SFÂNTUL GHEORGHE LA GETO-DACI

                                                        

Olimpia Cotan-Prună

  

 În ţinuturile geto-dace, pe altarul de rugăciune unde se întreţinea permanent focul sfânt, slujeau sacrele Ore de pe orăştine, care în timp au preluat multiple răspunderi de înştiinţare a primejdiilor semnalate din deal în deal, din munte în munte. Numele acestora provine de la misiunea lor de adorare a Soarelui sacru: O, RA! Lumea ce o deservea pe Marea Preoteasă se numea ormeniş, iar localităţile oraşe, semnalate şi în Harta lui Ptolemeu la anul 114 în număr de 47 şi câte s-or mai fi descoperit de atunci.

Orele erau Preotesele Zânei Nika-Dokia numită şi Ornika. Ele purtau mesajele prin vestalele numite Orante, Ornike, Orânde etc. Zâna Artemiza era numită în scrierile antice Ortia. Chiar Diodor Sicul atrage atenţia Horelor să susţină legităţile.

De la Hore la Orhe nu este decât o anagramă temporală. Pe aria geto-dacă se află cetatea Orhei, Orheiul Bistriţei, Odorheiul Secuiesc şi neamurile orheenilor. Numai la noi, la geto-daci, exista Gura sacră a Dunării, Orhe, ce se transformă în patriarhatul creştin, în Gheorghe, ca şi denumirile de plante cum sunt gherghinele sau gherghinarul, copacul multisecular, numit popular dracilă, adică Dea Ra, acea zână a Soarelui cu  puternice valenţe vindecătoare de păcate grele. Am auzit o ironie din bătrâni care spune că dacă un om a săvârşit un mare păcat, pe care nu-l poate mărturisi nici duhovnicului, se duce şi se spovedeşte la o tufă de gherghinar, care se usucă preluând acest păcat.

Numai ortodoxia creştină îl prăznuieşte pa Sfântul Gheorghe şi îl cinsteşte prin onomastică nelipsite fiind din familie numele de botez Gheorghe, George, Ghiţă, Georgeta, Gheorghiţa, Georgiana etc. - atât pentru fete, dar mai ales pentru băieţi.

În Evul Mediu românesc, pe ruinele unei străvechi cetăţi dacice s-a înălţat cetatea de scaun Gherghiţa, la confluenţa râului Teleajen cu Prahova, atestată pe un document emis de Vladislav al II lea la 2 august 1435. Aceasta e printre cele mai vechi cetăţi de scaun ale Ţării Româneşti şi se află la o întretăiere de drumuri ce lega Ardealul cu Moldova şi Ţara Românească.   

Numele Sfântului Gheorghe este hram pentru multe aşezăminte creştine româneşti. Sfântul Gheorghe s-a suprapus sincretic în vremea creştinismului patriarhal peste numele de Sângeorz, care înseamnă getul sacru din neamul orilor zâni. Deci acest zân din neamul sacru al orilor, oreenilor, hiperboreenilor, arienilor e din neamul Orheenilor, atât de prezenţi în romanele istorice ale lui M.Sadoveanu. Frecvente sunt numele de familie de Orza, Orzea, Borzea, Oarză, dar şi cele peste 500 de localităţi de pe teritoriul românesc ce au răzbit prin multimilenara noastră istorie având nume de acelaşi tip. În popor Sfântul Gheorghe este numit şi Păpălugară, Plugar, Goţoi, Bloj, Mujug, Mătăhulă, Mânecătoare, Bour fermecat etc.

În vechime exista Zâna ORHE, ai căror urmaşi, orheenii, sunt şi azi în Cetatea Orhei, în Odorheiul Bistriţei, în Odorheiul Secuiesc, Osorhei - jud. Cluj, Odrihei - jud. Mureş  etc. În Gramatica limbii traco-geto-dace, autorul I.O.Luca arată că orhei  în vechime însemna punte, loc de trecere peste ape, peste râpe, o curgere dintr-un loc în altul. Orheiul era călăuza, podarul locului.

Iată că Sângeorz are aceeaşi semnificaţie cu Gheorghe, heorhe care în zilele noastre este Gheorghe, care se sărbătoreţte numai la noi, românii, urmaşii geto-dacilor oreeni/orheeni. Minuni a săvârşit martirul creştin numai după moarte prin moaştele sale, că a refuzat să ucidă creştini, deoarece a ucide este cel mai mare păcat, în sensul că a conştientizat, soldat fiind, şi nu unul oarecare, ci un mare comandant de oşti, că pornirea de a-şi nimici semenii nu e omenească.

Este un sfânt creştin tânăr al patriarhatului ca şi Sânicoară, Sânmedru etc.

În credinţele, datinile şi obiceiurile geto-dacilor, Sângeorz ţine cheile la brâu-şerpar cu care încuie Iarna şi sloboade Vara la 23 Aprilie, de Sfântul Gheorghe, când se reiau ciclurile vegetale şi agricole al plantelor de leac, când se invocă fertilitatea pământului, a ovinelor, vitelor, păsărilor etc. În noaptea de Sfântul Gheorghe înfloreşte nucul, numit şi pomul lui Gheorghe. La Sângeorz, 23 aprilie, începe anul Păstorilor, care se încheie la Sânmedru, în 26 octombrie. Sunt divinităţi tinere, care purifică spaţiul bio-energetic, purtaţi de caii geto-dacilor, vestiţi de când e lumea în Câmpia nord-dunăreană, numită de antici pustia geto-dacilor, cu sensul de câmpie.

Tot de Sfântul Gheorghe se aleg turmele pentru vărat, se angajează ciobanii şi văcarii, se închid ţarinile de păşune şi se  rup mieii de la supt, de se înseamnă. Ciobanii, păstorii îşi aleg la Sfântul Gheorghe ciomegele din lemn de corn, alun şi sânger. Începe tunsul şi urcatul la munte al turmelor, zi de mare petrecere şi sărbătoare străbună.

În lumea vegetală de acum se seamănă busuioc şi mei, iar de pe la anul 1700 şi porumbul, orientându-ne după înflorirea arbustului numit porumbarul, cel ce are fructele de forma boabelor de porumb. Numele acestuia este românesc şi nu întâmplător aclimatizarea porumbului e aşa bine ancorată în timpul agricol. E ultima zi când vitele mai pasc libere, apoi se împrejmuiesc ţarinile şi păşunile. În obiceiurile şi practicile magice de Sângeorz se menţin învăţăturile străvechi ale  geto-dacilor, fiind vremea când se sorcoveşte cu urzici, dar şi cu boz, pelin, leuştean, odolean etc.

În seara de Sfântul Gheorghe se face focul, rugul aprins al lui Sângeorz, pe care se aruncă sare, se împart colăcei, se bea vin pelin şi se trâmbiţează în toate zările anunţând începutul Anului Pastoral. Aceste datini fac trecerea de la energiile malefice, zis ale Iernii, îmbunate în ajun de mânecătoare, care deschide energiilor de Vară, inaugurate de Focul sacru, aici pe Vatra Soarelui, la geto-daci. Mânecătoarea era o specie de stejar din care se făcea focul din Ajunul de Sângeorz. În zilele noastre planra este înlocuită cu răchita, ce se anină la porţi, la ferestre, pe stâlpii gardurilor, în staulul vitelor, la streşinile caselor etc. De Sângeorz se îngroapă drobul de sare sub pragul saivanelor sau pe potecile pe unde trec zilnic oile. Din acest drob de sare ling oile de prăsilă. Se afumă strunga oilor, grajdul vitelor şi pomii fructiferi cu  plante de leac. Se unge cu usturoi meliţa, uşile, ferestrele, porţile şi sălaşul animalelor domestice pentru alungarea şi îmbunarea Mânecătoarei ce poate lua mana vitelor, în ziua din ajun, la 22 aprilie. Se pune şi porumbar înflorit în coarnele boilor. Se aduce o brazdă de pământ cu iarbă şi se pune în pragul casei, să se calce pe ea.

Ajunul de Sângeorz  se numea Proor. A împroora însemna să anini crengi ale copacilor din pădure în gospodărie. Se anină ramuri de jugastru, arţar, stejar, salcie ca jertfe vegetale în toată gospodăria. Fetele se spală cu roua florilor, culeasă magic, cu sita aşezată pe plante, noaptea, după un ceremonial străvechi, o rugăciune străbună a farmagiilor (farmacistele) geto-dacilor. Crengile de copaci aduse în gospodărie se numeau ramuri de vrajă fiindcă se făcea focul cu ele şi se scurmau tăciunii aprinşi. Prima persoană ce intra în casă  venea cu ramura de vrajă. Vitele se mulgeau prin colacul rotund ca un covrig mare, numit năprol, pe care se punea o coroniţă din plante de leac şi flori. La sfârşitul primului muls, membrii familiei puneau mâna pe colac şi rupeau odată toţi.  După mărimea bucăţii de colac din mână se aprecia norocul din acel an. Sacrificiile vegetale continuă de Armindeni când o creangă puternică, o prăjină, se leagă la stâlpul porţii, unde rămâne până se usucă. Din crengile de Armindeni se face jarul pe care se coace  prima turtă din pârga grâului, noua recoltă. Arminden înseamnă ardere sacră şi era Pomul de mai sau Prepeleacul. Sacrificiile animale erau meii, iezii, viţeii.

În ajun de Sfântul Gheorghe băieţii merg în pădure şi îmbracă pe unul dintre ei cu crenguţe înfrunzite de fag sau de jugastru, îl suie pe un cal, iar în urma lui alaiul masculin chiuie, dansează ca la nuntă. În sat se merge pe la casele oamenilor, se aruncă cu apă pe Călăreţul Sângiorzan şi se bea vin.

Sfântul Gheorghe este replica religiei creştine ce consfinţeşte patriarhatul, aspect ce determină schimbarea traiectoriei trecutului cultic istoric, care s-a refugiat în datini, obiceiuri, mitologie. Sfântul Gheorghe ce-a refuzat să ucidă nu poate fi simbol nici cel puţin în războaiele de apărare. Preoţii ce însoţesc bătăliile nu binecuvântează actele criminale, ci invocă actele pacifiste. Aspectul cel mai revelator este întreaga prezentare a lumii matriarhale cu denumiri patriarhale când arheologia argumentează lumea Marilor Preotese în activitatea cultică, economică, de apărare şi iniţiere străveche, uitând că tot ce există are mai întâi O Mamă. Mulţimea de artefacte litice descoperite mai ales în zona istriană, numite Cavaleri traci ori Cavaleri Danubieni, voinici, eroi, vânători nu au nicio legătură cu aşa zişii Cavaleri fiindcă după înfăţişare, după ţinută,  sunt luptătoarele străvechi ale geto-dacilor, Amazoanele, dintre care a răzbit până în timpurile noastre Artemiza, sora geamănă a lui Apollo, ultima reprezentantă, zână, a matriarhatului geto-dac. Elementul de legătură este calul, iar cei mai vestiţi erau caii geto-schyţilor nord dunăreni, de unde Hercule lua iepe de prăsilă, ca şi Filip al II-lea, şi câţi alţi mari împăraţi ai lumii. Caii erau vehiculele Antichităţii şi cei mai importanţi în luptă încă din vechimile istoriei. D. Cantemir scria că în Câmpia schytică erau mari herghelii de cai sălbatici, cu copite late de nu era nevoie să îi potcoveşti. Geto-daco-schyţii îşi apărau teritoriile cu prisăcile de albine, aşezate pe graniţe, care au dat şi numele multor garnizoane din trecători până în zilele noastre. Cabalinele sunt atacate de albine care nu suportă mirosul cailor, spun bătrânii apicultori. Iată motivul pentru care mulţi istorici antici nu au fost în Schyţia sacrilor coţi şi geţi şi au scris din auzite că dincolo de Dunăre era numai pustie şi albine.

Imaginile ce reprezintă călăreţii antici se apropie foarte mult de ţinuta femeilor luptătoare de la Istru, Amazoanele, urmaşele Orelor. Bluzele specifice, din pânză subţire cu o croială feminină, ce evidenţiază sânii, sunt lungi şi cad în cute subţiri peste şolduri, purtate de vânt la portretul ...Călăreţului dunărean.

Zâna Leto, mama gemenilor divini, este prezentă în iconografia anticilor ţinând caii de frâu în două părţi. Pe cei doi cai se disting clar diferenţele vestimentare dintre Apollo şi Artemiza. Tot pe o gemă dobrogeană Soarele iese din palatul lui Apollo tras de 4 cai de o rară frumuseţe. Sfântul Ilie este Solomonarul ce călătoreşte prin nori tras în căruţa cailor eterici. Sfântul Toader este legat de existenţa cailor care au şi ei  Paştele lor. Caii lui Sântoader poartă Rusaliile cosmice deasupra Pământului, care sunt energiile personificate ale Terrei.  Rusaliile au copite, identificându-se cu caii eterici ai energiilor şi nu pot atinge pământul. O săptămână călătoresc pe caii lui Sântoader, care are şi el la picioare copite de cal.

În Calendarul Ortodox Rusaliile sunt cunoscute sub numele de Cincizecimea luminată care-l luminează pe Iisus, arătându-l omenirii în toată strălucirea sa. Călăreţul trac este doar varianta patriarhală a lumii marilor călătoare antice, ce  a urcat pe umerii Sfântului Gheorghe mantia dacică, purtată de Amazoanele istriene.

Mantaua dacică, din in ori lână albă, bine bătută la piuă, era impregnată cu răşini de nu trecea nici ploaia ori vântul, iar săgeţile alunecau, protejând luptătorul. Mantie purta şi Sfântului Gheorghe. Mantia este o piesă nelipsită  până în zilele noastre din vestimentaţia luptătorilor pe toate fronturile lumii şi în orice paradă militară, ce rememorează istoria încrâncenărilor armate.         Generalul roman Claudius Goticus (268-270) îl felicita pe Regalian, primul împărat al Daciei, aşa cum a numit el teritoriul pe care l-a desprins mai întâi din Imperiul Roman, şi  îl ruga să-i trimită câteva mantale dacice cu agrafe. Garda imperială a lui Constantin cel Mare formată din daci, purtau mantii dacice albe cu agrafe, iar ca avangardă aveau draconarul, ce înălţa draca dacică – drapelul numit Balaurul Dacic în cele trei culori de bază ce s-au păstrat până în zilele noastre: roşu, galben şi albastru, care compun lumina astrală strălucitoare, deci albă. Mantaua albă era sacră. O purtau şi preoţii războinici ca veşmânt sacru precum Confreria Cabirilor, Cavalerii Danubieni, Sarabii Terrei, regii geto-daci, voievozii şi domnitorii.

Este corect să apropii imaginea străveche a femeilor luptătoare cu cea a Sfântului Gheorghe fiindcă numele său  provine din Orhe, mare preoteasă a graiului ceresc. Această Mare Preoteasă se numea Ora şi adora soarele de pe înălţimile insulare situate în Cerurile de deasupra norilor de după Potop, numite orăştine, ponoare, gruiuri, picioare de plai, ormenişuri etc. Învăţăturile primordiale îşi poartă energiile esenţiale ca liant al timpului şi în domeniul cultic, unde icoana acestui sfânt ne dovedeşte că vechile iniţieri sunt temelie credinţelor celor noi.

Icoana Sfântului Gheorghe este corectă în sensul că păstrează învăţături de preţ legate de lumea veche, fiindcă îl prezintă ca moment de trecere de la o lumea cultică veche la una nouă. Aşa cum am amintit, Orheiul este trecerea dintr-un loc în altul, de la o lume cultică la alta, doborând balaurul, simbolul lunii cultice peste care s-a înălţat religia creştină. Multe biserici româneşti au hramul Sfântului Gheorghe, dar Mânăstirea Voroneţ, numită Capsula Timpului de către  Silviu Dragomir, are o importanţă aparte pentru dăinuirea înţelepciunii străbune. Este înălţată de Ştefan cel Mare, are hramul acestui sfânt care este prezent de 4 ori în pictura murală interioară şi o dată pe peretele sudic exterior, având dimensiuni gigantice, indicând măreţia civilizaţiilor oreene străvechi, preluat în patriarhat de către Orhe, Gheorghe, Sângeorz. În pisania Mânăstirii Voroneţ, Sfântul Gheorghe este numit vestitorul, marele purtător de izbândă. Imaginile interioare îl prezintă şi ca: apărător al fecioarelor (fiicele orelor) când doboară balaurul ameninţător, ca mântuitor al nedreptăţilor, luptător împotriva răului din viaţa oamenilor, dar şi portstindard al cauzei neamului fiindcă îndrumă familia voievodală, curăţă pământul de energiile negative şi conduce mulţimea oştirilor pentru izbânda binelui uman.

Voro.neţ înseamnă graiul Nikăi (vorobirea), Zeea noastră Prometee, dăltuită pe Pistornikul/ Pecetea sacră cu care se sacralizează pâinea încă din vremea Tărtăriei, păstrat pe stâlpii, apoi  pe crucile de la căpătâiul celor duşi în  lumea lui Zamolse.

Sfântul Gheorghe este replica Zânei Orhe din străvechimea Marilor Preotese geto-dace. Imaginea sfântului este prezentă pe cele mai vechi steaguri păstrate integral din vremea lui Ştefan cel Mare. Dintre ele, cel donat Mânăstirii Zografu de la Muntele Athos pe la 1500 s-a păstrat până în anul 1917. După debarcarea trupelor franceze, consulul României la Atena a reuşit, prin generalul francez, să îl obţină sub protecţia unui detaşament franco-rus, să-l ducă pe un vas de război francez la Paris, unde a fost predat cu o solemnitate deosebită lui A. E. Lahovari, şeful delegaţiei române, apoi adus în ţară, după încheierea păcii în decembrie 1919 şi predat Muzeului Militar Naţional. Important este acest steag fiindcă pe una dintre feţele sale este brodată imaginea Sfântului Gheorghe cu fir de argint şi mătase albă, verde şi roşie. Sfântul Gheorghe stă pe tron acoperit de mantie, trăgând sabia şi ţintind Balaurul cu trei capete, încolăcit sub tron. Deasupra  e flancat de doi îngeri cu sabie şi cu scut ţinând pe capul sfântului o coroană cu 9 colţuri, împodobită cu pietre preţioase. Iată că ai noştri domnitori erau şi mari iniţiaţi, apărători ai culturii şi civilizaţiei străbune, codată în simbolistica veche (Tricolorul României, pag.12, autori Adina Berciu Drăghicescu, Tiberiu Velter, Gh. D. Iscru, Aurel David).

Sfântul Gheorghe este prezent şi pe un alt steag păstrat din vremea marelui voievod, apărător al Creştinătăţii, dar şi al vechii credinţe, fiindcă în iconografia sfântului este prezentă sinteza Daciei vechi, preluată mereu de voievozii şi domnitorii pământeni, începând cu Burebista, Decebal, Mircea, Ştefan, Mihai Viteazul, C. Brâncoveanu, Cuza Vodă ce-au păstrat simbolistica Daciei Edenice şi în stema României de astăzi.

Theodor Burada a cules o istorioară din vremea lui Ştefan cel Mare în care se povesteşte că, învins de tătari la Tighina, voievodul a trecut Prutul în Moldova trist şi abătut. A văzut o lumină la o casă din Dobrovăţ şi a intrat. A întrebat dacă în sat este biserică şi s-a dus să se închine. Istovit, a adormit în biserică şi l-a visat pe Sfântul Gheorghe care-l sfătuia să pornească mâine în luptă spre Bahlui, cu icoana lui în fruntea oastei. La Frumoasa, spre Iaşi, i-a întâlnit pe tătari, pe care i-a alungat spre Nistru, dar fără luptă. Tătarii au trimis soli lui Ştefan să-l întrebe cine este tânărul care  i-a învins fiindcă acesta este vrednic de împărat şi peste tătari şi peste moldoveni. La porunca domnitorului a ieşit toată oastea din tabără s-o vadă solii. Tătarii au spus că nu este niciun oştean asemenea biruitorului. Ştefan cel Mare a deschis biserica şi i-a lăsat să intre. Văzând icoana Sfântului Gheorghe solii au strigat:  Acesta ne-a biruit pe noi!

Sfântul Gheorghe este un sfânt al Pământului, nu numai cu sensul de ţăran, ci şi de  protector al ţinuturilor geto-dace, unde trăiesc sedentarii şi domnii pământului neatârnat. Sfântul Gheorghe este Sângeorzan al geto-dacilor, simbolul protejării şi cunoaşterii legităţilor existenţiale, având cheile anotimpurilor şi orândelor străbune.

Giganţii – strămoşii noştri Semizei

             Olimpia Cotan-Prună

A existat o istorie nescrisă, povestită ori cântată, care a devenit mitologie prin împletirea adevărului şi imaginaţiei în completarea înţelegerii faptelor reale.

            Lumea mitologică a giganţilor e fascinantă şi începe cu îndepărtata lume veche a omenirii. Ea a lăsat urme de necontestatpe tot globul. Unii scriitori antici greci îi apreciază ca născuţi din energiile pământului. Hercule, puternicul cel mare al Antichităţii, îl învinge pe Anteu ţinându-l deasupra pământului ca să nu mai primească geoenergii, astfel dovedindu-l. Surprinzător este că mitologia greacă îi plasează în Dacia. Cetatea antică Ur era a uriaşilor. Homer, la 950 î.H., în cântul VI din Odiseea îi numeşte pe Hercule şi Anteu gigantes. Hesiod,  pe  la  850 î.H.  îi  prezintă cu  ciomege şi  în piei de oaie  precum  ciobanii  din  Carpaţi. N. Densuşianu, utilizând izvoare antice, reţine peste 20 de nume ce reproduc caracteristici, fizice, morale, artistice, de stare materială, de preocupări personale specifice a ceea ce numim uriaşi, giganţi, oameni mari, cum sunt: Hefaistos – înfocatul, Museos – artistul, Alemone – hoinarul, Enchelades – îmblânzitorul, Othis – urechiatul, Pallas – optimistul etc. Gigantismul a fost şi este o prezenţă de necontestat în natură şi Omul nu putea face excepţie. Zeul pelasg era Pelasgicos, Peloros, Papaios, Omolos, Urianul, Uranus, Orianul din Munţii Coţi – Ţara Lu.Anei. Achile, eroul războiului troian, se ruga la zeus Pelasgicos, cu faţa lată, deci euruopos, care locuia departe, după cum scrie Homer.

            În epoca romană sunt numeroase trimiterile la gigantism. Împăratul August era al doilea învingător al titanilor, care a ridicat un grandios monument lui Marte demn de trofeele luate de la giganţi. Poetul Marţial îl celebrează pe Domiţian şi ca învingător al giganţilor. Orosius scrie că Maximin-Daia/Maximianus, un adevărat Hercules, era generalul împăratului Diocleţian şi a fost ridicat împărat alături de acesta. Documentele reţin statura sa fizică impozantă ce necesita cantităţi impresionante de hrană şi apă zilnic. 

            Unii cercetători leagă cauzal gigantismul de legile cosmice cum sunt: apropierea faţă de Soare, trecerea unei planete în apropierea Pământului, prezenţa giganţilor pe înălţimi, indicând atracţia gravitaţională, poziţia Pământului faţă de celelalte planete. Pe munţi, gravitaţia este mai mică, deci pot trăi mai confortabil giganţii. Pământul ar fi fost demult, mai mic şi avea o rotaţie mai rapidă. Uran/Uranus (Oran) desemnează un gigant fiindcă Ur înseamnă munte, iar An înseamnă Cer. Un munte de o/m până la cer, apreciază românii statura fizică a celor înalţi, iar la şes există expresia: un maldăr de om, ori un om cât malul pe litoral. Anzu era un uriaş din epopeea Lugalbanda. Îşi avea sălaşul pe vârfuri inaccesibile, în munţii Carmel din Palestina. Avea înfăţişare de vultur cu cap de leu. Lugalbanda îl hrăneşte cu tauri sălbatici şi-l asigură că va face un cult pentru care uriaşul îi dă puteri sporite şi fură Tablele Destinului de la Enlil. Este salvat de Ea, cel înţelept, ce distruge forţele haosului.

             În vremuri de demult, zilele erau mai scurte şi mai calde, iar atracţia gravitaţională era mai mică, de se puteau muta megaliţii şi înălţa piramide mai uşor. N Densuşianu aprecia că giganţii mitologici au trăit pe teritoriul Daciei şi au fost strămoşii noştri ancestrali după cum voi ilustra pe baza oronimelor, hidronimelor, oiconimelor etc.

            Puteau trăi uriaşii, dar şi oamenii de aceleaşi dimensiuni cu noi, cei de azi, aşa cum iniţiatul poet George Coşbuc scrie în legenda Muntelui Retezat:

Pe culmi, pe creste, uriaşi trăiau cumpliţi/ Noi îi ştim românii, toate,/

Că trăiam şi-atunci pe-aici, /Le păream prin vale poate, /

Nişte biete de furnici, / Noi românii ştim aceste, /

Că pe-aici ne-avurăm rost, /Când trăiau căpcâni pe creste, /

Multe ştim că multă este/ Vremea de când ştim ce-a fost.

            În deplin acord cu N. Densuşianu, George Coşbuc îi localizează în Munţii Retezat întărind ideea că Dacia este Ţara Uriaşilor, comunitatea lui Uran – Oran, din neamul Orelor. La Muzeul Brukenthal din Sibiu se află un coif găsit în zona Sighişoara – Făgăraş de mărime enormă despre care V. Pârvan scrie că e pentru un cap de uriaş. La Doboli de Jos, zonă românească secuizată, s-a găsit o spadă enormă cu un mâner de 1,13 m considerată a fi de origine schitică. Dobolii erau uriaşi. În satul Colţea din judeţul Brăila s-au descoperit schelete umane de peste 2,5 m numite de localnici oase de căpcăuni. Comandantul roman Drusus - 122 î.H., în incursiunea sa spre râul Elba a fost oprit de o femeie de mărime extraordinară care i-a somat să se întoarcă vorbind în limba latină.

Giganţii au fost primii locuitori ai pământului şi n-au venit de nicăieri în Dacia. Ei sunt aici de la începutul lumii. Sămânţa noastră este de la urieşi - punctează magistral marele nostru înaintaş Nicolae Densuşianu. Specialiştii au identificat peste 40 de înălţimi muntoase cu vetre de cult din străvechime în ţările dacice. În limbajul daco-românesc multe cuvinte şi expresii sunt cu trimitere directă la oamenii mari: oriani, uriaşi, orieni, jidavi, jidori, jidovi, jidobi, giganţi, titani, eroi, veghetori, namile, haidamaci, vlăjgani, vlăsani, vlasiţe, vladniki, vlăsaci, vlastelini, vladislavi, pelivani, plăvani, găligani, hâldani, huidume, babani, balabani, doboli, blăjani, blajini, gogomani, măgădani, maldări, om cât malul, căpcăuni, stâlpnic, talani, nefilimi, zaplani, zablău, zăplani, zmei etc.  Alte neamuri au desigur multe denumiri pentru giganţii ce nu pot fi scoşi din memoria istoriei. Pelasgii, Peloros, Omolos, Papaios, Hiperborei sunt tot denumiri de-ale Omului Mare.

Oborul Jidovilor este un toponim ce ne informează că erau zone în care uriaşii locuiau şi aveau împrejmuiri, ca în Munţii Şureanu, unde se află şi Masa Jidovului, şi Jidostina, şi Măgura Jinarilor. Masa Jidovilor înseamnă în limbajul popular, străvechi, Masa Uriaşilor. Este o stâncă izolată din şisturi cristaline pe malul stâncos al Sebeşului, înalt de 100 de metri, care se detaşează cu 4-5 metri deasupra peretelui abrupt, ce se termină deasupra cu o stâncă plană ce dă impresia unei mese. Această zonă este rezervaţie geologică, şi nu este singura. Tot în această zonă muntoasă se află şi rezervaţia La Grumaji, vale între stânci abrupte şi împădurită cu pini şi fagi. Pe malul drept al pârâului Dobra se află o altă rezervaţie geologică numită Pintenii din coasta Jinei ce străjuiesc vechiul drum al oierilor către Cindrel şi Lotru. Deasupra pârâului Râuşoru se află un bloc mare de calcar izolat în forma unui cioc de vultur la o înălţime de 3-4 metri deasupra apei, cu numeroase cochilii de hipuriţi, amoniţi şi belemniţi implantaţi în masa de calcar, de vârstă cretacic superioară. Aparţine rezervaţiei numită Calcarele de la Cisnădioara. În Vrancea Stâlpul stăpânea Crugul Cerului din centrul satului pe vremea uriaşilor. În jud. Alba este localitatea Jidovina, poate Jidobina, cu sensul de gigantică, iar în Bistriţa-Năsăud Jidoviţa. Valea Uriaşilor este pe Mureş. Pivniţa Uriaşilor se află în Vrancea, Mormântul Uriaşului este o movilă lângă Botoşani. Uricani e centru minier în Banat. Zmeica este o movilă şi un liman maritim în jud. Constanţa. Smeieni, Smeieşti sunt în jud. Buzău.

            Uriaşii se mai numeau şi Novaci. În necropola de la Argedava de lângă Bucureşti, numită Popeşti-Novaci, s-au descoperit multe schelete de uriaşi, care aveau peste 5 m. Necropola zeilor de la Nucet, din Coţia Buzăului, este cunoscută tot pentru mormintele de uriaşi.  În Crişana şi Ardeal uriaşii au nume precum Corbea, Gruia, Ioviţă, Balaban, Iovan-Iorgovan, Cel Mare şi Tare, Braţ de buzdugan,Mândru falnic căpitan.

Populaţiile din Carpaţi se deosebeau în vechime fiind oamenii înalţi, blonzi, cu ochii albaştri şi cu fruntea lată, numiţi de istoricii antici Oameni sacri.

Diodor Sicul îi semnalează pe giganţi în Creta, Frigia şi Macedonia unde i-a anihilat Zeus (Istoria Universală). Scrierile antice descriu giganţii ca fiind oameni albi, cu faţa lată, de la ei provenind cuvântul Europa. În România există oraşul Urlaţi/Ur.Laţi şi nu întâmplător. În anul 1548 s-au descoperit lângă Palermo 3 schelete, 2 cu o lungime de 30 de picioare şi unul de 30 de picioare, cum se scria în London Mirror (nr.35; 11 ianuarie 1840). Raymond Drake scrie că două schelete şi mai lungi au fost descoperite lângă Atena, Valencia, Calabria, iar doar o măsea a acestora avea o uncie – 28.350 grame. Profesorul Ernest Muldaţin a descoperit în expediţia din Liban, Egipt şi Siria urmele omului uriaş de 10 metri, semnalând câteva morminte cu schelete de 6-7 metri. Acelaşi autor spune că templele pompau energie în oameni. În Africa Centrală s-au găsit 60 de schelete de 2,85 m cu o vechime 20.000 de ani. La Ermitaj este expus un schelet de 2,65 m.

           Uranus - Oranus înseamnă Omul Mare. Cel mai vechi european este un… oltean, descoperit de N. Plopşor, care a trăit cu 2.000.000 de ani înainte, la Bugiuleşti.

În scrierile antice uriaşii erau o rezultantă genetică între zei şi oameni, numiţi semizei, eroi la greci, iar în alte scrieri sunt consemnaţi cu diverse nume dintre care cel mai des întâlnit este cel de Omul Mare. În dealul şi sub Mănăstirea Negru-Vodă, dar şi în zona montană, sunt scaune de piatră de mari dimensiuni săpate din Parâng până pe culmile Buzăului.

            În Biblie găsim informaţia că: Uriaşii erau pe pământ în vremurile acelea (Geneza:6/4) şi chiar şi după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor şi le-au născut ele copii; care au fost în vechime oameni cu nume. Mormintele de giganţi se recunosc şi prin faptul că în acestea  s-au găsit aşa numitele Pietre de căpătâi, care din vechime marcau mormintele. Og, poate Org, era împăratul Basanului şi avea un pat lung de 9 coţi şi lat de 4 coţi . Iacov a dormit în deşert cu o piatră sub căpătâi, când a visat o scară spre Dumnezeu, de unde a auzit sfatul acestuia de a aşeza pe această piatră unsă cu ulei, un stâlp de aducere aminte, unde va fi casa lui Dumnezeu, adică un altar sacru ( Exodul; 28/18), numit Betel. Astfel se însemnau mormintele, pe care se înălţa şi un stâlp, cum s-a procedat şi cu mormântul Rachelei, stâlp întâlnit peste tot în lumea geto-dacă şi în zilele noastre ( Exodul; 31/46). Tot în Biblie se consemnează că Goliat cel Uriaş de 4 m a fost doborât cu o praştie, dar unicul loc din lume unde s-a descoperit o astfel de armă este în tumulul de la Agighiol (sec. VI î.H.), lângă Tulcea, în România.

            În biserica creştină română a fost omologat ca sfânt un căpcân numit Hristofor, care era chinocefal, avea două feţe - una de om şi una de câine. Figura sfântului se mai întâlneşte încă în  pictura murală la Schitul Lainici, la Băbeni, la Olteţ, la Dozeşti în jud. Vâlcea, la Buzău în biserica de la Girlaşi etc. La Vatra Moldoviţei, Hristofor îşi pune capul de câine pe o tavă.

             Mare importanţă aveau giganţii pe Pământ dacă realizau lucrări peste puterea oamenilor obişnuiţi aşa ca Prometeu, primul Om-zeu, ca Atlas care susţinea Cerul, că ştim din expresiile populare că pământenii se temeau cumplit să nu cadă cerul pe ei. Aceştia erau contemporani cu Hercule, cu Novac şi mulţi alţii cu puteri supraomeneşti. Convingători sunt megaliţii din întreaga lume, dar şi din munţii noştri, cel de la vârful Omul, dar mai ales Sfinxul din Bucegi despre care tot mai mulţi cercetători spun că este femeie – Marea Preoteasă. Cea mai înaltă femeie de pe Terra a fost Hera nelipsită din ceremoniile antice. Megaliţii din Bucegi sunt Babele, munţii apropiaţi Bătrâna, culmile şi pâraiele sunt Doamna, Cocora, Scropoasa, Ialomiţa, Goştila, Obârşia, iar Valea Cerbului e Valea Zânelor, deci a Sarabelor.

Poetul nostru iniţiat George Coşbuc scrie că: Uriaşi trăiau pe creste cu copii şi cu neveste.  Ultimii căpcăuni au dispărut într-o dimineaţă, deci în zori, cu înţelesul că după ce a apus vremea lor, au venit zorile unei alte lumi, care i-a păstrat în memorie, cum se precizează tot în Legenda Muntelui Retezat. Să ne amintim că în Ardeal, dar mai insistent în Bucovina, oamenii îşi dădeau bineţe numai cu Bună Dimineaţa, indiferent de este zi ori noapte.

 În legenda Roza Rozalina se păstrează ideea că oamenii au fost contemporani o vreme cu uriaşii. Mai rămăsese doar un uriaş cu fiica sa care se plictisea că nu mai avea pe nimeni. Într-o zi găseşte nişte omuleţi care scormoneau pământul şi i-a adus acasă, în poala şorţului, să se joace cu ei. Tatăl său îi spune să-i ducă înapoi că aceştia sunt oameni şi vor trăi pe pământ în locul lor.  Fata nu s-a îndurat de unul dintre ei şi s-a rugat la Cer să-l facă pe el puţin mai mare şi pe ea mai mică să poată convieţui. Iată ce sugestiv ne prezintă legenda trecerea de la uriaşi la oamenii obişnuiţi, dar şi faptul că suntem urmaşii lor. Nu este întâmplător că numai o Femeie Mare are această idee să se facă ea puţin mai mică, dar să se înalţe şi bărbatul. O altă înformaţie este şi cea că uriaşii au pregătit planeta pentru a putea vieţui oamenii, conştienţi că se vor schimba condiţiile cosmice.

N. Densuşianu consemnează  existenţa paralelă a giganţilor cu oamenii în Balada construirii bisericii celei mari -  culeasă din multe zone ale României:

Omul Mare a făcut o Biserică Mare, cu Ştiinţă Mare, dintr-un Lemn Mare, cu o Secure Mare, unde se precizează locul pentru Maria aia Mare, dar şi pentru Maria aia Mică şi  diferenţiază linia giganţilor de cea a oamenilor mai mici ca statură.

             Biserica Mare are 9 altare şi 9 altărele, 9 praguri şi 9 prăgurele, 9 scaune şi 9 scăunele, 9 ferestre şi 9 ferestrele, 9 uşi şi 9 uşiţele, 9 picături de soare în Scaunul cel Mare.

             Biserica cea Mare străveche este şi Kogaionul de pe Vârful Omul din Munţii Bucegi străjuit de Babele noastre străbune. Cultul Omului Mare a fost oficiat mii de ani la templul Dodona din Epir.

            Înţelepţii din vechime purtau numele de BABA şi trăiau pe înălţimi: Baba Dochia, Baba Vrâncioaia, Baba Volosca, Baba Novac, Baba Runca, Baba Dac, Coium Baba, Baba Hârca, Baba Rada, Baba Ruda, Eschi Baba, Ali Baba, Za.Baba, Ur.Baba, Coli.baba, Hum.Baba, Baba Gurgur, Baba Elit, Baba Pataca (Brezeni) etc şi aveau ucenici, asceţi, câte 7, 8 sau 9.

BRAZDA lui NOVAC este unul dintre cele mai importante monumente istorice, un unicat păstrat în mitologia română, în literatura populară, în miturile şi legendele româneşti. Troianul începe din Panonnia şi traversează România de la vest la est, apoi se îndreaptă  în câmpiile Schityei până la Don, teritorii stăpânite din vechime de numeroasele neamuri ale geto-dacilor. Novac era împăratul Oamenilor Mari, un urmaş al lui Noe, care a luat un plug mare, tras de doi boi mari, negri bivoli, ori doi boi mari albi cu coarne mari, şi a tras această Brazdă Mare cu multe semnificaţii. În mod sigur este vorba despre activitatea unui uriaş, cu unelte urieşeşti, cu vite pe măsură care răstoarnă prima brazdă de pământ din istoria omenirii, cu tracţiune animală şi cu primele unelte agricole, care pune hotare în  câmpie sau poate le oferă oamenilor ştiinţa cultivării solului. Iată cât de grăitoare este isprava Oamenilor Mari numită Brazda lui Novac, cunoscută şi sub numele de Valul Troian, deci făcută de Omul Alb, Troian. Noian este o indicaţie de gigant. Troianul e alb, fiindcă la noi, la geto-daci, semnifică uriaşe depuneri de zăpadă în valuri, Nămetele, pe când la greci Troia sau Troian nu are vreo semnificaţie. De aceea înclin să susţin poziţia celor care consideră că Troia s-a aflat în spaţiul multimilenar al Daciei. Vestiţi sun megaliţii cu care se acopereau gurile peşterilor numite până în zilele noastre ortostate, ce se aşezau vertical. Vlastelinii, oamenii puternici, erau vestiţi până în secolul al XVl-lea, pe vremea domniei lui Radu de la Afumaţi, în Codrul Vlăsiei.

Evoluţia omului a fost controlată genetic scrie anatomistul olandez Louis  Bolk. Mutaţiile genetice nu se declanşează accidental sau natural. Programul genetic este cuprins în atomul de carbon cu 6 protoni, 6 neutroni, 6 electroni. Cifra 6 indică Forţă Mare, iar 6 ori 6 fac 36. Dacă adunăm cifrele de la 1 la 36 vom obţine 666 cea ce  înseamnă o forţă gigantică, raportat la structura atomică. Este celebru scheletul vechi de 3 milioane de ani, care suferise o mulţime de mutaţii genetice posibil pentru a se adapta la noile condiţii de existenţă (Eugen Delcea).                 

Pe Pământ trăiesc şi au trăit şi giganţi şi pigmei.  În clasamentul actual al primilor trei giganţi mondiali se află şi doi români: Gogea Mitu şi Ghiţă Mureşan. Gogea Mitu se numea Dumitru Goagă şi era născut în anul 1914 în satul Mârşani, judeţul Dolj. Avea 2,42 m înălţime şi 183 de kg. A trăit 22 de ani şi boxa în Europa. A avut un frate care a murit la 7 ani şi avea 1,80 m înălţime. De la acest personaj real au rămas expresiile coşcogeamite omul şi cogeamitea vlăjganu.

Despre femeile Antichităţii care erau viteze, mari şi frumoase, se consemnează numai tangenţial cu războaiele, cum scrie Homer despre HIERA, soţia lui Telef, în lupta pentru apărarea Troiei. Nume de femei gigante sunt: Vânturoaia, Galateea, Zboina, Orancea, Zanica, Zmeica, Boboroada.

Uriaşii sunt o supercivilizaţie terestră a căror schelete au fost găsite pe tot Pământul. În revista Science et vie se consemnează că în urmă cu 40.000 de ani a existat o rasă europoidă albă cu înălţimi de 2-3 metri şi cutia craniană de 1900 cm. Strămoşii rasei albe sunt Marii Brahicefali (cu capul rotund) de la Dunărea de Jos spun savanţii Maria Gimbutas, Gordon Childe, N. Densuşianu etc.

             

           

             

BASARABA – MARELE CENTRU CULTIC ISTRIAN STRĂVECHI

 Olimpia Cotan-Prună

În anul 1931 se descoperă în tumulul de la Sabangia, lângă Agighiol, în Delta Dunării, un tezaur geto-dac din a doua jumătate a secolului al Vl-lea î.H. Tumulul este un mormânt princiar cu obiecte din aur şi argint ce poartă mesaje deosebite pentru istoria străveche a acestor ţinuturi. Este construit din lespezi cioplite şi are trei încăperi. Una pentru un bărbat tânăr, un principe, cea de a doua pentru o femeie vârstnică, regină-amazoană, şi a treia pentru intrarea cailor, loc unde s-au găsit multe arme şi obiecte de luptă printre care şi unica praştie din lume. Pentru tema noastră aduc în atenţie: un coif, două cnemide, două pahare Rithon, cinci cupe (fiale), câteva aplice pentru harnaşament, multe podoabe vestimentare de aur. Deosebită este cupa din argint aurit cu  inscripţia KOTYO-CEG(T)-BEO în limba getă, scrisă cu caractere eline, cum confirmă specialiştii. Inscripţia se află şi pe alte cupe – fiale găsite în Bulgaria şi provenind din aceleaşi timpuri. La Rogozen, într-o descoperire a secolului, tot într-un mormânt princiar, s-a găsit acelaşi  mesaj pe 18 dintre cele 165 de vase. Aceeaşi inscripţie se află şi pe cupele descoperite în mormintele de la Borovo, districtul Ruse, şi în mormintele de la Alexandrovo şi Vraţa, din districtul Loveci.

M. Vinereanu în al său Dicţionar geto-dac consemnează semnificaţia inscripţiei, din care bea numai o anume personalitate cultică, în ocazii speciale. Înscrisul indică utilitatea cultică, dar şi personalitatea deţinătorului de drept, al cărui nume se transmite obiectului de cult, ce se transformă în toponim, hidronim, aşa cum spun hărţile antice. Kotyo sau Kotya este cuvânt getic şi desemnează pe Marea Preoteasă căreia îi era consacrat acest vas utilizat la ceremoniile de iniţiere sacră ce se încheiau cu Ospeţele cultice de Împuternicire. Una dintre cnemidele de protecţie pentru picioare, din acest tumul făcută din argint, se termină lângă genunchi cu un cap de femeie, cu păr cârlionţat, cercei în formă de coşuleţ şi coliere din perle la gât, ce indică o Marea Preoteasă, care era şi luptătoare, amazoană a timpului, despre care ştim că se numea Kotya (exista  şi pe coasta nordică a Turciei o veche cetate cu numele Kotya).

Patera din Tezaurul de la Pietroasa atestă existenţa unui centru cultic matriarhal. Marea Preoteasă de pe patera de la Pietroasa înalţă cupa înţelepciunii nemuritoare fiind înconjurată de marile zâne între care, un loc aparte, îl aveau Artemiza şi Apollo ca purtători ai trecerii de la tradiţia primordială matriarhală către lumea patriarhală a marilor pontifi şi regi ai Antichităţii străvechi. Kotya, Kotana, Gotana au fost personalităţile importante ale unui cult străvechi din neamul cotanilor sau coţilor din Carpaţi, ce îl aveau ca zeu pe Wotan. Acest cult a fost păstrat de marii pontifi cu nume grecizate. Coţii sunt geţii numiţi mai târziu goţii, localizaţi de cartografii şi istoricii Antichităţii în cotul estic al munţilor Carpaţi, sudul Moldovei, de la nordul Mării Negre până la sudul Dunării, arie ce-o regăsim în hărţile antice cu numele de Schyţia, ţara sacrilor kiţi/coţi, devenită Geţia, apoi Goţia

Cotanii, urmaşi ai Zânei Kotana ori Gotana, din care se trăgea şi Buda, erau oameni sacri fiindcă ko/ka, înseamnă gură, T-theo sacră şi Ana era Zâna Cerului. Titulatura de Mare Preoteasă a fost înlocuită cu cea de Zănă - pe scurt ZA ori SA. Ana, Zână a Cerului, este înlocuită apoi cu Ra, ce desemnează Cultul Solar, slujit de vestalele lumii antice. Forma masculină pentru Zână este ZÂN întâlnită în limbajul macedoromânilor, consemnat şi în documente. Porfir scrie Viaţa lui Pitagora în care arată că acesta cobora de trei ori câte 9 zile în Peştera Ida unde era un tron al lui Zeus împodobit cu crengi înverzite şi a scris pe mormântul acestuia: Pitagora către Zeus.  Aici zace Zan pe care grecii îl numesc Zeus.

 Sara, zână, vestală a Soarelui, devine Saraba, mare zână a Soarelui, şi apoi Basaraba – zâna cea mare a Marilor sarabe slujitoare ale cultului Sarab.  

Urmele arheologice au dovedit existenţa unor centre de cult unde Marile Preotese slujeau cultul Saraba. Astfel de vetre de cult au fost descoperite la nord şi la sud de Istru, după cum scrie şi Iordanes, citându-l pe Casiodorus. Unicul loc de pe Terra unde există BASARABA, cea mai mare Zână a Soarelui, este în ţinutul hiperboreilor, sub Polul Getic, la gurile Istrului, unde trăiesc  sabeenii, menţionaţi şi în Biblie, oameni sacri, şi unde se află şi în zilele noastre pământul Basarabiei.

Geograful Ravennas, în Cosmografia sa, face trimitere la bassarinii din nordul Schyţiei. Barsaban este rege la 149 d.H. în nordul Balcanilor. Zorabii erau tulpina străveche, glorioasă, avută şi puternică din care se alegeau Sarabii Terrei, consemnează Iordanes în Getica.

         Tudor Diaconu susţine că cel mai important cuvânt din limba cultică a strămoşilor noştri geto-daci este Basaraba explicând că la Istru/Dunăre activau Sarabii Terrei, un corp sacerdotal dintre care se numeau marii pontifi şi regi ai Antichităţii, dovadă a continuităţii înţelepciunii Marilor Preotese. Potirele sacre cu imaginea de Sarabă erau dovada recunoaşterii ca iniţiat de către cercul elitist închis al celor 8 înţelepţii sarabi ai Antichităţii, care erau schyţi, geto-daci.

Miturile sunt mult mai vechi decât reprezentările lor simbolice, impuse de un corp sacerdotal sever, şi ele s-au transmis din generaţie în generaţie ca datini şi obiceiuri în ceremoniile dedicate celor mai importante evenimente din viaţa comunităţii: naştere, nuntă, moarte etc.  Să nu uităm că şi Zamolse era hiperborean, dar şi basareu, şi a preluat înţelepciunea Zamolselor antice. Prezenţa celor 9 preoţi zamolsieni ce alcătuiau elita sacerdotală este foarte activă aici, în nordul Dunării, aşa cum 9 este cea mai mare cifră pe care o regăsim în toate ceremoniile antice ca octogon coordonat de Centru. Cele mai puternice centre monahale până în zorile Creştinismului sunt la nordul Istrului. Dromichete acordă însemnele sacre ale sarabilor la cetatea Helis, de lângă Slon, lui Lisimach, prilej cu care organizează un ospăţ iniţiatic,  aşa cum Hercule ori Tezeu veneau  să obţină învestirea cultică de la centrele cultice nord-istriene. Se precizează în legendele antice greceşti că puteau accepta însemnele numai din mâna zânelor sarabe. Athena îl obligă pe Hercule să ducă Merele de aur înapoi la centrul cultic. Deci primeau copii ale odoarelor sacre, din metale preţioase. Aşa se poate înţelege existenţa unor centre de cult subordonate cultului cel mare, de Basarabă, de pe tot cuprinsul Daciei străbune.

 De la gurile Dunării mesajul cultic geto-dac, bază a doctrinei creştine, a fost purtat în lume prin Cassian, Gherman, Dionisie Exigul, Dionisie Tracul etc. Înţelepţii schyţi vieţuiau pe aceste meleaguri şi erau din neamul sacrii coţi, care au deţinut supremaţia până în vremea lui Solon şi mult după. Zona unde a fost descoperit Tezaurul de la Agighiol, Tulcea, se află la 3 km de localitatea Sabangia, care ne precizează că aici era un centru cultic de Sarabă  al giilor, cum multe localităţi din Dobrogea care au această terminaţie indică neamul energiilor cosmice pământene ale geţilor: Caugagia, Hamangia, Bazargia, Doengia etc. În acest centru cultic străvechi autoritatea  cea mai înaltă era Saraba, adică Marea Zână a Soarelui, care a mai dăinuit până în zorile Creştinismului şi mai dăinuie şi în zilele noastre - în ilegalitate - în mituri, datini, obiceiuri, legende, basme, povestiri.

Adepţii cultului Saraba, urmăriţi şi martirizaţi, au devenit şerbani, sărmani – şerbii din Evul Mediu valah.

          În balada Mioriţa este vorba de oiţa ciobănaşului care îl informează despre ce pun la cale cei doi ciobănei, care este în fapt o căpriţă năzdrăvană: Dar cea căpriţă ciută, Merge-n urmă şi-i ascultă, Din cârd în lături s-a dat, Şi la stăpân a alergat. Capra e numită Babana, Bârâta, care l-a hrănit, l-a iniţiat: Măicuţa Capră mi-a dat să sug, Babaloca m-a legănat, Batalul în braţe m-a ţinut, Şi cu turma-n braţe m-am înfrăţit. Iată că este vorba despre o sarabă, care l-a alăptat şi l-a socializat cu înţelepciunea sa cultică. Chiar şi Zeus era explicat ca fiind cel născut din capră.

 Sarabele se adună în nopţi speciale la răscruci, pe ruinele vechilor cetăţi, în pustiuri ca făcând parte din vremuri ce nu mai sunt. Se mai păstrează frânturi din ritualul de Sarabă în aşa numitul dans Sarabanda, cu zâne de nimeni văzute, care lasă urme pe movile, în poieniţele de brazi, precum ştiutele Rusalii şi alaiul de zâne ce populează lumea mitologiei româneşti. 

Saraba era o enciclopedie a ştiinţei timpului, ce cuprinde un complex de iniţieri ce a rezistat sub formă încriptată în simboluri dintre care un loc aparte îl are mitul Căprioarei cu coarne de aur şi picioare de bronz, dar şi alte simboluri prezente pe potirul de la Agighiol.

          Sâmbăta era ziua cea mai importantă a ceremoniilor de Sarabă. Creştinismul i-a subminat rolul înlocuind-o cu duminica, dar a rămas până în timpurile noastre ca zi a ofrandelor sub formă de colaci, care se numesc sâmbeciori şi ca zi a pomenilor şi a Moşilor. Sabat este asimilat în zilele noastre ca adunare de vrăjitoare, indicând de fapt Ceremoniile Sarabelor, anatemizate de către patriarhatul cultic. Există rugăciunea Sărindar ce se ţine 40 de zile pentru iertarea păcatelor şi pomenirea morţilor. În zilele noastre se duce în biserică un vas cu boabe de grâu la începutul postului mare de Paşti. În Joia mare, înainte de Paşte, se face coliva cea mai importantă când în biserică se ridică rugăciunile cele mari, numite 12 Evanghelii.

Romulus Vulcănescu aduce în atenţia istoricilor mitul Cerbului în care s-a reîncarnat Bodisatwa din scrierile vedice. Acesta nu era un oarecare fiindcă în mitologia indiană preda legea şi cunoştinţele necesare candidatului Sarab, ce putea obţine Suveranitatea Universală. Bodisatwa se transformă în SARABĂ, adică a preluat învăţătura de Sarabă, aşa cum Zamolsienii preoţi au preluat învăţătura marilor Preotese Zamolse, deţinătoare ale înţelepciunii antice, când ideologia cultică religioasă trecea sub conducerea marilor pontifi şi regi, ca apoi patriarhatul să fie legiferat de Creştinism. 

           Căprioara este corpul simbolurilor, iar cea cu 8 picioare este numită Saraba şi nu întâmplător, fiindcă susţine civilizaţia lumii din toate direcţiile, pe punctele cardinale şi intercardinale, iar la centru este BaSaraba, coloana ce susţine Cerul, întregind această piramidă. Cele opt picioare de bronz împreună cu axul central de Sarabă întregesc şirul numerelor de la Unika la Noua. China Antică precizează că cifra 9 este cel mai mare număr din Yang - simbol feminin. Saba este străvechea denumire populară şi biblică a Sibylei- Eritreea- Cybela- Reea -Roşia, căreia Nicolae Densuşianu îi dedică zeci de pagini în Dacia Preistorică, iar în final presupune că este vestita Regină din Saba, a cărei biografie seamănă atât de mult cu : Femeia străină cu cartea sub mănă la care fac referire scrierile antice. În Antichitate, cine se căsătorea cu regina devenea rege şi este un obicei străvechi prin care întemeietorii de Ţară se căsătoreau cu Marile Preotese pentru a-şi spori credibilitatea. Ultima mare preoteasă de la Romula/Reşca din Oltenia, a fost dusă cu forţa la Serdica de către Filip Arabul, al cărui descendent este şi Galeriu, ajuns  împărat al Romei. Ştefan cel Mare înalţă o mânăstire pe vechile ziduri ale unui lăcaş de cult care a fost numită Căpriana - gura ce preaslăveşte Cerul. Legenda preia mitul de urmărire, de vânare a căprioarei sacre, care se opreşte pe acel loc, unde poposise domnitorul cu oastea sa, dar unde erau de demult ruinele unei vetre cultice. 

         Întemeietorii Ţărilor Române erau Basarabi. Basarab I este nominalizat de regele Ungariei - Basarab Valahul - la 1200 şi precizează că e fiul unui cuman, de fapt al unui Cotan, pentru că aceşti cumani atât de manevraţi de papalitate cu nume deviat, nu erau alţii decât oamenii de pe coamele munţilor şi dealurilor, erau coţii, cotanii-cotinii-cotensii carpi a căror existenţă este consemnată pe harta lui Ptolemeu la 114. Parte dintre cotani au roit în nordul Mării Negre, de unde se întorc în sute de ani şi sunt numiţi cumani.

        La 1444 Dan, voievodul Tării Româneşti, nepotul lui Mircea cel Bătrân, era numit  de istoricul Chalcocondyl, fiul lui Saraba, atestând de fapt un adevăr istoric că basarabii au întemeiat Ţările Româneşti. Ei făceau parte din corpul sacerdotal cunoscut de milenii drept Sarabii Terrei.

        Tezaurul de la Agighiol este imaginea plastică  a civilizaţiei hiperboreene de la Dunăre, singurul loc de pe pământ unde este Ţara Basarabia şi de unde preoţii geto-dacilor, zamolsienii, au preluat înţelepciunea străveche de la Marile Preotese, Cibile, Sarabe, Zamolse ce au insuflat  forţa marilor energii ale oamenilor sacriai acestor locuri. 

         Cerboaica Saraba este cea mai mare Zână a Soarelui, numită la geto-daci şi Nika, aşa cum e dăltuit pe stâlpii din cimitirele româneşti şi aşa cum se păstrează în datina maginikelor/măcinicilor de la 9 martie la toate popoarele de pe vechea vatră a Europei. 

          Cultul străvechi de Sarabă ocupă un loc aparte în mitologia românească fiindcă ne conduce pe drumul codat al ştiinţei străvechi de la Facerea lumii până în zilele noastre. 

Cotanii

 COTENSII, COŢII, COTANII –  COMUNITĂŢI  SACRE   DIN  CARPAŢII  DE CURBURĂ

Olimpia Cotan- Prună

            Întreaga istorie antică consemnează prezenţa geţilor cu peste 500 de ani î.H., dar strămoşii lor se pierd în negura veacurilor. N. Densuşianu menţionează că în tradiţiile argonautice existau Cytaeii, locuitorii din regatul fără margini ai regelui Aietes, unde exista Lâna  de aur, ce cuprindea o mare parte a Schythiei de la Marea Neagră, numită Cytaea terra. Regele Aietes se mai numea şi Kitaios. Schiţii kitaios, katti sau hatti sunt regăsiţi în toponime ca fiind cotanii, cotensii, coţii din cotitura carpatică, până în vremea geografului Ptolemeu.

Istoricii au purtat dispute mari, dar au ajuns la concluzia că goţii sunt geţii şi că ţara lor, Goţia, se afla în sud-vestul României din zilele noastre, la întorsura, cotitura Carpaţilor răsăriteni, în nordul Dunării şi Dobrogei din zilele noastre. În această arie geografică pe hărţile antice sunt semnalaţi cotensii, coţii, caucoensii, cotinii, cauconii etc. Unele scrieri vechi încă din perioada preindoeuropeană arată că prin cuvântul COT se precizeză un spaţiu de locuit, la înălţime, cotlon, cotron, cotrun, dar mai ales cotan la geto-daci, colibă la vechii englezi şi islandezi.

Wodan, Wotan, Odin sunt zeii antici veneraţi de popoarele nord-germanice, de sueoni, scandinavi, după cum consemnează şi Codex Argenteus scris de Wulfila la 313 – 383. Acest cult a fost purtat de triburile central europene străvechi în vatra vechii civilizaţii europene unde trăieşte astăzi poporul român.

           Zamolse aduna într-o clădire - zice Herodot - Vall  în care se afla Hall o sală mare în care erau cinstiţi geţii cei vrednici şi viteji, oferindu-le ospeţe, prilej cu care îi învăţa legile naturii, normele de conduită umană, credinţa în divinitate şi în nemurirea celor viteji căzuţi în luptă. Triburile nordice au mitizat personalitatea lui Zamolse sub denumirea de O-Din adică Om Divin, dar şi de Wodan sau Wotan ori Gotan,  Katan, Cotan – vorbitorii limbajului sacru  fiind de aceeaşi credinţă şi de acelaşi neam, din aceeaşi etnie.

          Zamolse era un supranume ce desemna pe cel iniţiat în înţelepciunea Zamolselor, a  Marilor Preotese  geto-dace, creatoarele civilizaţiei europene din zorii omenirii. Wotan este Cotan, iar Odin este Codin/Codrin, nume foarte des întâlnite la români. Kotani, Katanios, Koniki, Kottos sunt cuvinte cu trimitere directă la divinitate de la Atlantic la Pacific şi nu numai.

Pe tăbliţele de lut de la Qumram şi în Poemul lui Ghilgameş întâlnim un  zeu al prelucrării fierului cu numele de KOTHAR – HASIS cunoscătorul, ştiutorul, făurarul zeilor, care a construit lui Ba.al – Cel Alb  o casă şi o platformă unică pe pământ pe muntele Antiliban. Acest sălaş este numit Ascunzişul lui Zaphon unde se adăposteau Anunakii - asistenţii lui An, dintre care Enki – NIKA era cea  mai importantă personalitate şi stăpânea emisfera de nord a Pământului.

Musulmanii  au dus la Ierusalim o cupolă aurită pe care au sprijinit-o pe o temelie octogonală deasupra stâncii sacre - o columnă de comunicare cu Universul numită Piatra splendorilor, pe care se află biserica SFÂNTA SFINTELOR, divinitate care nu e alta decât Baala - Enki – Nika -  Sancta.Nika – Deea.Nika – Zamolnika, Saraba etc. Constantin cel Mare a luat de la casa lui Zaphon coloanele şi le-a dus la Constantinopol în Catedrala Sfânta Sofia.

         Katharii sunt atestaţi până în zilele noastre ca fiind o castă sacerdotală, trăitori în sudul Franţei şi în Catalunia, iar strămoşii lor sunt semnalaţi ca triburi ale pelasgilor sacri pe teritoriul de azi al României. Katharii – Cotanii sunt prezenţi şi în sudul Moldovei în zona localităţilor Toflea şi Brăhăşeşti, vestiţi prelucrători de metale, făurarii săbieri ai oastei celei mari a lui Ştefan cel Mare. 

Kottos era un gigant din neamul zeilor care păzea Insula fericiţilor alături de fratele său Gyges. Katanios, zeul pământului, avea 100 de braţe şi 50 de capete în sensul că avea 50 de subordonaţi anunaki.

În Japonia, în  Insula Hokaido, trăiesc supravieţuitori ai unei rase europoide  lângă muntele Fuji – Yama. Sunt înalţi, albi, cu barbă şi poartă cămăşi lungi. Limba lor este apropiată de cea elină şi bască. Satul lor se numeşte Ainu Cotan. Ainii sunt urmaşii zeului Cotan, cuvânt asimilat şi cu cătun -  având semnificaţia de sat mic, colţ de sat, cot de sat. Fortăreţele ainilor cotani se numesc chaschi, deci case. Îşi îngroapă morţii lângă casă şi le pun un stâlp la cap. Ka tun este localitatea în care se vorbeşte  limba lor, limbă în care fonemul ka înseamnă gură, iar tun-teo înseamnă sacră etnie. Cotane se numesc la japonezi comunităţile de familii.

Cătunul este un sat mic sau un cot al satului. E cătunul primordial al ainilor, identic cu cel din Maramureş, în ce priveşte datinile şi portul cămăşilor lungi, cum scrie savantul Minaru Nambara în lucrarea Am trăit printre aini (1982).

Cătunaşii sunt familiile de valahi ce trăiau la muntele Atos şi-i aprovizionau pe călugări cu lapte, brânză etc. Cotania este un ţinut situat în Grecia de azi.

Buda se născuse din neamul Gotana – sfânt – Catana, din tribul Sakia – Dakia.

Kotani, Koniki sau Vero-Koka erau oamenii albi cu barbă, veniţi de peste ocean, în mod misterios în Insula Paştelui şi în Peru, de la o distanţă de 3500 km.

Pe harta României  există ţinutul Hotinilor, iar în sudul Moldovei, în zona localităţii Gohor, o mare parte este locuită de familii numite Cotan. Toponimele, hidronimele, oronimele păstrează încă urmele vieţuirii acestora (vezi Balta lui Cotan). Şi în satul Neatârnarea din judeţul Tulcea se află familii de Cotani venite la începutul secolului XX din sudul Moldovei. Cotanii se aşezau lângă localităţi şi nu se amestecau cu localnicii. Erau numiţi cătunari, iar partea aceea de sat se numeşte cătun, cuvânt folosit peste tot în România.

     Numele de familie  Cotan  este des întâlnit semnificând originea etnică, adică din neamul Cotanilor.

Dintr-o familie de COTANI  veniţi în Dobrogea şi care are peste 60 de urmaşi  direcţi este şi autoarea acestei sinteze, profesoara de filosofie Olimpia Cotan, care salută Kotanii oriunde trăiesc ei pe acest Pământ în pace şi omenie sacră.

  

MITOLOGIA STRĂVECHE GETO-DACĂ ÎN OPERA EMINESCIANĂ

Olimpia Cotan-Prună

          

Opera eminesciană este puternic ancorată în mitologia străveche geto-dacă de o mare varietate şi originalitate: legende mitice, basme, mitologia medievală a întemeietorilor Ţarii Româneşti. Astfel, viziunea fascinantă a Daciei Antice creşte în poemul Memento Mori de la o idee simplă la borealism, la dacism şi daco-latinism, făcând din acesta poemul giganticelor creaţii cosmice unde omul şi zeii îşi măsoară forţele de dimensiuni cosmice, a cărei Zee Prometee e acea Dochie din Tărâmul tinereţii fără bătrâneţe şi al Vieţii fără de moarte al lumii geto-dace. Ea păstrează legile şi datinile străbune, ca în Scrisoarea III; urmează drumul de la un erou mitic la unul legendar, ca în Grui şi Sânger; atinge mitul sacrificării luptătorilor pentru libertatea ţării, protejaţi de semidivinităţi, ca în Horiadele; creionează  Daciei şi divinităţile zoomorfe ieşite din Pontul Euxin în lupta cu duşmanii şi demonii, ca în Rugăciunea unui dac; prezintă miturile creaţiei plaiurilor româneşti străvechi cu Mumele pământului, ploii, mării, vântului, iernii, florilor, pădurii ca în Genaea – geneza, dar şi în poemele mitice:Gemenii, Nunta lui Brig – Belu, Sarmis, Ursitoarele etc.

Luceafărul este una dintre creaţiile de geniu ale savantului poet român Mihai Eminescu ce pune faţă în faţă energiile cosmice de la inferior la superior, cerurile existenţei, exprimate prin modalităţi poetice neatinse de nimeni pe pământ. Hiperyon  face parte dintr-o formă de energie superioară, faţă de vieţuirea pământeană. Lui i  s-a dat veşnicia nefiinţei nu durerea unei vieţi eterne.     Rândurile de vieţi,  înmărmuresc măreţ la  Eminescu, întru veşnica lor pomenire. Luceafărul luceşte diferit de viaţa pământeană în coloana de lumină. Este absorbit tangenţial, în vibraţiile energiei iubirii şi tentat să încalce ordinea cosmică, nevoit a cere ajutor energiilor înalte. El aleargă vijelios la Creator cu rugămintea fierbinte de a fi dezlegat de Greul negrei veşnicii, de nefiinţă. Dintre energiile pământene numai cele feminine, ale iubirii, l-au tulburat. În ruga sa fierbinte imploră să i se ia al nemuririi nimb / Şi focul din privire, să fie făcut mai puţin strălucitor, să fie trecut într-o formă de energie la care numai omul are acces:  O oră de iubire.

 Iubirea este cea mai puternică formă de energie. Menţine existenţa în echilibru şi îi dă stabilitate. Numai Cătălina intuieşte fiorul colosal al atracţiei universale căci: De dorul lui şi sufletul şi inima se împle şi se cufundă în vibraţia undelor care mişcă valurile în mare, pe când Cătălin percepe Luceafărul, ca fiind, lucitor şi rece, gândind fericirea lor în lume, nu în sferele astrale.

Radiaţiile cosmice sunt absorbite de către planeta Pământ prin intermediul Soarelui. Resursele cosmice ţin în echilibru megaenergiile din octada fundamentală, cunoscute în mitologia română ca fiind Maginikele, adică magiile, asistentele Zânei Nika similară cu Dokia, columnă a Universului din centrul coloanelor de lumină şi energie, dintre Cer şi Pământ. Zâna Nika, la daci Dokia, a coordonat misiunea cosmică prin care cele opt megaenergii au dislocat o imensă calotă de pe apoasa Terra şi-au pulverizat-o în Cosmos, făurind atmosfera sau brâul maginikelor, iar în hăurile rămase s-a scurs apa, dezgolind o porţiune de uscat, ce a fost numită Pangeea. Aceste magii, megaenergii, veghează mereu la echilibrul existenţei pe Terra şi sunt păstrate în datinile şi obiceiurile româneşti în numele colacilor de mucenici, bradoşi, veghetori. Pe pământ sunt multe energii de tip uman, dar energiile feminine au cote speciale şi mai diversificate de implicare, prin sacra născătoare este faptul energiilor iubirii care-s fundamentale. De aceea Luceafărul călătoreşte pe vibraţiile cosmice, atras de energiile iubirii. În datinile româneşti Rusaliile, Ursitoarele, Şoimanele plutesc între Cer şi Pământ, se întâlnesc la răscruci de se lasă purtate de vârtejuri, pe căile văzduhului, ard locul unde poposesc.

 Luceafărul cere să se nască din păcat, conştient de inferioritatea energiilor pământene în raport cu cele cosmice, cât şi de faptul că fiecare dimensiune cosmică are legităţile sale iar noi, geto-dacii, ştim că există 9 ceruri şi nu ne-am dezlipit nici din primul Cer. Omul se naşte din păcat fiindcă Pământul este o formă de energie inferioară, nu pentru că suntem noi, oamenii, vinovaţi de această ierarhie a Universului energetic. Tinereţea fără bătrâneţe este viaţă veşnică, este viaţă fără de moarte. Este un Tărâm al Zânelor, o lume diferită energetic de unde pentru pământeni totul pare veşnic şi neschimbat. 

                 Mitul cosmic al facerii lumii se leagă de existenţa Mamelor creatoare aşa cum în mitologia românească totul are mai întâi O Mamă. Mama sacră a Universului cosmic al Daciei este Dochia.

                 În poemul Memento Mori Eminescu scrie pagini de o rară ancorare existenţială în Universul dacic ancestral, prin Dochia, care, în datinile româneşti, îşi leapădă cele 9 cojoace de gheaţă, din cauza energiilor termice  în creştere, ca să rămână doar o stâncă, uscatul, în mijlocul apelor aşa cum geologia ne argumentează glaciaţiunile.

                 În ziua de 9 martie, la începuturile timpului, dar şi ale calendarului străvechi românesc, la echinocţiul de primăvară, se fac 9 turte subţiri  ce  se coc  pe vatră. Acestea se ung cu miere şi se presară cu nucă pisată, se aşază unele peste altele, apoi se mănâncă ritualic în familie, după ce se rosteşte o rugăciune închinată Sfintei Născătoare, care nu este alta decât Dokia (Do-apă şi Ki- pământ) cea care a născut Universul dintre Cer şi Pământ.

                 Grandioasa lucrare de facere a lumii o localizează în timp pe Dochia de când: Munţi se-nalţă, văi coboară, râuri limpezesc sub soare şi poartă pe albia lor insule fermecătoare. Dochia are un palat din: stânce sure cu stâlpi din munţi de piatră, cu streşini de pădure cu copaci care se mişcă între nouri adânciţi. Grădina este un fluviu cu insule, din care urcă scări de stânci cărunte.

                 Dochia este o regină veşnic jună, blondă şi cu braţe de argint. Poartă o mantie albastră înstelată. Are ochi albaştri şi o privire blândă pentru întreaga creaţie în mijlocul căreia se află. Ea oferă flori de aur şi aruncă fulgi de neauă  peste ape. Lasă dungi de argint în verzii codri, roze albe peste văile în floare. Monumentală este cupola boltită dintre cer şi pământ ce se sprijină pe columne ce-nconjoară împrejur. Acesta este brâul atmosferic, cu perdele de azur, protejate sub privirile Dochiei, creatoarea şi unica împărăteasă între Cer şi Pământ. Dochia aduce lumina - Lumi.Nika după ce a creat Universul pământean, cu florile şi plantele cu fauna şi oamenii, de sub atmosfera albastrului Cer.       Căile aerului albastre sunt căile Zânelor. Mihai Eminescu foloseşte numai cuvântul Zână şi Zee, pentru sacrele creatoare universale. Între Cer şi Pământ e o mreajă argintoasă - eterul, iar dincolo sunt bolţile înalte ce rămân întunecoase, întunericul cosmic infinit.

                 Ale stelelor icoane se nasc printre ape diafane, /Că uitându-te în fluvii, pari a te uita în ceri  aşa cum Lucian Blaga scria: Sapă, sapă, sapă, sapă, /Până dai de stele-n apă. Eminescu precizează rădăcina unică a adâncimilor existenţei, care-i un Rai din Cer până în străfundul apelor: şi din aceeaşi rădăcină, un rai dulce se înalţă, sub a stelelor lumină, unite printr-o pânză diamantină, pe care păşeşte Dochia, cu păr de auree mătase, corp înalt şi mlădiet, şi trece râul către stâncile înalte.         Nalte scări de stânci ea suie, atinge şi Pământul şi umple văzduhul de lumină. Alaiul de zâne iese din copaci şi se înclină la turmele de cerboaice albe – energii luminoase cu tălăngile la gât ce sunt energii sonore, ce înconjoară Stejarul Mare, Columnă a Cerului, din care iese Împărăteasa zâmbitoare. DO.KI.A veşnic tânără, ce împrăştie energiile benefice. Îşi cheamă Pasărea măiastră, Faniska, ştiută de bătrânii geto-dacilor. Dezleagă de la mal o luntre la care se înhamă lebezi albe, pe care le întâlnim şi la carul  lui Apollo, simbolul energiilor. Dochia trece apoi prin Pădurile Antice, la care privesc vrăjiţi şi caii albi ca spuma mării, păduri întunecate şi nemaivăzute, luminate doar de lebezile albe, până iese în Răsărit, unde se înalţă un Munte de două ori mai mar, decât depărtarea-n Soare.

                 Stejarul Mare, Muntele cel Mare din Răsărit, care-i: Stâncă urcată pe stâncă, pas cu pas în infinit,/ Munte jumătate-n lume, jumătate-n infinit, sunt trimiteri directe la  Kogaionul Dacic.

             În pieptul muntelui este o Poartă mare, pe unde Dochia urcă pe stânci. Pe aceeaşi cale ies Zori în coruri dalbe, popoare de stele-n râuri luminoase, Soarele şi Luna. Acolo locuiau Zeii Daciei, ce treceau prin Poarta solară, de coborau pe scări de stânci în verdea lume. Călătoreau pe cai albi, fascicole de energie luminoasă,  iar din cupe beau auroră cu de neguri alb-n spume.  

            Genialul poet universal, Mihai Eminescu, este un cunoscător al mitologiei străvechi româneşti şi ni-i prezintă pe zei ca fiind strămoşii noştri, cu haine întunecate, din vechime, ce par albe-n strălucire. Părul alb luceşte-n barbă pân la brâu şi râd cu veselie l-a paharelor ciocnire.  

Dincolo de acel munte infinită e-ntinsoarea împărăţiei Soarelui, care are palate pe coaste de marmură, cu ferestre ce au perdele ţesute din mrejele de aur rumen unde aerul e diamant la care au ţesut ani mulţi la număr mânile  surorii albe, deci ale Dochiei, creatoarea universului, că nici umbra nu se prinde de-atmosfera radioasă.  

            Sânzienele, ale Soarelui copile, pot trece prin eterul diafan, de se opreşte şi Soarele pe boltă la solstiţiul de vară privind fascinat cum aruncă-n lacurile limpezi roze, cu mânuţe albe, în zori de zi învăluite de zumzetul albinelor şi aromele  grânelor în pârg.

Mihai Eminescu ne îndeamnă să luăm aminte la tablourile mândre din Mănăstire, nimerită zugrăvire  e miturilor dacice, a credinţei din bătrâni, a sacerdoţilor geto-daci, deţinătorii ştiinţei primordiale, Unicul Rai, care a fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti.

Mihai Eminescu încorporează mitologia unei Dacii eterne ce nu cunoaşte timp sau moarte, ce exprimă capacitatea de creaţie spirituală a poporului român, originală, sublimă şi strălucitoare.

                                                          (M. Vulcănescu - Mitologia română)