prof. Olimpia Cotan – Prună
Costumul popular are semnificaţii cultice şi se purta în vechime numai la ceremonialul cultic. Marile Preotese impuneau ceremonialul cultic prin rânduieli stricte, incantaţii, dar şi prin ţinută vestimentară diferenţiată pentru conducătorii religioși ce se deosebeau de mulţimea participanţilor la ceremonie.
Costumul popular se diferenţia în raport cu funcţiile cultice deţinute, însemnătatea zilei, vârstă, sex. Potrivit rolurilor se purtau însemne distinctive, cum ar fi diagonala pe piept ori dubla diagonală, ce se mai păstrează şi în zilele noastre sub numele de ortă. Orta este centura purtată de Marea Preoteasă Ora care slujea în vechime pe Altarul Soarelui. Pe costum se ţeseau simboluri străvechi dintre care multe s-au păstrat până astăzi.
Costumul cultic românesc străvechi subliniază că omul s-a ivit din Apele primordiale, purtând spuma valurilor, algele şi mâlul adâncurilor atât pe creştet, pe umeri, pe gât, pe mâini. De aici se scurgea perdeaua râurată de apă şi oxigen ce-l protejează în atmosferă.
Când s-a dezvelit uscatul, omul a ieşit din apă purtând din creştet şi până la călcâie urmele pământului şi apei din adâncurile oceanice, aşa cum ne transmite costumul cultic naţional românesc, după cum am să subliniez în lucrarea de față.
Antichitatea ne-o înfăţişează pe Venus ieşind din spuma mării, înconjurată de o perdea specială sub forma unei scoici meandrice în care se concentrează vălurit energiile cosmice, din adâncuri spre suprafaţă urcând în formă de evantai ce acoperă spaţiul dintre Pământ şi Cer. Dacă femeia este cea care a onorat universul atmosferic al Pământului cu apariţia sa, atunci este normal ca lumea femeilor să fie cea care a inventat meşteşugurile şi-a ţesut vestimentaţia în condiţii schimbătoare de climă şi a împodobit-o cu însemnele naturale şi iniţiatice străvechi.
Suntem obişnuiţi să numim omul fără veşminte ca fiind în costumul lui Adam. Să nu uităm că Venus iese din unduirile Apelor primordiale, fără veşminte pământene, luminoasă, deci înconjurată de aură, acoperită de spuma mării care se destramă sub presiunea atmosferică. Adam este primul bărbat-strămoş al unei lumi noi bazată pe bisexualitate. Apele primordiale din mitologie nu erau sinonime cu apele din zilele noastre. Există expresia românească a Creşte ca din apă ce trimite la Facerea lumii, un mediu total diferit de apa de astăzi.
Viaţa adâncimilor fără Apă, Aer, Pământ ori Focul solar este imposibilă. Miturile chinezeşti păstrează amintirea vremurilor când zeii se scăldau în flăcări albe de soare. Este o informaţie care ne precizează că omul avea drept costumaţie pielea, spunem noi cei de azi, dar înconjurată de o aură adaptată pentru vieţuirea în anumite condiţii. Să ne amintim că Făt-Frumos din Povestea Porcului era costumat într-o piele fără de care nu putea supravieţui în lumină.
Care sunt motivele pentru care omul a fost nevoit să-şi acopere corpul natural cu veşminte artificiale? Costumul lui Adam este o indicaţie cu trimitere la timpurile străvechi când omul era protejat de o aură cosmică, în condiţii speciale de mediu. Când aceste condiţii s-au deteriorat el fost obligat să folosească elemente din natura înconjurătoare ca să se protejeze şi cele mai la îndemână erau iarba, frunzele, rămurelele elastice, pieile animalelor etc.
Adam este primul om şi în Biblie unde se precizează că după ce Eva a fost făcută din coasta acestuia, au fost duşi în Grădina Raiului, o zonă artificial creată în care să poată exista. Alungarea din Rai, care este diferit de Eden, fiindcă în Biblie scrie că: Dumnezeu a pus Rai în Eden, are sensul că se modificaseră condiţiile terestre şi nu le mai era aşa de bine doar în costumul lui Adam, fiind nevoiţi să plece din RAI în Eden, care este Grădina Raiului. Iată că îmbrăcămintea a fost necesară pentru acomodarea cu viaţa terestră mereu în schimbare. Adam și Eva, apoi ceilalți oameni, și-au acoperit corpul începând cu organele sexuale, cea mai nouă modificare a corpului când s-au separat pe sexe nefiind vorba de ruşinarea faţă de propriul corp, ci de protejarea regenerării. Deci primele elemente de îmbrăcăminte au fost cele pentru părţile intime ale corpului, care sunt şi cele mai sensibile, ce ar fi pus în pericol reproducerea, deci existenţa omenirii.
Condiţiile de mediu s-au înăsprit şi omul a fost nevoit să-şi acopere trupul cu haine protectoare față de lumina soarelui, de umezeală şi frig. Costumul uman a evoluat până s-a ajuns la stilizatul costum cultic, plin de semnificaţii străvechi, ca o carte deschisă în care intuim codarea trimiterilor la istoria universului strămoșilor noștri geto-daci şi a lumii vechi.
Costumul cultic creat de Marile Preotese s-a păstrat până în zilele noastre. Veşmintele cultice ale preoţilor, ale patriarhilor sunt preluate de la înţeleptele femei din lumea veche. Dacă Dochia a avut 9 cojoace înseamnă că apariţia veşmântului corporal a fost determinat de răcirea climei, după succesiunea anotimpurilor, pentru asigurarea temperaturii corpului pentru a putea supravieţui. Când n-a mai fost suficientă vestimentaţia, omul s-a refugiat în adăposturi naturale, apoi a trecut la construirea lăcaşului de convieţuire – locuințele, care l-au protejat de intemperii ziua şi noaptea, iarna şi vara.
Vestimentaţia pentru acoperirea capului la femeile dace
Vălul alb sau marama este marca autorităţii supreme. Marama este de o înaltă expresie cultică fiindcă nu protejează capul de soare, nu e răcoroasă şi nici nu ţine de cald. Femeile spun că-i de frumuseţe. Se ţese cu multă migală şi măiestrie din firele cele mai subţiri realizate de mâna omului. Subţire, transparentă şi uşoară, marama sau năframa, îngustă şi lungă până la 3 m, se unduieşte pe adierile vântului, sugerând atmosfera, aura noastră divină. Ea este dedicată capului, partea corpului uman ce găzduiește inteligența.
Pentru activitatea zilnică femeile îşi acoperă capul cu cârpa din pânză, de stofă, ţesută în război, împletită cu andrelele, cu igliţa ori croșeta. Veşmântul pentru cap are multe denumiri: năframă, batic ori şal, când acoperă și umerii şi spinarea, după specificul zonei de vieţuire a comunităţilor geto-dace. Femeile împodobesc marginile de la cârpa de pus pe cap cu colţurei de care cos mărgele, ciucuraşi, dar şi bănuţi, şi nu-i numai o procedură estetică ci are sens cultic străvechi, indicând simbolic mediul de viaţă, printre care apa este cel mai insistent reprezentată, ca mărgeluşe ce atârnă pe margini, vălurele ce împodobesc laturile, şuviţe de fire înnodate artistic lăsate să curgă lungi pe margini, dar şi ciucurei multicolori, ca nişte smocuri de curcubeu.
Acoperământul cultic pentru cap la bărbaţii geto-daci
Din vechime s-au păstrat pe metopele antice, dar şi în scrierile istoricilor, indicaţii cu privire la acoperământul masculin pentru cap, ce protejează de arşiţa soarelui, de frigul iernilor, de ploaie ori de vânt. Mai cunoscute din vechime sunt: gluga, cuşma, căciula. Acestea se ţeseau în război, din pânză mai subţire, ori se îndrugau, se împleteau din lână, cânepă, in, bumbac ori se coseau din blană de animale. Este bine redată imagistic în vechile sculpturi, picturi, mozaicuri căciula cultică specifică sacerdoţilor nord-dunăreni geto-daci.
Căciula cultică, un pileus, strângea părul lung pe vârful capului. Căciula era țuţuiată, croită conic şi se îndoia spre frunte. Este numită în istorie căciula frigiană, dar era purtată mai ales de Marile Preotese - Dochia ori Deea Cybela nu erau din Frigia, ci din Dacia. Pe Columna dacilor de la Roma (Columna lui Traian) sunt prezentaţi şi preoţi cu pletele pe spate, dar cu căciula pe cap.
Se știe că bărbaţii stau cu capul descoperit în biserică pe timpul slujbei, dar femeile trebuie să îşi acopere capul în biserică, pentru a nu cădea în extaz, fiindcă ele simt undele cosmice cu putere mărită.
Costumul cultic popular românesc și simbolurile cosmice geto-dace
Mitologia antică explică cum Omul a ieşit din Apele primordiale în poziţie verticală, cu capul către Cer, aspect ce se desprinde din componenţa şi ansamblul costumului cultic geto-dac. Capul a ieşit acoperit de părul plin de apa înspumată ce s-a prelins pe faţă, pe pleoapele ce se închid în jos, pe nasul pregătit să respire fără să-l împiedice apa. Gâtul acoperit de părul învolburat de spuma mării păstrează amintirea picăturilor de apă înspumată sub formă de mărgele multicolore pe care le poartă azi mai mult femeile. Să nu uităm nici podoabele din părul împletit al bărbaţilor din alte zone ale lumii (amerindieni, aborigeni). Mărgean e denumirea populară a coralilor. Cuvântul mărgea face trimitere la zeița Geea, din care sigur a ieşit mai întâi Geea – Pangeea, numele antic al uscatului pe Terra dezgheţată. Cele mai preţuite, mai frumoase şi mai îndrăgite mărgele sunt perlele aduse cu greu de pe fundul oceanelor.
Din apă a ieşit Ia, adică EA, care pe tăbliţele de lut de la Qumran era Enki-Ea cu sensul că Ea este Nika (zeița Nika). Ayya-Ya era veche zeitate sumeriană care însemna lumină celestă. Această zeitate era stăpâna împodobită cu voluptate, soţie a zeului Soare, zână a apei freatice, stăpâna izvorului şi magiei, zână a înţelepciunii care creează toate lucrurile. Ya este situată în timp în perioada cetății sumeriene Ur lll, unde era Casa Apei, imagine sincretică cu Enki. Ya cunoştea obiceiurile din ceruri şi i-a creat pe cei 7 înţelepţi.[1]
Elementul principal, unic şi original pe tot pământul al costumului feminin la geto-daci se numeşte IA. Cusătura cu arnici porneşte în şuviţe dese, prinse cu o bentiţă ovală pe decolteul trupului de la gât până la talie şi este bogat ornamentată pe umeri. Materialul pentru ie se croieşte în forme dreptunghiulare: mai mari pentru faţă şi spate, şi mai mici pentru mâneci. Pe umerii iei se coase o suprafaţă compactă, cu altiţă, plină de simboluri ce reprezintă alge şi aluviuni din care se scurg în râuri şiruri frânte neîntrerupte, numite râurele, până la încheietura mâinilor cu palmele. Aceste cusături râurate indică apa ce se prelinge, cât şi traseele energetice ale corpului uman, parte a universului cosmic energetic. Râurile de pe ie sunt marcate identic pe mulţimea figurinelor feminine antropomorfe antice din lut descoperite încă din Cultura Cucuteni (5500-2700 î.H.)[2]. Cusătura în puncte, ce se intersectează în diagonală peste firul de ţesătură, reface întregul simbolului, aşa cum punctele de pe ecranul TV transmit imaginile, recepţionate de ochiul uman care întregeşte cunoaşterea, printr-o imperfecţiune. Mâneca largă şi răsucită din pânză albă este râurată până la încheietura cu palma, unde se tiveşte cu colţişorii albi, cu găurele sparte, brodate în pânza albă, ce imită valurile înspumate şi băşicile de aer ce se sparg la ieşirea din apă. Mâneca învârtită se păstrează mai mult în costumul din Vrancea.
Altiţa, adică firele multicolore cu care se cos ornamentele de pe mânecile iei, sunt expresia apei multicolore în lumina razelor de soare, dar şi a bogăţiilor pământului din adâncuri. În datina Sânzienelor literatura populară reţine că fetele sunt:
Cu rochii rotate, cu iile râurate,
Cu salbele pe chept lăsate.
Ele poartă costume cultice, spre deosebire de Rusalii, care-s acoperite cu un văl transparent, deci o aură. În jurul gâtului ia este plină de broderii dantelate din aţă albă sub formă de colţişori care se repetă la mâneci şi pe poalele albe, ce înconjoară trupul până la călcâie. Din nou, colţişorii imită vârfurile valurilor ce se sparg de ţărm. Zânele bătrâne, Rusaliile, au rochii lungi în miturile geto-dace, rotate în jurul corpului, albe, diafane, ce arată formele corpului uman, aşa cum a ieşit din apele primordiale.
Dacă pe piept ia este o curgere de şuviţe multicolore spre pământ, pe spate în mod sigur era un strat de aluviuni şi alge indicat de ilic (pieptar), o altă piesă vestimentară cu care se acoperă spatele şi care, de regulă, este neîncheiat peste piept sugerând o crustă ce se desprinde de corp la lumina şi căldura soarelui. Am văzut pe spatele iilor că-s cusute numai puncte rare şi mici.
Din punct de vedere lingvistic, termenul "ie" este un termen vechi dacic deoarece strămoșii noștri geto-daci purtau ie. Cu toate astea, nu se poate preciza exact data apariţiei iei, dar se presupune că ar fi fost prima oară purtată de populaţia din Cultura Cucuteni – populație ce a trăit pe teritoriul românesc acum aproape 7500 de ani[3].
Cămeşa este o piesă vestimentară deosebită de ie, ce se îmbracă pe sub costumul popular direct pe piele şi este lungă până la călcâie. Ia şi cămeşa sunt din pânză de in, prelucrată să se înălbească şi să fie mai moale. Femeile dormeau îmbrăcate cu cămeşuţe lungi, iar bărbaţii în cămeşoaie lungi albe din in frumos ornamentate la gât, la poale şi la mâneci. Ia s-a detaşat în timp din cămeşă până în talie. Aşa au apărut poalele lungi până-n călcâie fiind mai uşor de întreţinut ce se purtau pe sub zăvelci, catrinţă ori fotă (fustă petrecută, șorț). Cămeşa lungă s-a păstrat până în zilele noastre ca vestimentaţie pentru dormit atât pentru femei cât şi pentru bărbaţi.
Ia ornamentată cultic prin cusături multicolore cu fire din bumbac răsucite - arnici (ar.nici = arată de Nika), era individualizată prin simboluri codate şi nu se purtau de către persoane străine de familie. Iile se recunoşteau după simbolistica utilizată şi îmbinarea culorilor. Fiecare ie avea un cod cusut pe care-l cunoşteau numai cei din familie. De regulă costumul cultic nu era transmisibil urmaşilor. Costumul cultic era cel cu care te înmormântai. De multe ori costumul păstrat cu grijă era ca nou şi găsim în literatura populară regretul că n-a fost purtat mai mult în timpul vieții:
Cât fusei vie,
Nu purtai ie,
Când murii,
Mă-mpodobii[4].
Brâul sau betele leagă talia unde se întâlneşte ia cu poalele şi zăvelcile, catrința ori fota. Acestea sunt late de 5 cm, dar lungi de se petrec de trei sau patru ori în jurul mijlocului, apoi se înnoadă pe stânga. Sunt pline de simboluri multicolore, flori şi frunze, cusute ori ţesute în război. Brâul este cunoscut din scrierile antice, ca piesă nelipsită şi de mare preţ pentru Marile Preotese. Este cunoscut din mitologie brâul reginei amazoanelor Hipolita, în care se concentra întreaga forţă magică a conducătoarei preotese care a făcut în Antichitate obiectul unei munci a lui Hercule. Acesta l-a dus Athenei, care l-a trimis să-l restituie reginei din Schytia Minor, fiindcă înţelepciunea sacră trebuia păstrată intactă acolo unde-şi avea rădăcinile, altfel puterile magice dispăreau.
Creştinismul onorează cu o zi în calendar brâul Maicii Domnului, purtătoarea simbolisticii străvechi ca Sacră Născătoare.
Brâul este nelipsit din vestimentaţia masculină şi ca piesă de susţinere pentru muncile grele fizice ale bărbaţilor.
Mâinile se protejau de frigul iernii, de Gerul Bobotezei, dar şi muncile grele ale gospodăriei ori ale câmpului. Mâinile se înfăşurau în manşon, pentru fiecare mână separat, ori pentru călătoriile pe jos sau cu sania se puteau băgau ambele mâini. Mai târziu s-au cusut luând forma mâinilor, mai întâi cu un deget, apoi cu cinci degete. Mănuşile erau din blană de animale, ori din piele, pânză, dar şi împletite din fire de lână, bumbac ori cânepă.
Încălţămintea femeilor era diferenţiată pe vârstă, dar şi în funcţie de loc, eveniment sau anotimp. În casă femeile purtau ciorăpei, şosete împletite, numiţi şi călţuni, care se tălpuiau cu piele ca să dureze. Pentru activităţile din ogradă vara se purtau opinci, ori se mergea desculţ. În opinci se purtau obiele ori ciorapi pentru vremea friguroasă. Iarna femeile purtau botine, ghetuţe, cizmuliţe de toate culorile.
Aranjamentul, pieptănătura părului diferă de la o vârstă la alta şi după sex. Fetiţele poartă părul împletit în două codiţe laterale, lăsate pe spate sau legate între ele. Femeile măritate îşi împletesc părul într-o singură coadă dată în jurul capului ca o coroană sau făcută spirală în torsade ori coc pe creştetul capului, ca semn că e unică nevastă oficială. Femeile purtau părul lung. Dacă o femeie săvârşea un păcat mai ales adulter era tunsă. Pedeapsa de tundere a părului era folosită şi pentru sacerdoţii ce încălcau rânduiala cultică. Există expresia populară potrivit căreia când cineva face o greşeală i se va duce vestea ca de popă tuns. Femeile poartă în păr agrafe, clame, bentiţe funde, mărgele.
Pieptănătura diferă şi în funcţie de evenimentul social: sărbătoresc ori cultic. Semnificativă este pieptănătura miresei din Maramureş, moștenită de la dacii liberiEa are pe cap o coroniţă plină de sclipiri redate de cioburi de oglinzi, sticlă, mărgele care invocă cerul înstelat, iar trena miresei, transparentă, diafană, fără utilitate practică, deci o podoabă cultică pare a fi cometa feminină, mesagerul trimis de Zâna Cerului - Ana. Ținuta albă a miresei este expresia eterică a omului învăluit odinioară doar într-o aură cosmică, protectoare.
Costumul bărbătesc se deosebește de cel feminin mai ales prin cioareci, nădragi, brăcinari (pantaloni) de două feluri: mai largi sau mai strâmţi pe picior, în genul iţarilor. Pe sub iţari se purtau izmene scurte ori lungi, din pânză albă şi subţire. Cercetătorii afirmă că izmenele se purtau şi peste pantaloni, ca astăzi în zona Oaş.
Cămeşa, despicată în părţi, o purtau pe deasupra cioarecilor, incingându-se cu un brâu lat, probabil de piele sau, eventual, din pânză groasă. Cămeşa cu bentiţă la gât era ornamentată prin cusături cu modele geometrice de regulă în alb şi negru, dar şi în culori. Era mai lungă până la genunchi şi largă. La poale avea tivul ornamentat discret prin cusături ce mascau îndoiturile. Mânecile sunt drepte, lungi pentru ceremoniile cultice ori se termină printr-o bentiţă ce se înnoadă sau se prind cu un năsturel, care în activităţile zilnice e mai practică. Această bentiţă se numeşte brăţară. Bărbaţii dormeau îmbrăcaţi în cămeşe lungi si largi de in, numite şi cămeşoi. Aceste piese ca şi tot costumul cultic, devenit costum naţional, erau lucrate de către fete şi neveste cu mare grijă, cu multă măiestrie şi individualizat, netransmisibil.
Brâul era nelipsit din vestimentaţia cultică. Brâul sau cingătoarea se punea în jurul taliei, peste cămeşa care se încreţea şi cădea în cute peste şolduri. Chimirul era un brâu lat din pânză, dar şi din piele, bogat ornamentat, prevăzut şi cu buzunărele, de care se prindeau uneltele, armele, amnarul[5], etc. În zilele noastre sunt cunoscute: cureaua la pantaloni, centura la soldaţi, dar şi cordoane pentru talia femeilor. În vechime se punea o bentiţă peste umeri în diagonală până în talie cu rol practic de susţinere a pantalonilor, dar şi cultic Era numită ortă. Se păstrează în costumul Căluşarilor, junilor şi preoţilor. Orta era purtată şi la curţile domneşti, ca să fie preluată în zilele noastre de către primari.
O haină cu mâneci şi cu creţuri, o mantie scurtă, fără mâneci, având uneori franjuri, sau o şubă cu blană pe dinăuntru, nu prea lungă, constituiau veşmintele de deasupra. Mantia, prinsă cu o fibulă (agrafă), avea o glugă cu care dacii îşi acopereau capul pe vreme rea.[6] Pânza pentru hainele de vreme friguroasă era din șai, un postav alb, grosuţ, bătut la piuă de nu trecea vântul prin ea.
Mantia dacilor este consemnată în scrierile antice care prezentau veşmintele luptătorilor. Generalul roman Claudius Goticul (268-270) îl felicita pe Regalianus, înrudit cu Decebal, proclamat împărat al Romei de către oşteni, şi îl roagă să-i trimită câteva mantale albe cu agrafe. În luptă, mantia dacilor era impregnată cu răşini ca să nu poată fi străpunsă de vânt ori săgeţi. Mantia albă era purtată şi de preoţii războinici şi de cavalerii danubieni. Constantin cel Mare a intrat în Roma cu trupele de cavalerie, garda sa personală, formate din daci, îmbrăcate cu mantale albe dacice cu agrafe având în frunte un draconar – stegar ce purta draca dacică, dragonul. Comandanţii daci se numeau dracâ ori draco.
Încălțămintea era nediferenţiată pe vârstă, ci în funcţie de anotimp. Vara se mergea cu picioarele goale ori cu opincuţe pe piciorul gol. Pe vreme mai friguroasă îşi înfăşurau picioarele cu fâşii de pânză ori postav, numite obiele, apoi îşi puneau opincile legate cu nojiţe, şireturi tăiate din piele de animale. Iarna, pe zloată şi zăpadă, se purtau ghete. Geţii purtau pe îngheţ ghete, aşa că să nu ne surprindă că luptătorii geto-daci poartă ghete pe Columna nemuririi noastre. Decebal are în picioare ghete. Ghetele erau mai înalte sau mai scurte pe picior.
Bărbaţii geto-daci purtau părul lung, mustăţi şi barbă mai lungă sau mai scurtă. Lumea geto-dacă era numită în scrierile antice Lumea barbară indicând faptul că bărbaţii purtau barbă şi părul lung. Barba şi mustaţa erau semn de sfinţenie. Preoţii şi călugării nu-şi taie barba toată viaţa.
Concluzii[7]
În spaţiul mioritic costumul popular românesc îşi găseşte rădăcinile în portul strămoşilor noştri traci, geţi şi daci fiind supus unei continue evoluţii, dar şi-a păstrat nealterate caracteristicile esenţiale: unitatea şi continuitatea sa, dar mai ales sacralitatea.
Portul popular reprezintă o recapitulare simbolică a întregii mitologii şi cosmogonii de început.Tainele meşteşugului de a confecţiona îmbrăcămintea nu se învăţau din cărţi ci de la femeile satului. Ele se transmiteau din generaţie în generaţie, de la mamă la fiică și reprezentau taina sufletului feminin.
[1] Dicţionar de mitologie a Orientului Apropiat, pag. 13;
[2] https://ro.wikipedia.org/wiki/Cultura_Cucuteni;
[4] Strigătură auzită des la soacra mea, Prună Elisabeta, născută în 1914 în satul Creți, județul Olt;
[5] Unealtă de oțel cu care se lovește cremenea pentru a scoate scântei în vederea aprinderii iascăi și care se folosește și pentru ascuțit obiecte de tăiat (https://dexonline.ro/definitie/amnar);
[6] http://donnaalba.ro/imbracamintea-geto-dacilor/;
