sămânţa de lumină, ca să-i fie suroră geamănă...într-un ECO uşor, setos de amor – atracţia universală, /Ce unduie uşor Câmpia Speranţelor - de viaţă fior./...

Iată ce special defineşte această particulă din Univers, fiul Mamei Chaos, numit de înţelepciunea străveche geto-dacă Zamolse, unde Za înseamnă Zânul – fiul al Chaosului, iar Mol îseamnă femeie, aşa cum molfeta înseamnă Fata lui Moll – iar Za-mol e fiul  Zânei - Mumă a Universului, din care izvorăsc seminţele de lumină în Univers cu rol precizat care se încheagă din... razele Chaosului şi în Chaos se întoarce, ca îngerul căzut, dar nu zvârlit din mitologia geto-dacă.                                                          

Să fim atenţi că în Scrisoarea I înţeleptul mag se întoarce cu gândul îndărăt cu mii de veacuri, când după Big-Bang a urmat un timp când:  /Umbra celor nefăcute nu-ncepuse a se desface/. /Dar deodată un punct se mişcă, cel întâi şi singur. Iată-l/ /Cum din  Chaos face Mumă, iară el devine Tatăl.

Este tatăl lumii atomice, temelia existenţei, iar Eminescu e unicul care subliniază că există Mama lui Dumnezeu (Atenție! Nu mama lui Iisus!) în basmul Făt-Frumos din lacrimă. Iar /Roiuri luminoase izvorăsc din infinit/ Sunt atrase în viaţă de- un dor nemărginit/  indică Forţele Atracţiei Universale.

Bosonul Zamolse este în versuri Regele Lin ce mână corzile unele într-altele când bosonii devin grei un alt aspect al forţei Caosului. Este  un fulger fără  ţintă, ce-a schimbat gândul vieţii/ cu moartea cea adâncă pentru a transmite Sâmburul luminii de viaţă dătător în momentul Ruperii Simetriei corzilor atestată ştiinţific de Yoichiro Nambu la jumătatea secolului XX, când se produce o forţă uriaşă necesară transmiterii forţei Bosonului ce poartă masa necesară Fotonului.

Eminescu îl indică pe Zamolse și în poezia Strigoii când acesta este chemat de către Mag să aducă Sămânţa de lumină prin duhul său, pentru regina dunăreană Maria, regina avarilor.

Crearea şi anihilarea de particule face parte din Teoria Cuantică a Câmpurilor.

În creaţia eminesciană toate Ariile Universului se închină lui Zamolse, care-i Zeul vecinic Semănător de stele şi-ncepător de vremi ca în poezia Sarmis.

În poezia Mortua est Mihai Eminescu descrie calea Bosonului-Zamolse, care după ce transmite Sămânţa - masa în raza de lumină Foton, lasă o Pecete, apoi se dezintegrează, dar nu dispare, că ce-a rămas se întoarce în Chaos: deci este o moarte fără ca Bosonul-Zamolse să moară: el renaşte mereu şi mereu din forţele Mamei Chaos care este Mama lui Dumnezeu şi a tot ce există.

Eminescu precizează retoric că această particulă purtătoare a Sămânţei de lumină e Zeul - Demiurg. În sute de creaţii poetice Eminescu arată calităţile acestui Tată Demiurg, numit Boson în Fizica cuantică, ce zideşte existenţă - masa în atom  cu ajutorul fotonului.

Bosonul Higgs din Câmpul Higgs rupe spontan simetria cuantică prin care fermionii capătă masă şi ocupă loc în spaţiu, pe când Bosonul, în general, are numai masă de repaos. Deci există multe tipuri de Boson care au acelaşi Tată -Zamolse fiul Mamei Caos.

Nici Luceafărul din poemul cu același nume, nu-şi sacrifică Nemurirea pe o Sărutare --pecete caracteristică Bosonului – geamănul al Fotonului. Particulele din primele momente ale Big Bang-ului nu aveau  masă şi Mihai Eminescu merge înapoi cu mii de veacuri pentru a descrie ivirea Universului.

În poezia Venere şi Madonă Eminescu consideră că femeia este prototipul îngerilor din senin indicând Fotonul.

În poezia În vremuri demult trecute, Eminescu precizează că: Razele luminii se concentrează într-un Grăunte – numit Atomul. În  Călătoria magului pe căile astrale Bosonul e numit  /Vultur de aur cu aripi de foc / ce din cer – din Caos - coboară/ dar devine o cruce pe un mormânt - deci are viaţă scurtă  /sfârşită fără a fi început./ Energia este o candelă a vieţii, prinsă de undele Cerului.

La Eminescu Cerul este numit al Lumilor săcrii – începuturi în poezia Mureşanu.

/Fotonul şi Bosonul sunt ramuri de raze  ce se caută una pe cealaltă / că /Una în braţele alteia lumină fac/.

În poezia Care-o fi în lume Eminescu îl numeşte pe Zamolse /Chip de înger muiat în lumină/ În sufletul morţii fiinţa-şi pierdu/ .

În poezia La o artistă Zamolse devine /Notă rătăcită din cântarea stelelor/ cu un statut unicat printre stelele Caosului.

În poezia La o steluţă scrie că /Numai un atom fără de soarte nu e iubit/ şi indică Zamolsele-Boson fără de masă, ce nu primesc în mişcarea cosmică sămânţă de lumină – analizate drept Zburător în înţelepciunea geto-dacă străveche.

În poezia Misterele Nopţii / Doi îngeri, caută-n plângeri / Şi se sting ca două stele / Care-n nuntă uşurele / Se cunun căzânde jos/sunt descrieri de tip Zamolse-Boson în Chaos, iar Fotonul în Atom.

În poezia O stea prin ceruri Eminescu precizează că Zamolse-Boson /Aduce prin amor /De viaţă fior/ în Atom după care rămâne/ Un suflet răcit, o inimă rece fără fior/.

În poezia Numai poetul Eminescu apropie Omul de Universul Infinit precizând că: / Oamenii se trec şi mor / ca si miile de unde / Ce un suflet le pătrunde/ (Stephen Hawking, marele savant cu care suntem contemporani, a demonstrat că fiecare particulă cuantică este o undă). Stephen Hawking spune că particulele cuantice sunt unde, cum ne precizează Eminescu în poezia Ondina  că se naşte neintreagă  precizând că  şi /Omul are a Undei... fire/.

Mihai Eminescu şterge deosebirile dintre religie, filozofie, mitologie, astronomie făcând loc ştiinţei. Zamolse-Boson / E amantul căzut dintre stele / Ce rece în Mare murea/. După ce a lasăt masă - sămânţă de lumină, în Foton îşi conservă bateriile în Caos – imperiul Mamei lui Dumnezeu, al Creației.

Bosonul Higgs e cea mare descoperire a fizicii cuantice,  prin care se trece de la ştiinţa cuantică veche la cea nouă. Zamolse e chip zămislitor - ca în Mortua est. El /Trece de al lumilor hotar, într-o câmpie senină, numită de genialul nostru poet român Cerime cu peste 100 de ani înainte de evidențierea Câmpului Higgs. 

În poezia Replici, în dialogul poetului cu iubita, purtătorul Sămânţei de lumină e o stemă, un geniu ce lasă Pecetea pe fruntea iubitei, O stea regală, o Lumină triumfală, un Soare, un Flutur, un Templu, o Stea../etc..

În poezia ECO e prezentă magistrala Bosonului pe care doreşte să meargă şi Eminescu când se roagă lui Zamolse, mesagerul Sămânţei de lumină, să-i înlesnească intrarea în vecinicul repaos în poezia  Rugăciunea unui dac:

Doresc cu poporul de stele /Să merg drumul mare din cer/ de unde vine Lumină din Lumina Caosului acest mare secret al Universului.

Eminescu a învăţat singur limba sanscrită, creată şi păstrată de arienii Kothani - preoţii Atosului din Cotitura Carpaţilor estici, urmaşii Hiperboreenilor ale căror cărări se regăsesc în Tacklamakan, America Centrală – Bolivia, în oazele cu numele Kothan ce ne stau mărturie ca şi scrierile vedice străvechi cunoscute pe tot pământul prin  Khotanii (cotanii, cotensii, coții etc.) multimilenari din Carpaţi.

Mihai Eminescu precizează că Zamolse e Tatăl Creator, că Iisus e fiul Tatălui, Sămânţei de lumină ce are Mumă-în Caos ca întreg Universul şi noi, geto-dacii, ne rugăm la Tatăl nostru care este în Cerurile Universului, este fiul Caosului, adică al Mamei lui Dumnezeu. Muma, unicat în creaţiile eminesciene, unde creştinismul străvechi al popoarelor, zis barbare, omenirea şi Universul au şi Mamă şi Tată, aşa cum omenirea a cunoscut mai întâi Lumea Marilor Preotese până pe la 2500 î.Hr. când se înrădăcinează Patriarhatul.

Mama lui Dumnezeu e ascultată de Întreg Universul, ca în basmul Făt Frumos din lacrimă cules de Eminescu din zona Bihorului, dovadă că asceţii arieni de mii de ani aveau cunoştinţe cosmice păstrate în mitologia şi religia geto-dacă.

În Muşatin şi codrul Eminescu scrie că /A lui suflet e-o scânteie din luciri de curcubee/. În Viaţa mea fu ziuă, poetul precizează că / Fiece undă se îmbracă c-o rază./

În versurile poeziei O stea prin ceruri, o stea căreia i-a pus un nume din zbor, că avea inimă rece fără fior/ care nevăzută se stinge /Nimeni în zboru-i n-a urmărit-o /numai că /Un ochi de lumină, singur umed o plânge că o a iubit/ adică a întâlnit-o dându-i sens vital. I-a pus numele suflet răcit că rămâne palid, uitat de lume, îmbătrânit/ /Steaua care s-a stins lasă pecetea în ochiul plâns./ al Fotonului, care-i stea însingurată în raport cu Bosonii care-s mulţi în acelaşi loc.

Bosonul se dezintegrează când la viteze cosmice atinge Fotonul în care zideşte Sâmburul luminii de viaţă dătător, că Neviaţa nu e Moarte pentru Frumoasa fără corp, ci o realitate în aşteptarea vieţii.

Zamolse e Bosonul /O sămânţă cu ramuri de raze din a Caosului câmpuri/.

Legătura dintre religia geto-dacă străveche şi înţelepciunea asceţilor, magilor se sprijină pe o ierarhie în care Fecioara Zămislitoare e cheia nemuririi sufletului în creaţia poetică a lui Eminescu. Astfel, în poezia Basmul ce i l-aş spune ei poetul surprinde cum / Pe un nour luminos /Am văzut la cer o scară / Ridicându-se de jos / Intr-a cerului mărire / Scara de aur se pierdea / Iar pe un  tron de nemurire / Tron de argint şi strălucire / Maica Domnului zâmbea văzând la picioarele sale Îngerul care plângea după Copilele albe vergine.

În  poezia Călugărul şi chipul el evocă O stea murindă  ce la Univers se roagă absorbită în Caos.

În poezia Rugăciunea unui dac Mihai Eminescu face precizări cu privire la prezenţa Tatălui...Creator, ca în Prohodirea lui Iisus, îndemnat: Să se suie la Cer, lângă Tatăl Creator: /Cine este zeul cărei plecăm a noastre inemi/? În Rugăciunea unui dac acest  Tată  era  /Singur zeu inainte de a fi zeii/ Din noian de ape Puteri a dat Scânteii/ Dă zeilor suflet şi lumii fericire/ Este moartea morţii –nevieţii – din Foton - şi învierea vieţii /- nemoarte.

Mihai Eminescu, mesagerul nostru dac, îndrăzneşte smerit să ceară de la Zamolse, fiul Chaosului, să-i îngăduie după ce n-o mai fi pământean, intrarea sa în Repaos – Caos precum Luceafărul său nemuritor şi unic în literatura de geniu a lumii. Zamolse e Zeul vecinic, e fiul Caosului unde-şi are sălaşul Mama Universului din care pe cărări necunoscute/ Roiuri luminoase izvorăsc din infinit/ ştiind bine cui se adresa după ce n-o mai fi: Să-ngăduie intrarea dacului genial în vecinicul repaos. Ce rugăciune puternică să poată intra de fapt în Chaos, unde sunt atâtea necunoscute. Numele ştiinţific de Materie neagră, cunoscută savanților doar în proporție de 4%, la început de secol XXI.

Eminescu a înţeles că Zamolse este unic Tată al Nemuririi, care are încă multe secrete. Este acea particulă specifică vieţii din Caos denumit astăzi Câmpul Higgs, cu multe atingeri și în Poemul Luceafărul.

În poezia In vremi demult trecute poetul e convins că după moartea fizică  /Vei coborâ în viaţa sufletească - un spaţiu stelos nemărginit / Când Dumnezeu cuprinde cu viaţa lui cerească - lumi, stele timp şi spaţiul şi-atomul nezărlit / /Cum toate-s el - Şi-n toate e cuprins/ Atunci tu vei fi mare ca gândul tău întins.

Mihai Eminescu ştie că sunt îngeri ce poartă o moarte deci n-au sămânţă de lumină, dar speră într-o moarte specială ce există în Caos. O moarte ce este, în fapt, o formă de nemurire. Bosonul se întoarce la Muma Universului în Caos, absorbit dintre stele. El nu Moare ci se dezintegrează. O aluzie în acest sens descoperim și în basmul Făt Frumos din lacrimă în care un cal negru, slăbit, se duce la mama lui, o iapă neagră, să sugă lapte de văpaie şi să bea pară de scântei, să fie frumos, dar mai ales puternic.

În Caos, se reface şi continuă  misiunea astrală specifică sub alte forme şi tării, deoarece în ultimii 70 de ani de cercetare s-au descoperit 16 tipuri de (Zamolse-) Bosoni.

Specială este poezia Miron şi frumoasa fără corp  în care sunt prezente datini străvechi geto-dacice de la naşterea unu băiat într-o familie de ciobani-ortomani, o uniune între ştiinţa cosmică şi datinile româneşti străvechi. După datină copilul înfăşat e dus la biserică unde la /Icoane l-a-nchinatu- /Nici că-i pasă lui saracul/Că nănaşa spune Crezul / Şi se leapădă de dracul /. Când doarme, din perete ies Ursitorile ce portă o costumaţie cosmică: Flori albastre au în plete / Câte-o stea în frunte poartă / Şi de-o tainică lumină /Toată casa este plină.  L-au menit cu multe împliniri, dar mama, în subconştient, n-a fost mulţumită că i-a dat ce au şi alţii şi doreşte pentru fiul ei /Ce din mulţime n-a putut să aibe nime/ ce-i mai mare şi mai desăvârşit. Un cântăreţ orb îi spune că el caută Frumoasa fără corp, care are /Ochii de albastru întuneric şi corp eteric/. Nu oricine poate vedea aşa ceva. Orbul îl trimite la zânele bătrâne ce ştiu multe secrete şi ajunge la /Fântâna adâncă, lângă lacul de smarald/, unde se scaldă dezbrăcată ca zânele, că în această noapte îţi poţi vedea Ursita, de înţelegi enigme ce nu le poţi citi în scrisuri străvechi neînţelese.

 Frumoasa fără corp păşeşte pe apa diamantină acoperită de mantii transparente pline de lumină ce seamănă unui gaz. E albă ca zăpada, de nu face nicio umbră, că nici /Vălul apei nu se taie, cercuind apa bălaie care nu se încreaţă/ Ci o-mbracă cu văpaie, cercuind-o în lucire scânteioasă /Pe-a ei corp ea tot nu-i udă./ Nu lasă urme ca şi cum n-a atins locul. O cuprinde-n braţe, dar /nimic nu prinde, că-i Frumoasa fără corp/Ca şi umbra ei de Soare/. Iată că Eminescu ne descrie Fotonul, particulă de lumină închisă al cărui comportament a fost clarificat de savantul indian Satyendra Nath Bose abia în anul 1922.

În poezia Te duci descrie atingerea Bosonului cu Fotonul, dar şi soarta acestui Zamolse-Boson căruia /Viaţa-mi pare-o nebunie, sfârşită fără a fi-nceput/.

În poezia S-a dus amorul Mihai Eminescu aduce în prim-plan fascinaţia Zamolse-Boson că: /Prea era de tot frumos/ De-a trebuit să piară / Văzând că n-a mai vrut să se arate nici /Lumina de departe / Cu ochii săi întunecaţi  /Renăscători de moarte /.

În opera La o artistă (Credeam ieri că steaua-ți...) poetul ne spune că / Lebăda viaţa ei toată, visează un cântec divin / Nu cântecul undei murinde pe luciul mărei senin/ ci ecoul Zamolsian care i-a dat curaj lui Eminescu să ceară /Un adaos de preţ să-i îngăduie întrarea în Repaos-Chaos.

În poezia Mortua est ştie că şi moartea trebuie să aibă un rost fiindcă există un înger ce s-a dus să stingă o stea radioasă, ca să dea lumii un rost al existenţei urmărind sensul Morţii despre care spune că este.../ Un Caos – O mare de stele, cu vise rebele./ Moartea este o rază fugită din Caos lumesc/ Viaţa e o cifră neînţeleasă/ în poezia La moartea lui Neamţu. /Sâmburele crud al morţii e în viaţă/ chiar dacă-ţi aminteşti mereu că ai să mori, Ştii că  nemărginirea e grămădită în sclipitul de Atom / ... /Toate tac când raza-i albă cade-n, Marea de Amor/...întâlnirea dintre Boson şi sora lui geamănă, Fotonul.

 În poezia  Care-o fi în lume  scrisă în anul 1867 Eminescu descrie Fotonul ca fiind: /O zee cu  suflet de înger şi chip de femeie/ Vergină curată, steauă radioasă/ care e un ../Chip de înger muiat în lumină./ Trimisă de Dumnezeu, odată cu sufletul tău/.

Urmărind toaste aceste dovezi din opera marelui nostru poet putem afirma că Mihai Eminescu deschide orizonturi de studiu unicat în literatură ca pionier de geniu al fizicii cuantice din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

 Bibliografie:

Câmpan, Ioan Vasile, Eminescu şi fizica. Ştiinţele exacte – temei al gândirii şi operei lui Mihai Eminescu, în Dacia Magazin, nr.59, mai-iunie, Deva;

Călinescu, George; Opera lui Mihai Eminescu, Bucureşti, 1969;

Chiorean, Viorica; Sub semnul lui Eminescu, Graiul Maramureşului 15, nr. 3889, 18-19 ian. 2003, pg. 4;

Cotan-Prună, Olimpia; Mitologia străveche geto-dacă în opera eminesciană, Revista  Dacia Magazin nr. 59, mai – iunie 2009, pag. 53;

Cotan-Prună, Olimpia; Kogaionul Cătălinei Eminesciene, Basarabia Literară, Chişinău, 27 mai 2013;

Cotan-Prună, Olimpia; Luceafărul Cătălinei eminesciene (mitologie, istorie și știință în opera eminesciană), București, 2016;

Crăciunescu, Pompiliu; Strategiile fractale, Editura Junimea, 2003;

Cassian Maria Spiridon; Eminescu azi, Editura Junimea, 2005;

Drâmba, Ovidiu; Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. 1, Ed. Academiei, Bucureşti;

Eliade, Mircea; Aspecte ale Mitului, București, 1978;

Eminescu, Mihai; Versuri lirice, Editura Muzeul literaturii române, Bucureşti, 2000;

Eminescu, Mihai; Manuscrise, vol. 4. Manuscris românesc 2257 partea a 2-a, Editura Enciclopedică, București, 2004-2009;

Nicolaescu, Basarab; Teoreme poetice, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1996;

Olariu, Arimin; Despre daci, geţi.../ ro.scribd.com/doc/126861140/95268208-Constant-in-Olariu-Arimin‎;

Opaiţ, Oana; Luceafărul - de la poezie metafizică la „cel mai lung poem de dragoste, Revista Dacia Literară nr. 5,  Botoşani,  2010;

Pamfile, Tudor; Mitologia românească, Editura All, București, 1997;

Petrescu,  Em. Ioana; Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti, Editura Viitorul Românesc, București, 1998;

Vulcănescu, Romulus; Mitologia Română, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1987.

Vlăduţescu, Gheorghe; Filosofia legendelor cosmogonice românești, Editura Minerva, București, 1982;

https://en.wikipedia.org/wiki/Hyperfine_structure

      http://mitologiadacieiedenice.blogspot.ro/