ALARIC – STRĂLUCITORUL CAVALER DANUBIAN

                                                                                                                               Olimpia Cotan-Prună

La începutul secolului al III -lea, în anul 212, împăratul Caracala emite un decret prin care se extinde cetăţenia romană pentru toţi locuitorii Imperiului Roman. La şfârşitul secolului al III-lea, prin reforma lui Diocleţian, începe divizarea imperiului cu doi împăraţi ce aveau statut de co-împărat unul pentru celălalt. În secolul al IV-lea Constantin cel Mare, unic împărat, mută capitala la Bizanţ, numită Romania, apoi Noua Romă, ca centru administrativ şi sediu al Creştinismului. În anul 285 capitala imperiului se mută la Neapole presaţi fiind de  şuvoiul geto-dacic.

După bătălia de la Adrianopol, din 378, cade împăratul Valens, iar imperiul se împarte spre Apus şi spre Răsărit. Împăratul Teodosiu I în scurt timp îl întregeşte, dar în 395 moare, şi fiii săi - Arcadius şi Honorius, reîmpart imperiul spre Apus şi Răsărit.

Împăraţii romani plăteau subsidii federaţilor de la marginea imperiului, aşa cum se consemnează de la Burebista, Comosicus, Cotiso, Scorillo, Duras, Diurpaneus - Decebal, până  când Aurelian a părăsit Dacia somat de generalii Ingenius şi Regalian, strănepotul atestat al lui Decebal, ce a proclamat Statul independent al Daciei cu 13-14 ani înainte ca Aurelian să părăsească Dacia nordică,  forţat să-şi respecte înţelegerile în anul 271 de împărăteasa Sulplicia Driantila, urmaşă la tron după asasinarea împăratului Regalian.

După un secol, în vremea împăratului Teodosiu I, se înalţă în fruntea mercenarilor un mare general de armată: ALARIC, născut în anul 370 în Delta Dunării, Insula Peuce.

Alaric era din Dinastia Balti - Familia Amalilor fondată de Ermanaric, în 375, ce-a dăinuit cu Ataulf, Sigeric, Teodoric I, Thorismund, Teodoric II, Euric, Amalaric. Alaric şi toţi urmaşii săi au fost creştini arieni din vremea lui Wulfila (secolul IV). În anul 395 Alaric devine regele vizigoţilor-geţi de est, ca urmaş al lui Atanaric. Geto-dacii erau în Damnaţio Memoria încă din vremea împăratul Iulian Apostatul. Istoricul Carlo Troia (1784-1858) scrie că Amal domneşte peste daco-geţi. Generalul Belizarie luptă cu goţii din Italia, dar îşi ia numele de Geticus Maximus. Zeci de istorici antici printre care Ausiniu, Orosius, Strabon, Pliniu, Ptolemeu scriu că goţii au plecat la 250 din zonele indicate ca fiind Ţara Geţilor.

Împăratul Traian a încălcat Pax Romana de la Augustus în care limitele imperiului erau pe Rin, Istru şi Eufrat, atacând Dacia de la nord de Dunăre şi apoi Parţia de pe Eufrat, atrăgându-şi blestemele ce pecetluiau înţelegerile timpului. Împăratul roman şi-a adăugat cognomenul de Dacicus intrând în istoria campaniile de jaf şi cotropire a celui mai viteaz şi mai numeros neam: traco-geto-dacii.

Aurelian a părăsit în 271 provincia romană Dacia ce cuprindea numai 14% din teritoriul de odinioară. Tronul imperial a fost onorat de zeci de împăraţi de origine geto-dacă precum Galer cel Batrân, Constantin, dar şi Regalian, atestat ca strănepot al lui Decebal. Împăratul Aurelian îşi ia numele de Geticus Maximus şi de Dacicus Maximus. În anii 271-275 se retrage în sudul Dunării lăsând provincia romană Dacia unor federaţi. După 300 de ani a strălucit în lupta antiromană steaua eliberării în Insula Peuce din Delta Dunării-Dunăvăţul de Jos prin  gotul- get Alaric ce-a condus  şi a desăvârşit rezistenţa geto-dacă, înfăptuind blestemul  lui Decebal  aruncat asupra romanilor ce au îngenunchiat o lume prin crime, jafuri, umilinţe cumplite numite victorii măreţe istorice.

Înaintaşul său, regele goţilor-geţilor Atanaric, s-a întâlnit cu consulul roman Valens în anul 369 în mijlocul Dunării, la Noviodunum, deoarece jurase să nu calce pe pământ cotropit de romani, cum scrie Paul MacKendrich în Pietrele dacilor vorbesc ( pag. 149). În anul 395 Alaric, merituosul general de armată al trupelor de mercenari din vremea lui Teodosius I, este aclamat rege al vizigoţilor, ca urmaş al lui Atanaric.El îl ajută pe Teodosiu I, ultimul împărat al reîntregitului Imperiu Roman, aflat în pragul începutului de sfârşit, şi-l învinge pe Arbogast în bătălia de la Fregidus,  unde au pierit 10 000 de goţi-geţi şi federaţi romani, pentru care i se dă ca recompensă Tracia. Profund nemulţumit se retrage din armata împerială şi porneşte în fruntea alianţei geto-dacilor liberi şi a federaţilor, pentru cucerirea Italiei şi a  Romei.

Alaric era un mare comandant distins cu rangul de Magister Milutum de trei ori din 391, aflat în fruntea alianţei geto-dacilor liberi şi a federaţilor când atacă Tracia, când e oprit de  generalul Stilicon ce–l reprezenta pe Honorius încă minor. În anul 395 e ales conducător al vizigoţilor şi ajunge la Constantinopol, apoi mărşăluieşte spre sudul Greciei şi jefuieşte portul Pireu, Corintul, Megara, Argosul, Sparta.  După moartea lui Teodosius cei doi urmaşi împart iar imperiul roman, iar împăratul de Răsărit, Arcadius, îi dă din nou rangul de Magister Militum în Illiria, în anul 401. În 408 asediază Roma, unde i se alătură 30 000 de geţi-goţi, şi pe fundalul unei foamete cumplite, forţează Senatul să-i acorde o mare subvenţie. În scrierile vremii sunt consemnate 5000 kg aur, 30 000 kg argint, 4 000 tunici de mătase, 3 000 piei vopsite, 3000 kg piper etc. şi  eliberarea a  40 000 de sclavi geţi.

Honorius a refuzat ca Alaric să fie comandantul Armatei Occidentale,  fiindcă dorea reînvierea măreţiei Romei prin puterea goţilor conduşi de Alaric, cum scrie Orosius în Istoria adversus Paganos, citat de Dan Oltean în Regii dacilor şi războaiele cu romanii.

În anul 409 Alaric, în fruntea unei armate greu de stăvilit, atacă iar Roma mai slăbită fiindcă deja capitala fusese dusă în nord, la Milan, apoi la Ravenna în urma atacurilor vizigote pe un teritoriu care îngrozise întreg împeriul ce abia mai supravieţuia. Regele vizigoţilor cere Senatului să-i concesioneze a suprafaţă de 30 000 de km pătraţi între Dunăre şi Veneţia, să primească titlul de comandant şef al armatei imperiale şi refuzat fiind îl face împărat pe rivalul lui Honorius, vizigotul Attalus Priscus, supranumit Grecul, care era Prefect al Romei. Alaric îl revocă pe Atalus după 11 luni şi negociază cu Honorius şi care îi deschide Poarta Solaria pe care intră în Roma din partea de NV. Roma ajunge a treia oară la mâna vizigoţilor conduşi de regele Alaric care avea numai 40 de ani.

Scrierile istorice apreciază că regele Alaric a protejat bisericile creştine şi mulţimea de păgâni şi creştini adăpostiţi de asediu, a protejat vase de aur şi argint cu rol cultic pe care le-a înapoiat Papei. A protejat de foc Grădinile lui Sallust, pe unde au intrat în Bazilica Aemilia din Forul Roman, dar mai ales plebea şi năpăstuiţii Romei, dintre care zeci de mii erau geţi. A jefuit mormintele împăraţilor păgâni din Mausoleul lui Augustus şi Castelul Sant Angelo şi le-a împrăştiat cenuşa-n vânt. Colosale sunt comorile capturate de vizigoţi din Roma între care: comoara lui Solomon, Arca alianţei/Chivotul legii – cel mai mare mister de pe Pământ, Sfântul Graal, harfa lui David etc. au fost duse de urmaşi în sudul Franţei, în Languedoc, în mormântul lui Hercule, lângă fortăreaţa Catora, pe Montsegur, unde era catedrala ereticilor pe o stâncă înaltă de 80 m.

Mihai Eminescu, cunoscător al secretelor Daciei Edenice, ne transmite peste veacuri că toate imperiile pier în pulberea lumii, dar au rămas învăţămintele asceţilot geto-daci, primii oameni de pe Pământ, aici pe Hiperboreea - prima insulă ormeniş ieşită din apele primordiale, cum atestă ştiinţa arheologică. În Memento mori Eminescu precizând că Decebal şi-a luat viaţa ...înspre pilduitoare strălucire, culege din cenuşa vremurilor blestemul  Marilor preotese şi al sacerdoţilor geto-daci, pe care memoria colectivă le atribuie regelui Decebal ajuns Ansi în arta războiului, adică semizeu, şi ne stau mărturie faptele acestui măreţ înaintaş prezente pentru prima dată în ampla lucrarea a istoricului român Dan Oltean  Regii dacilor şi războaiele cu romanii editată în 2013, aşa cum mari personalităţi politice ale lumii au consemnat precum W. Churchill despre marele Decebal...că nu-l putea învinge decât moartea ce nu pătează onoarea (Paul MacKendrick, Pietrele dacilor vorbesc, pag. 74). Ce special este mesajul transmis de Eminescu, contemporan şi apropiat al lui N. Densuşianu, autorul Daciei Preistorice, ce era prezent când acesta  citea pentru prima dată poemul Luceafărul  la Convorbiri Literare în Iaşi.

Vai vouă romani puternici /

Umbră,  pulbere şi spuză / Din mărirea vă alege/ Cât de naltă vi-i mărirea/

Tot aşa de adânc căderea ....Veţi ajunge în sclavie, degradare...Pas cu pas cade-n ruşine, neamul vostru....

Odin şi zeii falnicei Walhale decid moartea Romei  ce au secătuit o lume, au distrus nordul sacru al Dunării unde trăiau oameni ai începuturile sacre, scoborâtori din zei: 

Barbarii vor aduce Delta sântelor lor vise

Îmbrăcând în întuneric..Toate cele de voi zise.....

Iată că implicit e vorba de regii geto-daci, nu numai de Atanaric sau de Alaric, regele goţilor-geţilor care a măturat Roma imperială şi-a organizat administrativ tot vestul Europei pentru 1000 de ani.

Decebal i-a blestemat pe Traian şi pe trădătorii proromani conform tăbliţelor din Tezaurul de la Sinaia, dovadă că memoria colectivă nu se înşeală (vezi Blestemul lui Decebal în clipa morţii, scris pe Tăbliţa nr.28 de la Sinaia, lângă Castelul Peleş, în descifrarea lui Arimin Olariu, în studiul amplu Adevăruri Ascunse).  

Mergând pe firul evenimentelor aflăm că Alaric invadează Italia în mai multe rânduri, dar este oprit de Stilicon ce seconda pe Honorius încă minor, la Palenţia. În aprilie  porneşte iar împotriva Italiei şi la Verona impune o subvenţie imensă. Stilicon este executat pe 22 august în anul 410 cu întreaga familie de către Flavius Honorius, care-l acuză pentru invazia lui Radagoses, când Alaric a stat în Iliria din ordinul lui Arcadius, de n-a intervenit, dând prilej ca romanii să fie instigaţi de-a masacra soţiile şi copiii geţilor ce serveau în armata romană. Alaric se deplasează repede şi jefuieşte Aquileea şi Cremona, apoi devastează coasta Adriaticii italiene şi calea îi este deschisă către sudul Italiei. În 24 august 410 devastează şi îngenunchează în trei zile Roma ce ajunge să cerşească în zdrenţe îndurare, împlinind năpraznicul blestem al lui Decebal păstrat în memoria colectivă şi readus în literatura noastră de geniul creaţiei poetice româneşti şi al lumii, Mihai Eminescu, cel ce-a scos din cenuşa uitării vrednicia înaintaşilor noştri geto-daci,  nemuritorii sacri a căror înţelepciune luminează în Mitologia Daciei Edenice.

Ultimul atac în Italia de sud spre Sicilia şi nordul Africii, imediat după ştergerea din istorie a Romei Eterne, a fost oprit de o furtună puternică ce-a distrus flota torentului de goţi-geto-daci estici ce îl avea în frunte pe neobositul rege Alaric. Grav rănit, acesta moare la Cosenza, în Calabria, şi la dorinţa sa, parte din comorile colosale ce le purta cu el cât şi trupul său sunt îngropate sub râul Bizenţa ale cărui ape au fost deviate. Acest loc n-a fost găsit, că adevăratele comori  îs sacre pagini de istorie.

Urmaşii lui Alaric, începând cu Ataulf, refac magistralele istoriei către SV-ul fostului imperiu, ducând comori colosale în Languedoc. Roma rămâne pe mâna tracului Flavius Constantin, născut la Niş,  ştiut în istorie drept Constantin cel Mare. Alexandru Doboş consemnează în studiul Dacia contra Antichrist că: Dacia a fost avangarda rasei albe precreştine în fruntea formaţiunilor euroariene ce-au prăbuşit Roma la 410 sub conducerea regelui geţilor de răsărit, Alaric, arianului născut în Delta Dunării...unde era Insula Eroilor vechi cu templul lui Apollo - Biserica albă cu 9 altare şi 9 sfinte de pristoale, ca Biserica Omului Mare, că mari erau numai geto-dacii sacri din vechime (vezi lucrarea Olimpiei Cotan Testamentul Marii Preotese).

Cruciada ariană a refăcut spaţiul european geto-dac, din Spania până în nordul Scandinaviei unde primul scriitor al insulei, Gotland, e Petrus de Dacia, format în Şcoala lui Toma D’Aquino din anul 1200, unde danezii sunt daci, nemţii doici, balticii geţi etc. Geţii estici, numiţi vizigoţi în vest în acea epocă, lasă Europei şi lumii neîntrecuta măiestrie de construcţie a lăcaşurilor creştine ştiute drept catedralele gotice, irepetabile mărturii ale măiestrie strămoşilor noştri cu şirul de regi din care se trăgea regina Amalasunta, urmaşa lui Teodoric al II-lea, ca regentă pentru fiul său şi nepotul marelui rege get, cum istoria reînvie în poezia Regina vizigoţilor, creaţie a poetulul român George Coşbuc.

 Teodoric cel Mare cucereşte Italia şi, după moartea lui Alaric al II-lea din 507, reuneşte geţii în bătălia de la Vouille şi imortalizează istoria creştină ariană geto-dacă în Mozaicul de aur al catedralei din Ravena, unde Maica Domnului, Iisus, vestalele, sfinţii, cât şi cei Trei Magi poartă  veşminte geto-dace, unde donator Ştefanos din Neapole are ca martor pe Iones Domesticus numeri dacorum, scrie M. Scorobete ca ultim act cu numele de dac.

Ostrogoţii au organizat statal Europa vestică. Al. Busuioceanu  scrie despre Zamolse, Buroista şi Deceneo, Odin şi Amazoane getice, citându-l pe Rodrigo Jimenes de Rada, iar în vechile cimitire, pe cruci, se mai notează încă originea geto-dacă a vizigoţilor, potrivit scrierilor profesoarei Margareta Cristian din paginile revistei Dacia Magazin. Episcopul Alonso de Cartajena (sec. XV) precizează că regii Spaniei coboară din Dacia.

Pe harta drumului vizigoţilor din sudul Europei se ajunge la Italica antică, azi Sevilla, locul natal al împăratul Traian, care nu folosea translatori când vorbea cu soliile dace, dovedind că atacul Daciei de către Imperiul Roman a fost un război fraticid.

 Blestemele geto-dacilor l-au ajuns foarte repede pe împăratul Traian care îl forţează pe Decebal să încalce înţelegerile grele pentru Dacia de la sfârşitul primului război în 102, ucigândul-i fiul luat zălog, un mic copil, ce moare după 18 luni. Documentele vremii fac tăcere şi când vine vorba despre sora regelui dac, Ilisia, luată ostatică şi căsătorită cu regele Castiliei, dar sanctificată drept Sfânta Olivia, ce a murit în condiţii martirice în zona Palermo, şi care apare în tablourile lui Delacroix, Noel Hale, Francesco de Casa etc. cum consemnează istoricul Dan Oltean.

În 112 Traian, însoţit de Hadrian, adusese ca ofrande pe altarul lui Zeus obiecte din aur jefuite de la Decebal. În timpul ceremoniei s-a declanşat un cutremur. În iarna anului 115 Traian, în Antiohia, era să moară din cauza iernii cumplite. Împăratul roman a murit în anul 117,  după 11 ani de la jertfa lui Decebal, tot pe 10 august, şi vestea morţii sale a fost anunţată pe 12 august, ca şi în cazul lui Decebal când s-a organizat intrarea triumfală în urma învingerii dacilor la Roma, în frunte cu fiii regelui, cu sora lui Decebal, comandanţii capturaţi şi numeroşi preoţi Zamolsieni. Pe o tavă era purtat Capul lui Decebal şi mâna dreaptă, ca  pe Columnă, şi Arcul din Beneventum.

Istoricul Dan Oltean scrie că fiii lui Decebal au putut scăpa deoarece ei nu mai apar în istoria scrisă de romani. Regalian, strănepotul lui Decebal, atestat istoric, devine împărat al  imperiului şi în 270 e urmat la tron de soţia sa, Driantila, şi nu e caz singular cum scrie în Istoria Adevărului Istoric Augustin Deac ce aduce la bara istoriei zeci de împăraţi ai Romei descendenţi  ai tracilor şi geto-dacilor.

Este ştiut că geto-dacii îşi ascundeau comorile sub apa râurilor precum făcuse Decebal pentru ca zânii ce le protejau neamul să le protejeze şi bogăţiile. La Germisara Decebalus Lucius a depus o tăbliţă de aur ca divinităţile izvorului să aibă grijă de sănătatea lui şi a familiei sale. Interesant este că această informaţie ne spune de fapt că Decebalus era un rang militar înalt mai ales că Dan Oltean scrie că regele dacilor Decebal era Diurpaneu, strategul Ansi.

Aşa a procedat şi Alaric cu comorile geţilor, încă o dovadă că era geto-dac şi nu got–germanic cum au tulburat istoria interesele aşa zişilor învingători. Comorile trebuiau sporite şi folosite numai în caz de restrişte, pentru salvarea comunităţii, puteau fi folosite, altfel se abătea asupra nelegiuiţilor care le furau blestemul până la al noulea neam.

Singura istorie scrisă pe plăci de aur cunoscută în lume e cea de pe plăcile descoperite lângă Castelul Peleş din Sinaia Carpatică. Dacă pe aceste tăbliţe sunt înscrisuri care se opresc odată cu cotropirea romană şi care includ blestemul lui Decebal, al cui o fi Leşul (trupul neînsufleţit) unic şi special, devenit toponim pentru palatul de peste veacuri? Dar Pe-lişorul? Carol I sapă temelia Castelului Peleş tocmai aici, la graniţa nordică cu Imperiul Austro-Ungar de atunci. Ştia de existenţa mormântului regal? Este acesta locul de odihnă al lui Diurpaneus Decebal, regele Daciei? I s-a alăturat întru veşnicie şi fiul său?

Cavalerul Alaric, regele goţilor-geţi din Delta Dunării, cere să fie îngropat sub albia râului Busento - Cosenza din Calabria împreună cu comorile sale. Ca şi acesta, dar pe meleaguri asiatice, regele chinez Qin Shihuangdi din secolul al III-lea î.H. mai are încă şi astăzi mausoleul intact păzit de redutabila armată a oştenilor de teracotă. În acest context ne putem gândi că dacă tăbliţele de aur au fost copiate pe plăci de plumb, aşa cum au fost date Muzeului de Arheologie a României, înseamnă că mesajul Leşului de la Pe-Leş cuprinde şi modalitatea de a fi aduse la cunoştinţa urmaşilor, fără să se încalce blestemul comorilor: prin copierea lor. De ce oare unele plăcuţe au fost date Mănăstirii Sinaia? Să-şi fi înţeles călugării menirea sacră de a păstra şi totuşi a face cunoscute comorile neamului?

Alaric era fiu al Danubiului sacru ce şi-a deschis energiile magistralei reveniri în istorie a nemuritorilor geto-daci, pe care i-a făcut stăpânii Europei, aşa cum meritau. Portretele regilor vizigoţi de Toledo ataşată de Jose Antonio da Cunha Bermejo lucrării sale El reino visigodo de Toledo(2007)  şi conservată în Biblioteca Naţională prezintă, fără întrerupere, pe 300 de ani de domnii începând cu Alaric. Acest timp al curgerii regilor geţi-goţi în şirul lor neîntrerupt păstrat de minţile luminate ale istoriei universale reîntregesc istoria mereu. Ce păcat că românilor le este încă interzisă!

Cine s-a gândit că uluitorul Alaric nu are nici cel puţin o imagine cu chipul său în cărţile de istorie de pe băncile şcolilor româneşti?!.. Poate în statuile de daci descoperite la Vatican ori în colecţiile particulare să ne surâdă imaginea getului dobrogean.

Regele Alaric a ajuns pe culmea luptei împotriva jafului cohortelor romane şi îi suntem datori. Ilustrul Cavaler Danubian e steaua ce luminează istoria nemuririi geto-dace în şiruri de Regi Cavaleri de pe vatra multimilenară a Vechii Europe. A răsărit uns de primele raze ce izbucnesc din Reşiţa Orizontului ce energizează sufletele nemuritorilor direct de la Soarele Neatârnării.

Bibliografie:

·         Amianus Marcelinus, The Later Roman Empire, Book XXXI;

·         Alexandru Busuioceanu, Introducere la mitul dacic în istoria şi cultura Spaniei, Revista Dacia Magazin nr.90, iunie 2013, pag. 6-8;

·         Arimin Olariu, Adevăruri ascunse, 2012;

·         Dan Oltean,  Regii dacilor şi războaiele cu romanii, Bucureşti, 2013;

·         Iohanna Şarambei, Nicolae Şarambei, 99 de personalităţi ale lumii antice, Bucureşti, 1993;

·         Miron Scorobete, Dacia Edenică, Cluj Napoca, 2006;

·         Marin Mihail Giurescu, De la Decebal la Ingennus şi Regalian, Revista Dacia Magazin nr.53, iunie 2008, pag.11-12;

·         Paul MacKendrick, Pietrele dacilor vorbesc, Bucureşti, 1978;

·         William de Baylese, The visigoth invazion of Italy - 410, 1976.