Generația 1955-1959
autor: prof. OLIMPIA COTAN
- PRUNĂ
Semicentenarul generaţiei de absolvenţi ai
Şcolii Pedagogice de Învăţătoare Constanţa încununează diadema strălucitoare a
celui mai mare oraş de la
Marea Neagră, care îşi sprijină temeliile străvechi pe
energiile oamenilor liberi, ce-au iubit întotdeauna freamătul şi chemarea
depărtărilor, spre toate zările lumii dntre cer şi pământ.
Şcoala Normală din Constanţa a fost
înfiinţată în urmă cu un secol (1893). De la Proclamarea Independenţei
de Stat (1878), mari eforturi financiare, economice şi umane au fost călăuzite
spre Dobrogea. Revenit la patria-mamă, pământul dintre Dunăre şi mare cuprindea
şi Constanţa, oraş despre care regele Carol I spunea că ar dori să facă plămânul de oţel al României. S-au
ridicat grandioase construcţii, neîntrecute până în zilele noastre: Portul
maritim şi Podul peste Dunăre inaugurat
la 1895, efortul celor mai înalte inteligenţe româneşti inginereşti ale
timpului: Anghel Saligni şi Elie Radu.
Constanţa a devenit cel mai
important punct de contact al României cu lumea şi avea nevoie de marinari cu
braţe vânjoase şi de minţi luminate, care să poarte făclia ştiinţei, dar şi
mesajul de omenie al românilor peste mări şi ţări
Ion
Bănescu, om politic conservator, a susţinut în guvernul Lascăr Catargiu
înfiinţarea unei Şcoli Normale la Constanţa şi a primit susţinere, iar în 1893, la 22 octombrie, este numit
profesor de litere şi directorul şcolii prin Ordinul 11446, dat la 1 noiembrie 1893.
Ion Bănescu, acest mare român a părăsit capitala şi prietenii de rang înalt
pentru un Apostolat adevărat ce caracterizează numai marile personalităţi, la
vremea când românii erau în Dobrogea printre străini, iar ştiinţa de carte era
un lux, iar slovele româneşti în ilegalitate.
Regimul şcolii era internatul, iar elevii erau doar fiii dobrogenilor. În primul an
şcoala avea 17 elevi români, 3 tătari, 3 bulgari, 1 turc şi 1 rus. Elevii aveau
14 ani. Şcoala pregătea institutori
pentru mediul urban şi învăţători
pentru mediul rural şi primar.
Examenul de absolvire avea două probe:
matematică şi compoziţie (compunere liberă în limba română pe o temă istorică).
La oral se susţineau probe la Limba română, Pedagogie, Limba maternă (turcă,
bulgară), Matematică, Istorie, Geografie, Ştiinţe naturale, Religie.
Înainte de război şi după, la Şcoala Normală este profesor şi se
implică în diversificarea învăţământului Constantin
Brătescu, cel al cărui nume îl poartă azi Colegiul Naţional Pedagogic din
Constanţa, şi care a pus şi temeliile Şcolii
Comerciale.
Absolventele de acum 50 de ani au găsit aici o
şcoală în care au avut şi masă şi casă, au învăţat protejate din toate punctele
de vedere, aspect ce a contat enorm într-o lume sărăcită aşa cum era cea de
după al doilea război mondial.
Şcoala îşi avea atunci lăcaşul pe strada
Scarlat Vârnav, preschimbată în Răscoalei din 1907, care ieşea în Bulevardul V
I Lenin spre nord şi cobora prelungindu-se cu alte străzi până pe malul
Portului, spre Cazinou. Am
trecut pragul atât de râvnit al acestei înalte şcoli, într-o vreme în care în
toate satele dobrogene erau numai şcoli primare de 4 clase, iar din clasa a V a
se mergea la gazde în satele cu 7 clase la care erau arondate câte 4-5 sate şi
cătune, pe o rază de 15 - 20 de km.
Aceste şcoli funcţionau în case vechi numite câşle, nişte adăposturi ale
lucrătorilor de pe moşiile de odinioară, şi numai sufletele noastre mai ştiu
cum am supravieţuit, învăţând mai mult flămânzi.
Ştiam greutăţile de acasă când ni se
lua şi pâinea de pe vatră că nu se completau cotele, dările către stat, şi
plăteam ruşilor în natură şi cu găina din curte. Ştiu că e cumplit ce-am trăit,
dar azi ştiu că umilinţele părinţilor învinşi în război cu fiii îngropaţi
aiurea pe fronturile europene, cu părinţi şi soţi ce s-au spulberat în toate
zările, au fost răzbunate prin reuşitele noastre, chiar dacă ne-am înghiţit
lacrimile în timp ce mâncam pâinea făcută cu mari eforturi de mamele noastre
numai duminica, fiindcă era sărbătoare, şi mai ştiu că noi ce-am răzbit la
lumina cărţii am fost nişte biruitori,
fiii de laudă ai neamului, urmaşii celor ce-au căzut eroic pentru patrie, nu pentru altfel de interese.
În felul nostru am izbândit eroic şi-am contribuit la salvarea naţiunii române,
din valurile încrâncenării lumilor care nu-şi găseau locul în istorie şi-au
vânzolit toate orizonturile cu pierderi atât de grele.
La îndemnul învăţătorilor, părinţii
au sacrificat toată familia ca măcar unul din cei zece copii din familie să
poată învăţa. Printr-o selecţie de neimaginat astăzi, unde erau doar 30 de
locuri pentru judeţul de la limanul mării, ce îngloba Constanţa şi Tulcea de
azi. Ni se cerea Adeverinţa de la nou
înfiinţatele primării, ce conta cel mai mult şi bloca drumul fiilor de
chiaburi, că de moşieri nu prea mai era vorba deoarece luaseră de mult calea
străinătăţii vestice.
Când chiaburii n-aveau ce mai pune
pe masă, fiind în fapt cu toţii ţărani sărăciţi, a venit colectivizarea. Cei mai vânaţi şi ostracizaţi erau luptătorii din Rezistenţa împotriva comunismului şi
rudele lor. Puţini am răzbit, prin jocul întâmplării, reuşind să urmăm o
şcoală, mai ales că eram consideraţi duşmani
ai poporului.
Oamenii trăiau cu frica lui Dumnezeu
şi satele erau pline de copii, nu ca astăzi, aproape pustii. Comisiile cu
onorabilii profesori –vechi – intuiau
şi sclipirile din ochii noştri nu numai răspunsurile trunchiate de emoţiile de
nedescris ale multora dintre noi, care ne urcasem în tren pentru prima oară şi
am rămas fascinaţi de forfota oraşului cu palate având drept ghid pe mama ori
tata care cuteza să ne prezinte lumii.
Îmi amintesc cum aşteptam cu mama în
curtea şcolii să ne strige să intrăm la examen. Era mai îngrijorată decât mine
când auzea cum le turuia gura unor candidate puse de părinţii însoţitori să mai
repete, că nu mă auzise să spun lecţii pe dinafară. Protestam şi o asiguram că
ştiu foarte bine tot ce-am învăţat. M-am suit pe o piatră mare să văd şi eu
lumea multă din curtea şcolii. Eram aşa mândră de fusta mea din baticuri cu
motive turceşti colorate şi-mi părea rău că lumea aceea nu avea timp să mă
remarce. Mama, dispărută în mulţime, revine lângă mine şi-mi zice pe şoptite că
spune lumea că o dea Mitrea Cocor. Eu
dau din cap că ştiu subiectul. Mama neîncrezătoare mă pune să-i spun despre
ce-i vorba şi mă fixează de parc-ar fi spus: să te văd.
În această lecţie se vorbeşte
despre doi tineri săraci care s-au scris în colectiv şi munceau fericiţi. Erau
dintr-un sat care se numea Malul Surpat, adică dărâmat. Mama completa, că cine ştie ce dărăpănături erau şi pe acolo. A
înţeles dânsa că erau săraci şi gândea cu voce tare că era logic să-şi dorească
să se înscrie la colectiv că nu tu cal, nu tu căruţă, vai de mama lor, aveau de
câştigat, nu de pierdut. Mi se adresează tare şi-mi cere să spun din ce parte
de ţară e cel care a scris povestirea.
Mirată
că n-a auzit de Mihail Sadoveanu, îi zic haidi
bre, chiar aşa. Când am precizat
că era moldovean atât i-a trebuit că a izbucnit: că sfătoşii ăştia se ţin doar de broajbe, făcând aluzie la tata, un
om domol, dar sigur pe el, care o privea calm, că se aprinde ca scânteia şi
dărâmă totul în cale, de iute ce era, că după ritmul impus de tata nu mai pupam
eu Şcoala Normală din Constanţa.
Vai de mine, să nu ţii minte
ce-am vorbit, să scrii cum e în cartea voastră că asta ne mai lipseşte, gândindu-se la fratele meu cel mare care murise închis la Gherla ca luptător în
rezistenţa anticomunistă din Dobrogea. S-a depărtat să mai culeagă veşti şi
repede îmi face semn că s-a deschis uşa şi-mi ia cărţile, caietele şi mă
împinge de la spate mai mult mângâindu-mă şi dusă am fost că nu m-am mai uitat
în urmă.
Şi-am
intrat la şcoală...
În oraş,
în tren, dar mai ales în satele noastre de baştină, se întorceau privirile de
admiraţie către uniformele prin care ne distingeam şi de care eram tare mândre,
iar matricola era un însemn ales, care-ţi conferea un statut de invidiat în
vremurile tinereţii noastre.
Am
fost contemporani în tinereţea noastră cu evenimente istorice la care am
participat cu toată fiinţa noastră, acolo pe malul Mării, la margine de lume,
de unde începea imensitatea ce ni s-a prins de suflet.
In piaţa Ovidiu s-au omagiat 2000 de ani de la
vieţuirea marelui poet antic surghiunit pe meleagurile Sciţiei Minor, din
fastuoasa măreţie a Romei, către care
duceau toate drumurile lumii antice. A fost păstrat în memoria localnicilor şi
a reînviat după două milenii. În Piaţa care-i poartă numele şi pe arterele
laterale venise tot oraşul să-l omagieze pe venerabilul înaintaş devenit
localnic pentru o vreme. Corurile tuturor unităţilor de înalt învăţământ din
oraş, ale Marinei militare şi ale Şcolii Superioare de ofiţeri, ale
Teatrului Fantasio, ale Scolii
Pedagogice de Învăţători, ale Liceului Mircea cel Bătrân au răsunat
întrecându-se cu valurile mării într-o zi senină şi caldă de vară a anului
1957, pe vibrantele energii ale tinereţii noastre de urmaşi optimişti şi demni
ai geto-dacilor înflăcăraţi.
A
onorat această unică omagiere primarul Sulmonei, oraşului natal al marelui
poet. A urcat pe o serpentină de scânduri până la picioarele lui Ovidiu,
susţinut fiind de orchestra militară şi chemarea depărtărilor din cântecul
sopranei. Păşea încet, refăcând depărtările, cu un imens buchet de flori aduse
de acasă, din grădina casei lui Ovidiu, de i-a vorbit de aproape, ca acasă
acolo departe, de a străbătut într-o clipă depărtările în timpul milenar, dar
şi în spaţiul terestru concentrate în lacrima fierbinte a omenescului din om.
Cu
vocea de tunet preluată de ecoul valurilor a sfârşit vibrând de a impresionat
marea de lume, în aplauze nesfârşite, preluate de depărtările albastre, sub
cupola cerului senin. A depus ofranda de preţ şi i-a vorbit în italiană, l-a
strigat şi i-a spus că şi aici este acasă, că ai lui nu l-au uitat, iar
localnicii geţi i-au bucurat zilele grele de surghiun. A îngenunchiat lângă
statuie ca lângă o coloană de timp peste ceruri, aşa cum l-a interpretat
magistral, actorul George Vraca, la Teatrul din Constanţa.
Comandantul marinei militare din Portul
Constanţa a susţinut onorurile orchestrei militare şi în Ordinul de front în limba italiană l-a strigat pe Ovidiu.
Din toate piepturile marinarii ce înconjurau
piaţa au strigat cu toată forţa PREZENT.
Mulţimea a izbucnit în urale şi ovaţii, preluate de trompete, de sirenele vapoarelor din port, de
au umplut zările. Băteau tobele, iar mulţimea aplauda mesagerul, prelungind
momentul sublim al nemuririi noastre. Lângă statuie geţii - sciţi agitau
arcurile şi tolbele cu săgeţi ca în
vremurile multimilenare, aici lângă Marea Getică.
Un alt eveniment de mare importanţă naţională
a fost Centenarul Unirii Principatelor:
1959. Eram în ultimul an de studii pedagogice. Era o iarnă cu zăpadă multă şi
ningea mereu de nu se mai vedea om cu om. Am fost duşi la conferinţe istorice,
la expoziţii plastice cu această temă, la spectacole. Am fost convocate toate
elevele să participăm la concursul de istorie literară cu tema Unirea Principatelor Române.
Fusesem
şi la un concurs atletic dedicat aceluiaşi eveniment la nivel naţional ce se
ţinea la Bucureşti. În locul unde este azi Teatrul Naţional din Bucureşti era
un câmp cu gropi şi săpături pentru fundaţii, dar s-a înălţat un imens cort ca
cel de la cupolele ambulante ale Circului în care era Expoziţia Unirii. Am
vizitat alături de toţi atleţii conduşi de profesorul Smoleanu de la Liceul de Băieţi şi m-am lăsat purtată
în eseul meu dedicat Unirii, la casa
voievodului român, rememorând în stil propriu impresiile, printre fulgii
de nea ce străluceau pe chipurile înaintaşilor. Profesoara de istorie ridică degetul în gestul arhicunoscut ce rămâne în suspensie…
Concursul dedicat
Centenarului Unirii are un câştigător special pentru tematica istorică într-o
compoziţie literară. Nedumerirea creştea că nu ştia nimeni despre cine e vorba.
Câştigătoarea a reuşit să dea viaţă
unui eveniment istoric naţional petrecut cu o sută de ani în urmă, când
entuziasmul naţional românesc s-a revărsat pe aleile satelor, oraşelor, pe
culmile înzăpezite ale Carpaţilor, de unde în zilele senine se vede Marea
noastră getică.
Stăteam liniştită că premiile
pentru Unire se dăduseră, iar în şcoala noastră sportul aducea cele mai multe trofee. Echipele de gimnastică, de
handbal, volei, baschet erau campioane şcolare orăşeneşti, dar şi naţionale de
multe ori, că neobosită mai era draga noastră profesoară de sport, Viorica Radovici, de putea instrui o
echipă campioană pe ţară la gimnastică, la handbal, volei, că în clasa noastră
nu existau înţepenite în bancă, de se mirau profesorii când mai aveam vreme
pentru învăţat. Eram sigură că acum, la sfârşit, dacă am venit cu medalia de
aur pentru aruncarea discului mă va omagia, fiindcă era un moment deosebit.
Iată că în vitrina de trofee, continuă profesoara, lângă cele de atletism şi arată medalia
de aur pe care o aşezasem pe masa prezidiului la intrare, se va afla şi Diploma Centenarului Unirii cu… Premiul întâi al şcolilor din oraşul Constanţa...N-am
observat privirile profesoarei aţintite către locul unde mă aşezasem, că nu
prea vedeam masa prezidiului şi mai stăteam şi pe un colţ de bancă cu ochii spre
fereastră şi gândeam că acum se derulau formalităţile şi pentru mine, venită
ultima la Plenara pe şcoală.
Colegele arătau către mine şi mă îmboldeau,
iar eu am râs pufnind, apoi m-am răstit la ele, dar când am văzut privirile
doamnei Drăgan că mă fixează, mi-am ridicat părul de pe frunte în hazul
tuturor, că de, mă pieptănam pentru aşa o onoare. Citeşte doamna Directoare…Se acordă… şi n-am auzit tot că mă tot
hârâia o colegă, iar sala a izbucnit în aplauze. Două colege apropiate mă iau
aproape pe sus către prezidiul care se amuza copios şi ca să le fac jocul şi eu
mergeam în pas de front ca la sport. Primesc Diploma cu multă ceremonie şi dau
să plec la locul meu, pe colţul băncii.
- Era
imposibil ca eleva Cotan să nu destindă
atmosfera şi azi, spuse directoarea în amuzamentul
general.
De
pe un scaun, domnul profesor Ion Brătulescu, Neluţu cum îi spuneam noi, ridică un pachet mare, iar doamna
Viorica Radovici, profa noastră de sport, mă felicită pentru medalie şi mi-o
înmânează ceremonios în uralele sălii. Eu le ridic şi mai sus cu un Iuhuuuu… ce acoperă aplauzele. Am
părăsit sala şi în clasă am răsfoit cele 4 volume ale lui Zaharia Stancu cu Rădăcinile lor amare, romanele lui M. Sadoveanu, poeziile de M. Eminescu pe care
le am şi azi în bibliotecă ca pe nişte odoare de preţ.
Destinul
ne-a dăruit încă un semicentenar peste centenarul Unirii.
Norocoase
fete suntem şi să ne bucurăm de această izbândă!
Multe
colege s-au bucurat de premiile primite, dar pentru mine contau doar insignele
GMA, plachetele sportive, treningurile şi taşca de baschetbalistă primite la
meciurile interşcolare. Sala noastră de festivităţi era Sala de mese de la
Cantina şcolii că era mai încăpătoare şi se stătea mai comod. Tocmai când se
făcea apelul iar şefa noastră, mă dădea absentă motivat, intru şi eu, arătând
medalia de aur câştigată cu panglică roşie şi pachetele voluminoase. Profesoara
de sport, Viorica Radovici, se ridică
şi mă îmbrăţişează fericită, în aplauzele celor peste 130 de participanţi,
elevi şi profesori. M-am aşezat pe un colţ de bancă într-o parte, asistând cam
toropită de drumul lung, mai ales că dădusem de căldură. Pe masă mormane de
cărţi, iar directoarea citea diplomele şi neuitata doamnă Leonte înmâna premiile, pachete cu cărţi şi 24 de
lei, un rest de la bursele din care dădeam 14 lei, obligatoriu, pe abonamentul
la Scânteia Tineretului, din care citeam la învăţământul
politic pe clasă.
Preţioase
erau cărţile de literatură mai ales că
manuale de Literatură Română nu aveam, ci numai de Limba Rusă, iar doamna
Paraschiva Leonte, supravieţuitoarea unică, dar neputincioasă la centenarul
nostru, care a rămas o purtătoare de făclie a literaturii române în liceele
constănţene, azi în vârstă de 96 ani, ne făcea lecţiile pe vestitele sale
Caiete de Literatură, un unicat de românitate. Îi plăcea să se recomande: Sunt Româncă
get-beget şi mă cheamă Lucia Rivalet.
Îmi
amintesc încă ce stresante erau festivităţile pe care le dădeam pe scena din
sala de sport pentru soldaţii sovietici, nişte tineri îndrăzneţi de credeai că
li se cuvenea totul, dar directoarea, femeie deşteaptă şi păţită, cerea
ajutoare de la Şcoala de Marină, să trimită nişte cadeţi care în civil
supravegheau culoarul de trecere către scenă.
Sovieticii
erau o prezenţă în viaţa oraşului. Lângă şcoala noastră era şcoala lor cu elevi
din clasa întâi până în clasa a douăsprezecea, de care ne despărţea un zid de
2m înălţime, lângă care era lipită căsuţa bucătăresei noastre, buna şi delicata
Tanti Maria.
După
plecarea ruşilor în 1956 localul a fost dat Şcolii Pedagogice şi noi am învăţat
în săli mai luminoase cu holuri mari, unde ne simţeam mai în largul nostru.
Oficial au plecat în 1958, dar familiile se retrăseseră înainte de ne-au lăsat
clădirea liberă.
De
ziua armatei sovietice am fost cu elevii de clasa a IV a de la Şcoala de
aplicaţie, unde făceam practica pedagogică sub
îndrumarea tovarăşei învăţătoare
Maria Popescu, la o activitate extraşcolară. A început generalul cu pieptul
plin de decoraţii, pe tunica încheiată până-n gât, peste care atârna o guşă de
om bine hrănit să povestească în româneşte cum a omorât duşmani, de întrase în
piesă, gesticula atât de realist că ne-am crispat, iar o fetiţă a început să
plângă. Am ieşit urgent şi la şcoală ni s-a spus ce mare greşală era să nu
verificăm conţinutul acţiunilor şi să vedem dacă acestea se potrivesc copiilor,
mai ales că noi ne dusesem pentru filmul color Căluţul cocoşat, dar cine l-a mai văzut…
Şi
că veni vorba de limba rusă, cum să nu consemnez aşa ceva, că doamna profesoară
care ne-a consemnat cel mai mult era
tovarăşa Robu Nadejda, rusoaică neaoşă, căsătorită cu o personalitate românească, şcolită la Moscova, după moda timpului de
ocupaţie comunistă.
Doamna
Robu, că mult ne-a robit limbii ruse,
că i se dusese vestea pentru răutatea vecină cu cruzimea, când punea ochii pe
câte o elevă n-o slăbea, că te hipnotiza de nu mai puteai să vorbeşti în
preajma dânsei. Am aflat târziu că nu avea nici Liceul şi că şi-a dat examenele
la ff cu profesorii şcolii.
Nerecunoscătoare persoană, că mult ne-a chinuit, fără să înţeleagă ce imensă
greşală pedagogică face...Am ierta-o fiindcă am înţeles că era o femeie
nefericită şi s-a stins singură, după fiica şi soţul său.
Ce
vremuri pentru profesorii noştri din Veche Gardă şi cum or fi trăit timoraţi şi
supuşi, dar tot răzbea dragostea lor faţă de Ţara Românească.
Primeam o educaţie ateistă că în vacanţa de
primăvară ce căzuse în postul Paştelui, am refuzat să mă împărtăşesc la
biserica din sat de teamă. Biata mamă a început să plângă şi mi-a zis că vai de
şcoala voastră, că aţi venit mai proşti de cum aţi plecat.
Fratele meu m-a convins să n-o mai necăjim pe
mama, că şi aşa suntem ca vai de noi. Am trăit o teroare la gândul că se aude
la şcoală că mai era o fată din sat, dar nu ştiam că mama ei a chemat preotul
pe furiş şi-a împărtăşit-o, că şi mama ar fi făcut la fel, că lumea se temea
cumplit de Anticristul adus de ruşi.
Am trăit cu teamă toată vacanţa şi mult după.
Într-o zi la ora de limba rusă o colegă îşi
scuipă-n sân s-o apere cel de sus până iese Robuleasa din clasă. Se termină ora
şi Sandi Bucur face o cruce mare şi mulţumeşte Domnului că a scăpat şi azi de
nota 2. Hop se deschide uşa. Intră Robuleasa cu catalogul sub braţ că ascultase
la uşa întredeschisă şi ne spune să stăm jos. Întreabă cine s-a închinat. Sandi
se ridică încet de nu se mai termina şi privea rotindu-şi ochii, că nu
înţelegea. Am amuţit toate. O pune să decline repede substantivul doma – casa.
Cu
glasul pierdut, cu ochii către noi şi în toate părţile, nici nu ştia ce se
întâmplă, şi spunea mereu: Do..Do..Do…Profesoara
reia silabisirea colegei, o victimă sigură pentru puterea ei, şi spune: Do..Do..Doi,
fetiţo! Desface catalogul, trece nota, apoi îi cere carnetul să se înveţe minte
să mai fie mistică. Iese ca o furtună şi noi priveam la Sandi ca apoi să
izbucnim în râsu-plânsu mai abţinându-ne când posesoarea trofeului strigă
fugind spre uşă: Io-te, na, fetiţo, na,
că nu la Necuratul m-oi închina! De multe ori o strigam Doi, feţiţo, doi! şi ne amuzam de
exagerarea acestei rusoaice care se lăuda cu metodele sale că la Bacalaureat,
în limba rusă am prezentat subiectul,
de plesnea de fericire şi se alinta piţigăindu-şi vocea, doar o scoate de la
noi un zâmbet, care preţuia mult pentru orgoliul ei, dar pe noi ne costase deja
mult prea mult. Când nu ştiai răspunsul te acuza că eşti Duşman al poporului şi se repezea să te exmatriculeze, cum a fost
cu Nina Pavel, dar au făcut zid profesorii noştri din vechea gardă şi multe din
planurile sale diabolice au fost dejucate.
Cuvântul
de adresare domnul sau doamna era interzis. Eram tovarăşe cu profesorii noştri. Colegele
noastre mai mari erau tovarăşa elevă
şi ne temeam de ele mai rău decât de profesori că ne vedeau tot timpul şi erau
severe, că aşa cerea pedagogia, dar cu timpul relaţiile se mai îmbunau că şi ele
au trecut prin asemenea triste experienţe, bucurându-ne că ne strigau pe numele
mic, atât de cald ca acasă. Le-am
admirat şi le-am ţinut minte că erau înţelepte şi trăiam în aceleaşi condiţii
departe de părinţi, în internat – cazarma noastră - pe care am iubit-o cu toate
neajunsurile ei.
Când
îşi pregăteau lecţiile practice pentru şcoala de aplicaţie veneau la noi cele
din anii începători şi deveneam clasă de şcolari începători ad-hoc. Răspundeam
la întrebări, ne modificam vocea precum copiii, ba ne mai şi strâmbam, ceream
voie afară pe nepusă masă şi ne depărtam
de la Planul de lecţie, că aşa ne mai distram şi noi.
Într-o zi era de serviciu domnul profesor de
matematică Neluţu, aşa îl numeam noi că era atât de serios, conştiincios şi cu
o severitate plină de răbdare, ce ne-a învăţat să ne folosim mintea în logica
matematică. A asistat incognito la un astfel de simulacru şi a certat-o pe
eleva care ne cerea tot timpul să nu mai divagăm. Sunt bine venite situaţiile
neprevăzute, că trebuie să te descurci cu tact, că nu poate nimeni interveni,
deşi erau mai mulţi asistenţi decât elevi mai ales că Planul de lecţie era
semnat de 5 persoane cu răspundere pedagogică şi de specialitate.
Fascinantă
a fost lecţia de citire despre Bogdan-Vodă
când, după harta Moldovei se aşezase
fără să o vadă copiii, colega noastră, Nina Pavel, şi a cântat prima strofă din
balada cu acelaşi nume cu o voce care a străbătut timpul, ce a avut un efect
didactic unic: Dragoş, Dragoş ca un soare
/ A plecat la vânătoare…Un băieţel n-a mai rezistat şi la sfârşitul orei,
fuga după hartă, dar colega se aşezase în ultima bancă lângă celelalte eleve
practicante. Ne-a bănuit pe toate şi ne arăta cu degetul spunând: Tu
ai fost ! ca s-o identifice. Noi negam şi el nu se lăsa, dar nu i-am spus,
că se pierdea vraja. În zilele următoare mai făcea investigaţii până
învăţătoarea le-a spus că toate elevele sunt alese şi după cum cântă de frumos.
În
puţinele ore de program în oraş, duminica după-amiază până la ora 9 vara şi
iarna până la 4 şi jumătate, ne duceam la un film şi mâncam o prăjitură cu apă
rece, ori mergeam pe jos pe lângă parc până la Cazinou unde priveam marea ce
lovea stabilopozii, dantelându-i în forme şi culori fascinante pentru dorul
nostru de ducă, îmbiate de lumea depărtărilor albastre.. O dată pe săptămână ne
duceam încolonate la Baia Populară, că în rest numai apă rece foloseam, dar
vorba dirigintei noastre, neuitata doamnă Păuna Bavaru, ne-am călit că
medicamente nu prea erau şi nu-mi amintesc decât optimismul nostru sănătos ce
se reflecta în pasiunea pentru sport, prin care evadam şi la propriu şi la
figurat, din băncile în care ne petreceam 10 ore zilnic şi ne deplasam între
uşă şi fereastră până la pauzele binevenite.
Filmul
indian Vagabondul rula pe bulevardul
din spatele şcolii noastre, dar eu nu avusesem prilejul să-l văd. Pe stradă
grupuri de băieţandri cântau Ava Ramu,
u–u-u-u-u..Când am prins ocazia intru la film. Sala arhiplină de se aşezase
puştimea, pe jos mai ales în faţa ecranului. După nelipsitele ştiri, că vocea
prezentatorului o recunosc şi astăzi în prezentările remember la televizor, se
prezenta distribuţia însoţită de refrenul pe care îl cânta toată suflarea cu
pasiunea şi modulaţia vocii dantelate specific indiene, că nu ştiai unde-i
ecranul şi unde spectatorii. Am asistat la o trăire afectivă colectivă de
neuitat, mai ales că filmul demonstra influenţa mediului social asupra formării
omului, aspect de care personajul-judecător nu ţinuse seama. Revăd prin ani
filmul cu pelicula degradată şi mă duc cu gândul în vremurile de demult şi-s
sigură că vi se întâmplă tuturor să vă întoarceţi în timp cu plăcere numai
pentru o clipă sublimă.
De
neuitat au rămas reuniunile tovărăşeşti în care erau invitaţi Cadeţii de la
Şcoala Superioară de Marină, tineri bine făcuţi, educaţi, deştepţi, temerari că
cine se mai poate măsura cu forţa Lupilor de mare. Răsfoind o carte veche am
văzut fotografia unui peşte al adâncurilor ce avea capul aidoma lupului şi-am
înţeles că nu e numai o metaforă, că Dragonul, primul stindard al antichităţii
cu Cap de lup, care a fost şi prima
Goarnă a luptătorilor daci era o realitate aici în Geţia Pontică pe litoralul
străvechi al Mării Negre.
Pentru
noi, Băieţii Mării aveau toţi ochii
albaştri ca întinderea cerului ce se scălda în apele nesfârşite ale lumii, pe
care plecau hoinarii matrozi de se întreceau cu albatroşii chemaţi de
neprevăzut. Ştiam de la elevele mai mari că băieţii de la Şcoala Superioară de Marină
erau mai mari, că de fapt era singura şcoală superioară din oraş şi că în rest era
numai puştime comparativ cu noi pe la celelalte două licee cu durata de 2–3 ani.
Ce eleganţă se instala când apăreau cadeţii. Toate fetele din internat
contribuiau la vestimentaţia celor care aveau dreptul să meargă la reuniune, că
era singura ocazie în care nu se impunea uniforma, că în noaptea premergătoare
nu prea se mai dormea. Aveau o orchestră de invidiat, care dădea concerte şi la
Casa Armatei din oraş. Toate eram cu ochii pe pianist care cânta şi dansa în
acelaşi timp cu picioarele pe sub pian. Organizau dansurile cu ecuson pe care
scriau artistic personaje din literatura clasică, din filmele de pe ecrane, din
Operele celebre şi din Operetele de la Fantassio.
Erau invitate fetele să le tragă la sorţi să le prindă la bluză, că rochii
nu prea aveam noi pe atunci. Ecusoanele cu nume masculine şi le adjudecau
băieţii după ce vedeau ce fete poartă numele perechii, că erau şmecheri nu
glumă. Fetele ştiau poanta şi-i puneau în încurcătură, că unele îşi schimbau în
ultima clipă ecusoanele între ele. Unii lăsau norocul să aleagă ultimul dans
pentru ei. Primul dans era al directoarei noastre, la invitaţia ofiţerului
care-i însoţea pe cadeţi, în uralele noastre perechi de Învăţătoare şi Cadeţi
prindeau curaj alunecând uşor în paşii de dans, ai valsului nemuritor.
Tangoul preferat era Chemarea Mării
cântat suav şi tulburător de Margareta Pâslaru, că ne opream lângă difuzoarele
din oraş de ascultam vrăjiţi cea mai tainică chemare unde numai marea ne era
confidenta. Când începea Rumba cine
se nimerea să mai rămână fete fără parteneri, că băieţii mari ieşeau la fumat
sub vraja lunii, şi atunci dansam singure, că importanţi aici erau paşii
sofisticaţi. Începea apoi Twist-ul,
dansul tinereţii noastre. Reuniunea se încheia cu cântecul Albastru e cerul şi marea acompaniat de pianistul solist vocal de
această dată, ce-şi înălţa glasul cu atâta optimism de care numai tinereţea e
capabilă, acompaniat de fete şi băieţi la care se adăugau şi profesorii cu multă
bucurie.
Pianistul a căpătat nume şi faţă umană după 50 de ani când la Vatra Românească
din Bucureşti, pe aleea spre Cişmigiu, domnul comandor în retragere, Iulian
Munteanu, spunea că vor organiza o
întâlnire semicentenară la Constanţa, că unde în altă parte, mi-am zis eu şi
i-am destăinuit că-s o învăţătoare din generaţia constănţeană de absolvenţi din
1959 şi-i revăd în memorie de parcă ar fi azi. Mare mi-a fost bucuria când am
aflat că dumnealui era pianistul.
Elevele
Şcolii Pedagogice sunt cele care au inaugurat Palatul Sporturilor înainte de a
fi dat în folosinţă oficial. Acolo erau meciurile de baschet, de handbal, de
volei. Deseori rămâneam în tribune după meciul fetelor pentru a urmări
confruntarea dintre Cadeţi şi secţia tătară a şcolii noastre. Era o nebunie!
Noi eram acolo să ţinem cu ai noştri colegi, dar încurajam pe cei din atac mai mereu.
Ce iuţi erau tătarii, Doamne, că nu-i puteai urmări! Bine erau antrenaţi şi cadeţii
că scorul nu departaja nicio echipă. Într-unul dintre meciuri, în ultimele
secunde tătarii erau în avans şi echipa cadeţilor s-a repezit a disperare cerând
mingea de la portar. Acesta a tras direct la poartă, că toţi sportivii erau cu
spatele la el, şi apărătorul tătar ieşise la atac rămânând cu ochii pe mingea
care a intrat în poartă, şi nu-i venea să creadă când sala a izbucnit în ropote
de aplauze şi urale, de nu s-a mai văzut om cu om.
Stadionul
era nou-nouţ pe vremea noastră. Eu am fost nelipsită de pe gazon antrenându-mă
pentru aruncarea discului, a greutăţii şi a suliţei. Eram fascinată de forţa cu
care arunca discul, de se vedea din afara stadionului, neuitata profesoară Piri
Simionescu Era la întrecere cu Lia
Manoliu, care a avut noroc, fiindcă profesoara mea a ratat participarea la Olimpiadă şi era
favorită, dar n-a fost să fie că şi-a rănit degetul arătător pe care se
concentra forţa întregului corp în aruncarea discului. Ne antrenam şi pe zăpadă
cu atleţii marinari pe care-i ştiam de la concursuri şi mă sfătuia profesoara,
să nu mai fac altceva decât forţă pentru disc, dar n-am ascultat-o că jocurile
sportive erau spectaculoase, şi-am dispărut în anonimatul senioratului pe
stadionul sătesc, pe care săpam cu elevii de clasa a IV a mărăcinii şi buruienile
ce-l năpădeau că tinerii tarlalelor numai duminica mai aveau timp a juca
fotbal. În satul în care am fost învăţătoare, la Corbu de Sus, le arbitram
meciurile de fotbal că toţi vroiau să joace şi nu-i refuzam că-i cunoşteam
pentru că veneau seara la activitatea culturală.
Ca învăţătoare în sat eram regizoare de
teatru, instructor de dansuri populare, dirijoare a corului de la căminul
cultural, dar şi al clasei mele de elevi, că în acest cătun erau doar 4 clase
primare şi 4 învăţătoare cu calificare, fiindcă era mai aproape de Constanţa. În
campania agricolă acordam primul ajutor la treieratul cu batoza şi la celelalte
munci ale câmpului.
Elevele
Şcolii Pedagogice din Constanţa au adus ţării multe bucurii prin munca lor pentru lichidarea analfabetismului la sate,
prin serbările şcolare şi cu tinerii la căminele culturale, prin munca în
bibliotecile săteşti, la acţiunile de înfrumuseţare a satelor, pe tarlale la
culesul recoltelor. Şi unde nu era nevoie de munca celor ce duc lumina culturii
şi civilizaţiei româneşti! Noi lucram cu omuleţii ce treceau pentru prima dată
pragul unei şcoli că de grădiniţe nici vorbă pe vremea noastră, şi trei luni învăţătoarele
de la clasa întâi erau răguşite ca urmare a efortului vocal făcut, până se
întăreau potecile memoriei prin care cei mici învăţau să vorbească corect, să
se adreseze cu respect, să comunice.
Şcoala de la Corbu de Sus unde am primit
repartiţie avea două săli de clasă pe acelaşi hol din care intram şi în
cancelarie, ca toate şcolile primare tip de pe vremea domnitorului Al. I. Cuza,
ziceam noi, despre care cred că multe încă sunt utile şi în zilele noastre, dar
cu mobilier înnoit. Îmi amintesc cum, învăţătoare fiind, începeam orele de cum
intram pe uşă cântând şi toţi copiii,
după mine, că nu era nevoie să-i mai atenţionez în vreun fel că începem lecţia,
şi să fi văzut din câte guriţe ştirbe răsunau în şcoală şi ce balans de
picioruşe care nu ajungeau la stinghia băncii de pe vremea lui Cuza-Vodă mai
era! Dar ce conta, viaţa de şcolar era frumoasă!
Elevii mă răsplăteau zilnic pentru
dăruirea mea optimistă. Lăsam pe ultimul plan că de multe ori cumpăram o bucată
de pâine pe care localnicele se jenau să ne ia bani, dar eram săraci cu toţii
şi de câte ori nu m-am culcat flămândă. Eram sportivă şi singura fată din sat
care umblam în pantaloni, dar nu la şcoală, că era vai şi-amar dacă afla
instructorul de partid.
Am făcut în condiţii de efort de
neimaginat Facultatea de Filosofie care a durat 6 ani, că pe holul
Universităţii Bucureşti o mai tânără colegă mă întreabă în ce an sunt şi când a
auzit că-s în anul 6 şi-a pus mâinile în cap şi-a scos un chiot de necrezut.
Era anul întâi şi i se părea o veşnicie.
Am
avut şansa să găsim la post absolvente ale Şcolii noastre deosebite.
Directoarea Şcolii de 4 clase, era Anişoara Despinoiu şefă de promoţie din anul
1955 dar şi Mateescu Ecaterina din anul 1956. Am luat cele două posturi împreună
cu Rica Mândru, altă şefă de promoţie.
Eu, Olimpia Cotan, vice-şefă de promoţie, eram şefă de promoţie absolută la
sport, fapt pentru care am fost onorată cu un rând în cartea Centenară a Şcolii
Pedagogice din Constanţa editată în 1993. La pagina 62 – 63 scrie:
…O bună atletă a şcolii a fost eleva
Olimpia Cotan…
Nu
pot să nu mă întorc, iar şi iar, la Rica Mândru, colega noastră inteligentă, ageră la minte şi de-o modestie pe
care nu i-am înţeles-o. A plecat prima
dintre noi, la numai 5 ani de la absolvire, într-un accident rutier în
Constanţa, când un autobuz intrat pe refugiul de pietoni i-a curmat anii
viitorului.
Am
aşteptat-o noi la întâlnirea de 10 ani, dar locul ei a rămas pustiu în bancă.
Familia îşi schimbase domiciliu, iar ziarele nu publicau asemenea ştiri. Am
aflat târziu, când am trecut pe la Inspectoratul Şcolar din Tulcea unde lucra şi
fostul nostru coleg de la Corbu
de Jos, Stelian Băluţă, cu care am ţinut un moment de reculegere…
Anii
au trecut, copiii ni s-au făcut mari, şi-am dat obolul profesiei cu una dintre
fiicele mele, devenită învăţătoare, apoi
profesoar doctor în istorie, autoare a manualului de Istorie pentru clasa a IV-a, unde în lecţia cu Documente de familie a răsădit o Diplomă de învăţătoare, onorată de
Şcoala Pedagogică din Constanţa, cu 50 de ani în urmă, cea a mamei ei,
nesperată bucurie de-o viaţă. Cealaltă fiică a mea a îmbrăţişat drumul cifrelor
şi al tehnicii moderne, devenind economist.
Privesc
înapoi printre ani şi mă văd numai printre chipuri de elevi luminoşi, cuminţi
şi silitori, în totul lor curat, cum numai un apostol poate să se vadă. Ei au
rămas acolo, în băncile de şcoală, iar eu la catedră. Când ne-am rupt oare de
aceste timpuri pentru că nu mai suntem azi ce-am fost... Ne-a rămas numai aura ce ne individualiza de ne-am putut recunoaşte
după 50 de ani, tot căutând colegele care am fost. Vorbim la telefon şi nume de
colege de demult se rostesc în amintirile care-s numai ale noastre şi ne temem
că nu ne vom recunoaşte.
Apare
aievea Lucica Morozov… delicată ca un bibelou de preţ, dăruită de
natură cu o rară gingăşie ce părea de neatins. Diafană şi elegantă, de parcă
tot ce era mai frumos în materie de îmbrăcăminte era croit pe măsura frumuseţii
sale, care s-a maturizat şi a înflorit
într-un optimism nebănuit pentru fiinţa fragilă cu aer de regină, că
numai aşa mi-o amintesc, şi aşa va rămâne, că destinul a înălţat-o dintre cei
dragi în lumea stelelor.
Ne
priveşte de acolo, dintre aştri, şi se amestecă printre noi, că n-a lipsit şi
nu va lipsi niciodată dintre noi, colegele ei întru veşnicie.
O
văd pe cărarea vieţii pe Aurora Leabu, încercată greu de destin, la fiecare eveniment crucial din viaţă,
ce i-au răpit aşteptările tinereţii de soţie, mamă şi bunică, pe care le-a
învins, cum numai oamenii puternici sunt capabili. Nu s-a rătăcit şi a ţinut
fanionul liantului în familie şi ne-a păstrat aproape în grupul unic de colege
absolvente cu jumătate de secol în urmă.
Se leagă
sufleteşte de oameni aşa cum numai dăruirea de dascăl este înzestrată şi
rămâne, limanul la care te ştiai ocrotit, fiindcă destinul a recompensat-o cu
mărinimie şi optimism.
Ce
căutătoare enigmatică de comori era colega noastră, cap de catalog, Katy Avram, ce nu depăşea măsura, în iscoditoarea aşteptare cu gura
semideschisă, a reacţiei interlocutorului
şi apoi puncta. Îşi cunoştea limitele, dar şi izbânzile şi nu-i plăcea să iasă
în faţă.
Mereu
prezentă la sport în echipa de baschet era o speranţă când totul părea pierdut.
Iubea învăţătura şi
dorea mai mult şi-a realizat cu tact şi răbdare ce şi-a dorit. Dacă o priveşti
simţi că mai are multe rezerve energetice şi eşti fericit că este dintr-o
generaţie izbânditoare.
Caligrafia frumos, că neuitata
noastră dirigintă, Păuna Bavaru, o desemna să scrie carnetele de elev. Am păstrat
încă printre amintirile dragi ale tinereţii noastre, în cărţile primite ca premiu
pentru Centenarul Unirii, legitimaţiile de elev şi le privesc printre lacrimile
din cenuşa amintirilor.
Lenuţa Bălan, colega înaltă, blondă, cu fascinanţii săi
ochi albaştri, avea răspunsuri mature pentru orice situaţie. Dintre cele 23 de
eleve absolvente selecţionate din spaţiul dintre Dunăre şi Marea Neagră, ştia
toată lumea că eram promoţie terminală în forma clasică şi dintre eleve, Lenuţa
Bălan, ştia să se ţină în Top, la cel mai înalt nivel, urmată la zecimale de
toate colegele alese ale generaţiei noastre. Când venea mama ei de la Nuntaşi,
de lângă cetatea Istria, aducea pâine caldă şi brânză proaspătă că mâncam toate
într-un cerc şi mama ei ne privea cu lacrimi în ochi că ştia cu ce sacrificii
putea să aducă aşa o raritate, când în satele dobrogene se lua şi pâinea din
cuptor pentru a se plăti datoriile de război. Ştii, Lenuţa, că eu te văd numai
în fruntea coloanei noastre...
O
elevă din oraş, micuţă de statură, timidă şi tăcută era Boruz Domnica, cu privirea omului atent la supravieţuire,
care a dispărut în neantul dobrogean că niciuna dintre noi nu a revăzut-o, nici
la examenele de definitivat sau de grade didactice, de te face să crezi că nu
s-a dus la catedră fiindcă toate posturile erau la ţară şi fetele din oraş nu
puteau să se acomodeze decât dacă erau dotate cu mare forţă spirituală şi
fizică. Dar poate fi o surpriză plăcută….
Sandy, Bucur Alexandrina, veşnic preocupată să nu deranjeze să nu producă neplăceri, ştia de
glumă, de lăsa împresia că mai e ceva ce nu se spune, de aveai impresia că-ţi
întinde o cursă. Nu-mi amintesc vreo vorbă deplasată a colegei atente,
silitoare, tipicară să nu ne găsească vreun profesor pe picior greşit, semnala
primejdia şi mereu ieşeam basma curată.
Ooo…
Lili,
Crăciun Elena, cu ţinuta de regină maiestoasă. Vorbea puţin şi la
obiect, de nu aveam curaj să întindem coarda în faţa ei. Pedantă si sigură pe
ea, inspira echilibru şi forţă. Se distingea şi prin zâmbetul special care-i inunda
faţa de ştiai că eşti în graţiile sale.
Am
revăzut-o cu puţin înainte de semicentenarul nostru şi nu-mi venea să cred că
aş fi recunoscut-o cu uşurinţă că şi-a păstrat alura de Zână încremenită în
timp. Cum să uităm că-i datorăm în mare măsură întâlnirea noastră de 10 ani de
la absolvirea Şcolii cu atâta organizare a detaliilor încât a rămas adânc
sădită în bucuriile vieţii noastre.
Aneta Ciurea, venită în anul IV, a mers în
ritmul nostru şi trecea neobservată mai ales că era elevă externă, adică nu
vieţuia în internat. Sigură pe acţiunile sale, era mereu prezentă. Corectă şi
bine pregătită, avea un echilibru pentru care multe o invidiam că nu avem atâta
stăpânire de sine. O văd maiestoasă si sigură pe paşii vieţii sale, pe calea
destinului iniţiatic.
Măndiţa Dumitrescu, cu părul strâns în
codiţe blonde, cu ochii iscoditori şi de invidiat prin calmul său, avea chemare
nativă pentru apostolat. Fiind constănţeancă, mai rar veneu fetele la Şcoala
Normală, cu un program sever şi răspunderi mari de viitor, în satele sărace şi
mult deosebite de oraş. Venea des în internat şi noi primeam mare ajutor la
limba rusă pentru care avea o ureche specială, că pronunţa ca la Moscova, de te
cruceai, spre satisfacţia Tovarăsei profesoare Robu, care ştia sigur că e meritul
acestei eleve dotate pentru limbile străine şi nu era vina ei că doar limba
rusă exista pe atunci în această parte de lume dăruită lui Stalin la masa
tratativelor de la sfârşitul celui mai nimicitor război din istoria lumii.
Cecilia Holban, colega mea de facultate cu
care mă duelam în filosofii antici, nu te-ai lăsat până n-ai ajuns Primăriţă în
satul natal. Cred că înţelepciunea te-a călăuzit şi-ai făcut faţă acestei
răspunderi cu multă pricepere. Te văd mereu ca într-un vis plin de lumina
părului tău auriu ce te împodobea ca o diademă specială aşa cum apari în
privirile mele şi nicio sclipire nu se irosea. Am mers de mână toată viaţa de
eleve şi prin oraş şi prin vijeliile amintirilor. Omul are multe dezamăgiri,
dar împlinirile compensează când te aştepţi mai puţin.
Pe
unde te-au purtat valurile învolburate ale vieţii, dragă Ani Fogoroş? Ai rămas în mintea mea tot o copilă de
care te minunai că are atâta logică matematică, atâta memorie comparativă că
nicio frază dintr-o carte nu trecea neobservată de inteligenţa, care se
organiza ca un mozaic atunci când expunea o tematică. Oare ce împliniri ţi-a
rezervat viitorul lângă licenţele pe care le purtai cu tine, de nu lipsea decât
să te prezinţi în faţa oricărei comisii de examinatori că multe note de 10 ai purtat
în carnetul de elevă.
Dragă Silvia
Mocanu, care nu te-ai lecuit
nici până azi de emotivitatea care te descumpănea, dar te şi întărea în
momentele cruciale, pe care le depăşeai cu smerenie şi erai şi mai merituoasă.
Ai fost printre colegele care au luat nota 10 la inspecţiile de grade
didactice, aşa că spusele mele au temei şi te admir mereu, ca fiind alături la
bine şi la greu. Eşti acolo la
Babadag unde am învăţat eu clasa a V a şi a VI a, unde se
înalţă Cetatea Heracleea. Te invidiez mereu că poţi să te răsfeţi în mireasma
ghioceilor mari şi parfumaţi, unici pe pantele dealurilor de lângă lacul
Enisala, podoaba primăverilor dobrogene. Nu poţi crede că eleva timidă şi
atentă la detalii a putut să insufle atâta forţă copiilor săi şi mă gândesc la
fiul, care a uluit lumea prin realizări
profesionale recunoscute de Doctorate meritorii susţinute în Europa şi SUA.
Hai,
Nina,
Gheorghiţă Niculina, că noi
am rămas aceleaşi colege vesele, deştepte, mândre şi răzbătătoare. Ce chip din
penumbră ne priveşte şi azi chiar dacă legăturile directe-s prea rare? Ştiu
că-s ochii tăi speciali ce privesc cu timiditate în jur. Ai rămas o enigmă care
nu s-a depărtat niciodată de inimile noastre.
Pe ce cărări ţi-ai purtat paşii,
dragă Nina Pavel, că scumpă mai eşti la vedere şi nu ne-am întâlnit niciodată în 50 de ani, deşi
locuieşti în Bucureşti. Acum şi de m-aş întoarce sunt sigură că te-şi găsi la
fel de diafană, bună gimnastă, serioasă colegă, deşi râdeam în hohote că lumea era a noastră şi
aşa a rămas de nimeni nu ne-o poate lua. Ce valuri ai învins oare în acest
semicentenar?
Ce mai
faci, Aurica Petcu? Că ce bine te-ai mai împăcat cu munţii de lângă
Castelul Branului, la Fundata,
în aerul curat şi puternic al culmilor montane. Ştiu că şi tu şi Lala Păun aţi
dat obolul Mării că aveţi câte un fiu
înrolat în Marina Militară, deşi vieţile voastre au lăsat departe Marea. Am
fost colege şi în satul Ceamurlia de Sus, că la noi, la Neatârnarea, nu exista
Şcoală de 7 clase, şi–am călătorit împreună încă 4 ani pe băncile Şcolii noastre Centenare care ne-a
înarmat cu metodologia de iniţiere a copiilor, averea noastră naţională cea mai
de preţ. Ce forţă din adâncurile fiinţei tale te-a înălţat încât ai fost
onorată cu Meritul Cultural de către
Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România de care suntem mândre
întreaga noastră generaţie? Câtă muncă
ai investit susţinută de familia care de cele mai multe ori îţi simţea lipsa,
că numai noi, dascălii, ştim ce muncă nenormată am susţinut că mereu mă
întreb…de unde aveam atâta forţă ?
Maria Păun, pentru
colegele tale vei fi mereu Lala, cum te alintau părinţii şi fraţii, şi te văd
răzbind prin timp. Ai rămas fidelă Şcolii şi după ce-ai devenit licenţiată în
filologie, mergând aproape 10 ani peste vârsta de pensionare cu o forţă de
invidiat, fără compromisuri. Ai rămas singură de 15 ani şi-ai suplinit cu
succes lipsa soţului tău distins, deloc grăbit, care îţi tempera tumultul
pozitiv de-aţi realizat numai lucruri trainice.
Ce de
scârţâială la ora de vioară! Că de unde atâta vreme să poţi să deprinzi aşa de
târziu un asemenea meşteşug. Marieta
Stanciu era singura care a venit cu o vioară la oră fiindcă mai avea o soră
mai mare tot la Şcoala Normală. Era singura care ştia să ţină vioara în mână şi
croia nişte note lungi de se termina arcuşul. Ne-a lăsat să punem mâna până să
apară pentru prima dată profesorul, dar
n-am crezut că deprinderile se învaţă atât de greu.
Ce
nobleţe emana această colegă, înaltă, atletic croită, respectuoasă şi mândră. Eu aşa te văd şi aşa vreau să
rămâi. Înzestrată cu prevederea omului atent la detalii, nu vorbea ce nu era de
spus, nu te întrerupea, dar de vedea că-i răpeşti timpul, te lăsa vorbind şi-şi
vedea de treburi. Zâmbeai cu zgârcenie, reţinut, dar sigur punctai umorul bun
din viaţa noastră.
Angela Rabagi, mereu
în costum de gimnastică, între sala de sport şi clasa de meditaţie. Ce original
te încuraja Doamna Radovici Viorica, profesoara noastră de sport, cu: Bravo Rabagi, Splendid Angi dragă, Bine
fetiţo!...
Am stat
doi ani în aceeaşi bancă cu pupitru, în
care de multe ori stătea doar una dintre noi, că eu eram mereu la
concursuri. Mai ştii că în anul întâi ai arătat cartea de biologie cu imaginea
cartofului unei colege scoasă la lecţie care nu-şi amintea titlul şi ea fuga
spune că pentru azi avem lecţia...cartoafa.
Draga noastră dirigintă s-a supărat că aceasta nu-i denumirea ştiinţifică
şi să ne controlăm limbajul ca viitoare învăţătoare. Am râs pe înfundate, că
tot cartoafă era pentru noi fetele de
ţară care ne obişnuiam greu, că elevii ne imitau şi greu se mai corectează
erorile.
Dragă
Viorica Tudoran, ştiu că multe
greutăţi ai avut cu mine ca şefă de clasă că nu divulgai cât sunt de rebelă şi
mă convingeai că n-am nimic de câştigat şi să merg imediat la Directoare, că
m-a chemat şi nu era chip să uite asemenea indisciplină şi dreptate aveai...Întârziam
mereu la Plenarele pe şcoală, dar recuperam unele lecţii şi eram mereu în criză
de timp. Viorica, draga mea dragă, erai trezorierul nostru. Ştiind că toate o
duceam greu ne împrumutai pentru teatru şi film, în rest ne cinsteai cu câte o
limonadă. M-ai învăţat să preţuiesc banii, cât erau ei de puţini, că lucruri
importante trebuie să gândim când cheltuim şi să nu dăm banii pe bunuri ieftine
de care nu avem nevoie. Erai bună organizatoare şi nu ne ierta de greşeam, că
ne judeca cu toată clasa de nu mai îndrăzneam.
Mariana Turtucăianu este colega noastră
antrenată în acţiuni culturale de neuitat: concursul Iubiţi Cartea, unde am
aflat despre Jules Verne şi lumea lui fascinantă, despre Alexei Meresiev,
aviatorul sovietic, erou... Povesteai cu atâta realism piesele de teatru pe
care nu le văzusem. De la Mariana am aflat de locurile istorice din
Bucovina că se ducea mereu în vestitele
excursii cu vagonul cu doamna Drăgan, cu doamna Bavaru, cu doamna Rivalet şi
mulţi profesori iubitori de neam şi de ţară. Cred că ai multe izbânzi în cei 50
de ani şi-aştept să te văd faţă-n faţă
nu numai cu ochii minţii, să-ţi aud glasul şi explicaţiile amănunţite ce mă
făceau să citesc cărţile îndrăgite dintre care îmi amintesc despre aventurile
lui Artur.
Vica Zorilă stătea într-o bancă unde anul trecut era o elevă cu numele
Zăbavă Aurora, cum ne spunea
distinsul nostru profesor de matematică, Ion Brătulescu, care pentru noi era Neluţu fiindcă doream să mai îndulcim
sobrietatea, să-l simţim mai aproape de copilăria noastră. Această
personalitate puternică pe care toţi profesorii îl scot în evidenţă în
pledoariile susţinute cu prilejul Centenarului Şcolii Normale de Învăţătoare
din Constanţa, avea un timbru duios, o voce blândă ce mi-a rămas pe coarda inimii. Vica
Zorilă nu era grăbită deloc şi avea o delicată ţinută fizică înconjurată de
limbajul ales ce se reflecta în ochii blajini ca nişte nestemate, colega ce
încheia cercul magic, ce ne-a legat sufleteşte pentru toată viaţa, cu chipul
plin de soarele omului bun, ce emana căldură şi o gingăşie irezistibilă de parcă simţeai nevoia s-o
atingi, să vezi dacă-i reală. Ştiu ca la filmul indian Vagabondul, unde ţigănuşii erau nelipsiţi, unul dintre cei mai mărişori,
se repede şi-o pupă şi-a fugit privind în urmă foarte fericit de izbândă. Colegele
au asigurat-o că va avea noroc cu carul dacă a pupat-o un ţigan.
Nu
ne temeam de nimeni că oamenii erau paşnici în oraşul nostru, iar noi nu
întârziam peste ora acceptată prin regulament şi mergeam numai în grup, să nu
ne rătăcim deoarece nu cunoşteam decât centrul, Piaţa Ovidiu şi Cazinoul de pe
malul portului cu statuia lui Mihai Eminescu şi a Veronicăi Micle, o atracţie
fascinantă.
Au trecut anii, s-a schimbat
lumea, doar noi am rămas aceleaşi, fiindcă refuzăm de a fi trecătoare, dăinuind
prin munca noastră în inimile elevilor noştri şi prin urmaşii direcţi ce ne-or
pomeni din neam în neam.
Din volumul UN secol de învăţământ pedagogic la CONSTANŢA al Editurii
Muntenia 1993, autor Dumitru M. Păcuraru, profesor ce-a
iubit întotdeauna şcoala şi marea noastră getică, am cules cu admiraţie din
strădania colectivului pedagogic de Centenari consemnări de preţ, ce-au dat
strălucire paginilor de gânduri strălucitoare despre Şcoala căreia lumea
dobrogeană îi datorează atât de mult şi pe care o păstrăm în sufletele noastre
optimiste alături de dascălii noştri luminoşi ce s-au contopit cu eternitatea.
Am învăţat din viaţă să ne împrăştiem printre elevi, comoara noastră de
preţ, ca norii printre steluţele omenirii, ca acestea să strălucească mai
mândru pe cerul patriei şi când privim Steaua Polară din înălţimile celeste, salutăm infinitul
existenţei.
Am învăţat de la aceşti purtători de
torţă ai ştiinţei de carte, despre truda înaintaşilor profesori ai neamului
românesc, ce au consemnat istoria Şcolii
Normale la Centenar, în care la loc de frunte se află personalitatea
întemeietorului şcolii, profesorul Constantin
Brătescu, fiu de învăţători din satul Câşla din judeţul Tulcea, născut
la 30 septembrie 1882.
A absolvit la Bucureşti facultatea de
Isoria-Geografie-Etnografie şi a fost prieten şi colaborator al lui Simion
Mehedinţi. A studiat la Leipzig, ca bursier, apoi la Berlin.
După 1914 vine la Constanţa ca profesor la Şcoala Normală. În 1916 este
cartograf al armatei. El înfiinţează şi Şcoala Comercială Secundară în anul
1920. Din anul 1924 este profesor la Cernăuţi şi decan al Universităţii. A
publicat 57 de lucrări ştiinţifice despre Delta Dunării şi pământul dobrogean.
A cules balade vechi şi le-a publicat în Revista
Dobrogei şi în Analele Dobrogei
înfiinţate tot de acest mare dascăl român. În anul 1945 se stinge din viaţă la
numai 63 de ani.
ONOARE FONDATORULI ÎNVĂŢĂMÂNTULUI DOBROGEAN
CONSTANTIN BRĂTESCU
(1882 – 1945)
Scoala Normală a avut la Centenar peste 5000 de
absolvenţi. Noi, învăţătorii, ne-am adăpat de la acest izvor fermecat şi-am
ştiut să întărim cu generozitate liantul cotelor înalte ale tăriei unei
naţiuni, cultura şi civilizaţia
moştenită de la străbunii noştri geto-daci, înălţată pe culmile gloriei de
către urmaşii strălucitori.
În fiecare an de învăţământ se
admiteau, la începuturi, câte 20-30
de elevi interni la Şcoala Normală şi să
realizăm la ce cote înalte de selecţie au rezistat candidaţii dornici să tragă
plugul greu pe cărările virgine ale începuturilor şcolilor primare, aici în
Răsăritul eroic al României. Cu timpul numărul elevilor admişi a depăşit suta
şi era de bun augur.
Majoritatea absolventelor şi-au
completat studiile universitare, mai mult la fără frecvenţă, că erau timpuri
grele şi numai noi ştim cât a fost de greu, dar nişte luptătoare ca noi,
urmaşele Amazoanelor ce-au fascinat
istoria lumii aici, în Delta Dunării, care luptau la Troia, dar sunt prezente în
izvoarele istorice până în vremea lui Alexandru Macedon, nu pot fi învinse şi se ancorează şi în prezent.
În jumătate de secol viaţa ne-a oţelit,
iar elevii noştri ne-au bucurat sufletele cu toate că noi, dascălii, avem bucurii târzii, dar de mare bogăţie, ce
ne-au prelungit viaţa activă şi ne-au dăruit o părticică de nemurire,
legându-ne prin mii de fire invizibile în veşnicie.
Amintire veşnică nemuritorilor
noştri dascăli.
GENERAŢIA DE ABSOLVENTE
1955
-1959
1 – Avram I. Ecaterina
2 – Bălan Gh. Elena
3 – Boruz I. Domnica
4 – Bucur N. Alexandrina
5 – Ciurea I. Aneta
6 – Cotan M. Olimpia
7 – Crăciun I. Elena
8 – Dumitrescu N. Măndiţa
9 – Fogoroş-Brânză Ana
10 - Gheorghiţă C. Niculina
11 – Holban P. Cecilia
12 – Leabu I. Aurica
13 – Mândru C. Maria
14 – Morozov–Milea Z. Lucica
15 – Mocanu P. Silvia
16 – Pavel C. Niculina
17 – Păun Gh. Maria
18 – Petcu T. Aurica
19 – Rabagi I. Angela
20 – Stanciu A. Maria
21 – Tudoran I. Viorica
22 – Turtucăianu P. Maria
23 – Zorilă N. Paraschiva
DIRIGINTE
