luni, 26 decembrie 2016

SEMICENTENARUL Colegiul Naţional Pedagogic Constantin Brătescu din Constanţa 2009



Generația 1955-1959
autor: prof. OLIMPIA  COTAN  - PRUNĂ
 

   Semicentenarul generaţiei de absolvenţi ai Şcolii Pedagogice de Învăţătoare Constanţa încununează diadema strălucitoare a celui mai mare oraş de la Marea Neagră, care îşi sprijină temeliile străvechi pe energiile oamenilor liberi, ce-au iubit întotdeauna freamătul şi chemarea depărtărilor, spre toate zările lumii dntre cer şi pământ.
          Şcoala Normală din Constanţa a fost înfiinţată în urmă cu un secol (1893). De la Proclamarea Independenţei de Stat (1878), mari eforturi financiare, economice şi umane au fost călăuzite spre Dobrogea. Revenit la patria-mamă, pământul dintre Dunăre şi mare cuprindea şi Constanţa, oraş despre care regele Carol I spunea că ar dori să facă plămânul de oţel al României. S-au ridicat grandioase construcţii, neîntrecute până în zilele noastre: Portul maritim şi  Podul peste Dunăre inaugurat la 1895, efortul celor mai înalte inteligenţe româneşti inginereşti ale timpului: Anghel Saligni şi Elie Radu.
           Constanţa a devenit cel mai important punct de contact al României cu lumea şi avea nevoie de marinari cu braţe vânjoase şi de minţi luminate, care să poarte făclia ştiinţei, dar şi mesajul de omenie al românilor peste mări şi ţări
          Ion Bănescu, om politic conservator, a susţinut în guvernul Lascăr Catargiu înfiinţarea  unei Şcoli Normale la Constanţa şi a primit susţinere, iar în 1893, la 22 octombrie, este numit profesor de litere şi directorul şcolii prin Ordinul 11446, dat la 1 noiembrie 1893.
          Ion Bănescu, acest mare român a părăsit capitala şi prietenii de rang înalt pentru un Apostolat adevărat ce caracterizează numai marile personalităţi, la vremea când românii erau în Dobrogea printre străini, iar ştiinţa de carte era un lux, iar slovele româneşti în ilegalitate.
         Regimul şcolii era internatul, iar elevii erau doar fiii dobrogenilor. În primul an şcoala avea 17 elevi români, 3 tătari, 3 bulgari, 1 turc şi 1 rus. Elevii aveau 14 ani. Şcoala pregătea institutori pentru mediul urban şi învăţători pentru mediul rural şi primar.
        Examenul de absolvire avea două probe: matematică şi compoziţie (compunere liberă în limba română pe o temă istorică). La oral se susţineau probe la Limba română, Pedagogie, Limba maternă (turcă, bulgară), Matematică, Istorie, Geografie, Ştiinţe naturale, Religie.
        Înainte de război şi după, la Şcoala Normală este profesor şi se implică în diversificarea învăţământului Constantin Brătescu, cel al cărui nume îl poartă azi Colegiul Naţional Pedagogic din Constanţa, şi care a pus şi temeliile Şcolii Comerciale.
        Absolventele de acum 50 de ani au găsit aici o şcoală în care au avut şi masă şi casă, au învăţat protejate din toate punctele de vedere, aspect ce a contat enorm într-o lume sărăcită aşa cum era cea de după al doilea război mondial.
          Şcoala îşi avea atunci lăcaşul pe strada Scarlat Vârnav, preschimbată în Răscoalei din 1907, care ieşea în Bulevardul V I Lenin spre nord şi cobora prelungindu-se cu alte străzi până pe malul Portului, spre Cazinou.          Am trecut pragul atât de râvnit al acestei înalte şcoli, într-o vreme în care în toate satele dobrogene erau numai şcoli primare de 4 clase, iar din clasa a V a se mergea la gazde în satele cu 7 clase la care erau arondate câte 4-5 sate şi cătune, pe o rază de 15 - 20 de km.  Aceste şcoli funcţionau în case vechi numite câşle, nişte adăposturi ale lucrătorilor de pe moşiile de odinioară, şi numai sufletele noastre mai ştiu cum am supravieţuit, învăţând mai mult flămânzi.
          Ştiam greutăţile de acasă când ni se lua şi pâinea de pe vatră că nu se completau cotele, dările către stat, şi plăteam ruşilor în natură şi cu găina din curte. Ştiu că e cumplit ce-am trăit, dar azi ştiu că umilinţele părinţilor învinşi în război cu fiii îngropaţi aiurea pe fronturile europene, cu părinţi şi soţi ce s-au spulberat în toate zările, au fost răzbunate prin reuşitele noastre, chiar dacă ne-am înghiţit lacrimile în timp ce mâncam pâinea făcută cu mari eforturi de mamele noastre numai duminica, fiindcă era sărbătoare, şi mai ştiu că noi ce-am răzbit la lumina cărţii am fost nişte biruitori,  fiii de laudă ai neamului, urmaşii celor ce-au căzut eroic pentru patrie, nu pentru altfel de interese. În felul nostru am izbândit eroic şi-am contribuit la salvarea naţiunii române, din valurile încrâncenării lumilor care nu-şi găseau locul în istorie şi-au vânzolit toate orizonturile cu pierderi atât de grele.  
           La îndemnul învăţătorilor, părinţii au sacrificat toată familia ca măcar unul din cei zece copii din familie să poată învăţa. Printr-o selecţie de neimaginat astăzi, unde erau doar 30 de locuri pentru judeţul de la limanul mării, ce îngloba Constanţa şi Tulcea de azi. Ni se cerea Adeverinţa de la nou înfiinţatele primării, ce conta cel mai mult şi bloca drumul fiilor de chiaburi, că de moşieri nu prea mai era vorba deoarece luaseră de mult calea străinătăţii vestice.
           Când chiaburii n-aveau ce mai pune pe masă, fiind în fapt cu toţii ţărani sărăciţi, a venit colectivizarea. Cei mai vânaţi şi ostracizaţi erau luptătorii din Rezistenţa împotriva comunismului şi rudele lor. Puţini am răzbit, prin jocul întâmplării, reuşind să urmăm o şcoală, mai ales că eram consideraţi duşmani ai poporului.
           Oamenii trăiau cu frica lui Dumnezeu şi satele erau pline de copii, nu ca astăzi, aproape pustii. Comisiile cu onorabilii profesori –vechi – intuiau şi sclipirile din ochii noştri nu numai răspunsurile trunchiate de emoţiile de nedescris ale multora dintre noi, care ne urcasem în tren pentru prima oară şi am rămas fascinaţi de forfota oraşului cu palate având drept ghid pe mama ori tata care cuteza să ne prezinte lumii.
         Îmi amintesc cum aşteptam cu mama în curtea şcolii să ne strige să intrăm la examen. Era mai îngrijorată decât mine când auzea cum le turuia gura unor candidate puse de părinţii însoţitori să mai repete, că nu mă auzise să spun lecţii pe dinafară. Protestam şi o asiguram că ştiu foarte bine tot ce-am învăţat. M-am suit pe o piatră mare să văd şi eu lumea multă din curtea şcolii. Eram aşa mândră de fusta mea din baticuri cu motive turceşti colorate şi-mi părea rău că lumea aceea nu avea timp să mă remarce. Mama, dispărută în mulţime, revine lângă mine şi-mi zice pe şoptite că spune lumea că o dea Mitrea Cocor. Eu dau din cap că ştiu subiectul. Mama neîncrezătoare mă pune să-i spun despre ce-i vorba şi mă fixează de parc-ar fi spus: să te văd.
În această lecţie se vorbeşte despre doi tineri săraci care s-au scris în colectiv şi munceau fericiţi. Erau dintr-un sat care se numea Malul Surpat, adică dărâmat. Mama completa, că cine ştie ce dărăpănături erau şi pe acolo. A înţeles dânsa că erau săraci şi gândea cu voce tare că era logic să-şi dorească să se înscrie la colectiv că nu tu cal, nu tu căruţă, vai de mama lor, aveau de câştigat, nu de pierdut. Mi se adresează tare şi-mi cere să spun din ce parte de ţară e cel care a scris povestirea. 
Mirată că n-a auzit de Mihail Sadoveanu, îi zic haidi bre, chiar aşa. Când am precizat că era moldovean atât i-a trebuit că a izbucnit: că sfătoşii ăştia se ţin doar de broajbe, făcând aluzie la tata, un om domol, dar sigur pe el, care o privea calm, că se aprinde ca scânteia şi dărâmă totul în cale, de iute ce era, că după ritmul impus de tata nu mai pupam eu Şcoala Normală din Constanţa.
Vai de mine, să nu ţii minte ce-am vorbit, să scrii cum e în cartea voastră că asta ne mai lipseşte, gândindu-se la fratele meu cel mare care murise închis la Gherla ca luptător în rezistenţa anticomunistă din Dobrogea. S-a depărtat să mai culeagă veşti şi repede îmi face semn că s-a deschis uşa şi-mi ia cărţile, caietele şi mă împinge de la spate mai mult mângâindu-mă şi dusă am fost că nu m-am mai uitat în urmă.

Şi-am intrat la şcoală...

În oraş, în tren, dar mai ales în satele noastre de baştină, se întorceau privirile de admiraţie către uniformele prin care ne distingeam şi de care eram tare mândre, iar matricola era un însemn ales, care-ţi conferea un statut de invidiat în vremurile tinereţii noastre.
Am fost contemporani în tinereţea noastră cu evenimente istorice la care am participat cu toată fiinţa noastră, acolo pe malul Mării, la margine de lume, de unde începea imensitatea ce ni s-a prins de suflet.
 In piaţa Ovidiu s-au omagiat 2000 de ani de la vieţuirea marelui poet antic surghiunit pe meleagurile Sciţiei Minor, din fastuoasa  măreţie a Romei, către care duceau toate drumurile lumii antice. A fost păstrat în memoria localnicilor şi a reînviat după două milenii. În Piaţa care-i poartă numele şi pe arterele laterale venise tot oraşul să-l omagieze pe venerabilul înaintaş devenit localnic pentru o vreme. Corurile tuturor unităţilor de înalt învăţământ din oraş, ale Marinei militare şi ale Şcolii Superioare de ofiţeri, ale Teatrului  Fantasio, ale Scolii Pedagogice de Învăţători, ale Liceului Mircea cel Bătrân au răsunat întrecându-se cu valurile mării într-o zi senină şi caldă de vară a anului 1957, pe vibrantele energii ale tinereţii noastre de urmaşi optimişti şi demni ai geto-dacilor înflăcăraţi.
A onorat această unică omagiere primarul Sulmonei, oraşului natal al marelui poet. A urcat pe o serpentină de scânduri până la picioarele lui Ovidiu, susţinut fiind de orchestra militară şi chemarea depărtărilor din cântecul sopranei. Păşea încet, refăcând depărtările, cu un imens buchet de flori aduse de acasă, din grădina casei lui Ovidiu, de i-a vorbit de aproape, ca acasă acolo departe, de a străbătut într-o clipă depărtările în timpul milenar, dar şi în spaţiul terestru concentrate în lacrima fierbinte a omenescului din om.
Cu vocea de tunet preluată de ecoul valurilor a sfârşit vibrând de a impresionat marea de lume, în aplauze nesfârşite, preluate de depărtările albastre, sub cupola cerului senin. A depus ofranda de preţ şi i-a vorbit în italiană, l-a strigat şi i-a spus că şi aici este acasă, că ai lui nu l-au uitat, iar localnicii geţi i-au bucurat zilele grele de surghiun. A îngenunchiat lângă statuie ca lângă o coloană de timp peste ceruri, aşa cum l-a interpretat magistral, actorul George Vraca, la Teatrul din Constanţa.
 Comandantul marinei militare din Portul Constanţa a susţinut onorurile orchestrei militare şi în Ordinul de front în limba italiană l-a strigat pe Ovidiu.
 Din toate piepturile marinarii ce înconjurau piaţa au strigat cu toată forţa  PREZENT. Mulţimea a izbucnit în urale şi ovaţii, preluate de  trompete, de sirenele vapoarelor din port, de au umplut zările. Băteau tobele, iar mulţimea aplauda mesagerul, prelungind momentul sublim al nemuririi noastre. Lângă statuie geţii - sciţi agitau arcurile şi  tolbele cu săgeţi ca în vremurile multimilenare, aici lângă Marea Getică.
 Un alt eveniment de mare importanţă naţională a fost Centenarul Unirii Principatelor: 1959. Eram în ultimul an de studii pedagogice. Era o iarnă cu zăpadă multă şi ningea mereu de nu se mai vedea om cu om. Am fost duşi la conferinţe istorice, la expoziţii plastice cu această temă, la spectacole. Am fost convocate toate elevele să participăm la concursul de istorie literară cu tema Unirea Principatelor Române.
Fusesem şi la un concurs atletic dedicat aceluiaşi eveniment la nivel naţional ce se ţinea la Bucureşti. În locul unde este azi Teatrul Naţional din Bucureşti era un câmp cu gropi şi săpături pentru fundaţii, dar s-a înălţat un imens cort ca cel de la cupolele ambulante ale Circului în care era Expoziţia Unirii. Am vizitat alături de toţi atleţii conduşi de profesorul Smoleanu  de la Liceul de Băieţi şi m-am lăsat purtată în eseul meu dedicat Unirii, la casa  voievodului român, rememorând în stil propriu impresiile, printre fulgii de nea ce străluceau pe chipurile înaintaşilor.  Profesoara de istorie ridică degetul în gestul arhicunoscut ce rămâne în suspensie…
Concursul dedicat Centenarului Unirii are un câştigător special pentru tematica istorică într-o compoziţie literară. Nedumerirea creştea că nu ştia nimeni despre cine e vorba.
           Câştigătoarea a reuşit să dea viaţă unui eveniment istoric naţional petrecut cu o sută de ani în urmă, când entuziasmul naţional românesc s-a revărsat pe aleile satelor, oraşelor, pe culmile înzăpezite ale Carpaţilor, de unde în zilele senine se vede Marea noastră getică.
              Stăteam liniştită că premiile pentru Unire se dăduseră, iar în şcoala noastră sportul aducea cele mai multe trofee. Echipele de gimnastică, de handbal, volei, baschet erau campioane şcolare orăşeneşti, dar şi naţionale de multe ori, că neobosită mai era draga noastră profesoară de sport, Viorica Radovici, de putea instrui o echipă campioană pe ţară la gimnastică, la handbal, volei, că în clasa noastră nu existau înţepenite în bancă, de se mirau profesorii când mai aveam vreme pentru învăţat. Eram sigură că acum, la sfârşit, dacă am venit cu medalia de aur pentru aruncarea discului mă va omagia, fiindcă era un moment deosebit.
             Iată că în vitrina de trofee, continuă profesoara, lângă cele de atletism şi arată medalia de aur pe care o aşezasem pe masa prezidiului la intrare, se va afla şi Diploma Centenarului Unirii cu… Premiul întâi  al şcolilor din oraşul Constanţa...N-am observat privirile profesoarei aţintite către locul unde mă aşezasem, că nu prea vedeam masa prezidiului şi mai stăteam şi pe un colţ de bancă cu ochii spre fereastră şi gândeam că acum se derulau formalităţile şi pentru mine, venită ultima la Plenara pe şcoală.
            Colegele arătau către mine şi mă îmboldeau, iar eu am râs pufnind, apoi m-am răstit la ele, dar când am văzut privirile doamnei Drăgan că mă fixează, mi-am ridicat părul de pe frunte în hazul tuturor, că de, mă pieptănam pentru aşa o onoare. Citeşte doamna Directoare…Se acordă… şi n-am auzit tot că mă tot hârâia o colegă, iar sala a izbucnit în aplauze. Două colege apropiate mă iau aproape pe sus către prezidiul care se amuza copios şi ca să le fac jocul şi eu mergeam în pas de front ca la sport. Primesc Diploma cu multă ceremonie şi dau să plec la locul meu, pe colţul băncii.
            - Era imposibil ca eleva Cotan să  nu destindă atmosfera şi azi, spuse directoarea în amuzamentul general.
De pe un scaun, domnul profesor Ion Brătulescu, Neluţu cum îi spuneam noi, ridică un pachet mare, iar doamna Viorica Radovici, profa noastră de sport, mă felicită pentru medalie şi mi-o înmânează ceremonios în uralele sălii. Eu le ridic şi mai sus cu un Iuhuuuu… ce acoperă aplauzele. Am părăsit sala şi în clasă am răsfoit cele 4 volume ale lui Zaharia Stancu cu Rădăcinile lor amare, romanele lui M. Sadoveanu, poeziile de M. Eminescu pe care le am şi azi în bibliotecă ca pe nişte odoare de preţ.
Destinul ne-a dăruit încă un semicentenar peste centenarul Unirii.
Norocoase fete suntem şi să ne bucurăm de această izbândă!
Multe colege s-au bucurat de premiile primite, dar pentru mine contau doar insignele GMA, plachetele sportive, treningurile şi taşca de baschetbalistă primite la meciurile interşcolare. Sala noastră de festivităţi era Sala de mese de la Cantina şcolii că era mai încăpătoare şi se stătea mai comod. Tocmai când se făcea apelul iar şefa noastră, mă dădea absentă motivat, intru şi eu, arătând medalia de aur câştigată cu panglică roşie şi pachetele voluminoase. Profesoara de sport, Viorica Radovici, se ridică şi mă îmbrăţişează fericită, în aplauzele celor peste 130 de participanţi, elevi şi profesori. M-am aşezat pe un colţ de bancă într-o parte, asistând cam toropită de drumul lung, mai ales că dădusem de căldură. Pe masă mormane de cărţi, iar directoarea citea diplomele şi neuitata doamnă Leonte  înmâna premiile, pachete cu cărţi şi 24 de lei, un rest de la bursele din care dădeam 14 lei, obligatoriu, pe abonamentul la Scânteia Tineretului, din care citeam la învăţământul politic pe clasă.
Preţioase erau cărţile de literatură mai ales că  manuale de Literatură Română nu aveam, ci numai de Limba Rusă, iar doamna Paraschiva Leonte, supravieţuitoarea unică, dar neputincioasă la centenarul nostru, care a rămas o purtătoare de făclie a literaturii române în liceele constănţene, azi în vârstă de 96 ani, ne făcea lecţiile pe vestitele sale Caiete de Literatură, un unicat de românitate. Îi plăcea să se recomande: Sunt Româncă get-beget şi mă cheamă Lucia Rivalet.
Îmi amintesc încă ce stresante erau festivităţile pe care le dădeam pe scena din sala de sport pentru soldaţii sovietici, nişte tineri îndrăzneţi de credeai că li se cuvenea totul, dar directoarea, femeie deşteaptă şi păţită, cerea ajutoare de la Şcoala de Marină, să trimită nişte cadeţi care în civil supravegheau culoarul de trecere către scenă.
Sovieticii erau o prezenţă în viaţa oraşului. Lângă şcoala noastră era şcoala lor cu elevi din clasa întâi până în clasa a douăsprezecea, de care ne despărţea un zid de 2m înălţime, lângă care era lipită căsuţa bucătăresei noastre, buna şi delicata Tanti Maria.
După plecarea ruşilor în 1956 localul a fost dat Şcolii Pedagogice şi noi am învăţat în săli mai luminoase cu holuri mari, unde ne simţeam mai în largul nostru. Oficial au plecat în 1958, dar familiile se retrăseseră înainte de ne-au lăsat clădirea liberă.
De ziua armatei sovietice am fost cu elevii de clasa a IV a de la Şcoala de aplicaţie, unde făceam practica pedagogică sub  îndrumarea  tovarăşei învăţătoare Maria Popescu, la o activitate extraşcolară. A început generalul cu pieptul plin de decoraţii, pe tunica încheiată până-n gât, peste care atârna o guşă de om bine hrănit să povestească în româneşte cum a omorât duşmani, de întrase în piesă, gesticula atât de realist că ne-am crispat, iar o fetiţă a început să plângă. Am ieşit urgent şi la şcoală ni s-a spus ce mare greşală era să nu verificăm conţinutul acţiunilor şi să vedem dacă acestea se potrivesc copiilor, mai ales că noi ne dusesem pentru filmul color Căluţul cocoşat, dar cine l-a mai văzut…
Şi că veni vorba de limba rusă, cum să nu consemnez aşa ceva, că doamna profesoară care ne-a consemnat cel mai mult era tovarăşa Robu Nadejda, rusoaică neaoşă, căsătorită cu o personalitate românească, şcolită la Moscova, după moda timpului de ocupaţie comunistă.
Doamna Robu, că mult ne-a robit limbii ruse, că i se dusese vestea pentru răutatea vecină cu cruzimea, când punea ochii pe câte o elevă n-o slăbea, că te hipnotiza de nu mai puteai să vorbeşti în preajma dânsei. Am aflat târziu că nu avea nici Liceul şi că şi-a dat examenele la ff  cu profesorii şcolii. Nerecunoscătoare persoană, că mult ne-a chinuit, fără să înţeleagă ce imensă greşală pedagogică face...Am ierta-o fiindcă am înţeles că era o femeie nefericită şi s-a stins singură, după fiica şi soţul său.
Ce vremuri pentru profesorii noştri din Veche Gardă şi cum or fi trăit timoraţi şi supuşi, dar tot răzbea dragostea lor faţă de Ţara Românească.
 Primeam o educaţie ateistă că în vacanţa de primăvară ce căzuse în postul Paştelui, am refuzat să mă împărtăşesc la biserica din sat de teamă. Biata mamă a început să plângă şi mi-a zis că vai de şcoala voastră, că aţi venit mai proşti de cum aţi plecat.
 Fratele meu m-a convins să n-o mai necăjim pe mama, că şi aşa suntem ca vai de noi. Am trăit o teroare la gândul că se aude la şcoală că mai era o fată din sat, dar nu ştiam că mama ei a chemat preotul pe furiş şi-a împărtăşit-o, că şi mama ar fi făcut la fel, că lumea se temea cumplit de Anticristul adus de ruşi. Am trăit cu teamă toată vacanţa şi mult după.
 Într-o zi la ora de limba rusă o colegă îşi scuipă-n sân s-o apere cel de sus până iese Robuleasa din clasă. Se termină ora şi Sandi Bucur face o cruce mare şi mulţumeşte Domnului că a scăpat şi azi de nota 2. Hop se deschide uşa. Intră Robuleasa cu catalogul sub braţ că ascultase la uşa întredeschisă şi ne spune să stăm jos. Întreabă cine s-a închinat. Sandi se ridică încet de nu se mai termina şi privea rotindu-şi ochii, că nu înţelegea. Am amuţit toate. O pune să decline repede substantivul domacasa. 
Cu glasul pierdut, cu ochii către noi şi în toate părţile, nici nu ştia ce se întâmplă, şi spunea mereu: Do..Do..Do…Profesoara reia silabisirea colegei, o victimă sigură pentru puterea ei, şi spune:  Do..Do..Doi, fetiţo! Desface catalogul, trece nota, apoi îi cere carnetul să se înveţe minte să mai fie mistică. Iese ca o furtună şi noi priveam la Sandi ca apoi să izbucnim în râsu-plânsu mai abţinându-ne când posesoarea trofeului strigă fugind spre uşă: Io-te, na, fetiţo, na, că nu la Necuratul m-oi închina! De multe ori o strigam Doi, feţiţo, doi! şi ne amuzam de exagerarea acestei rusoaice care se lăuda cu metodele sale că la Bacalaureat, în limba rusă am prezentat subiectul, de plesnea de fericire şi se alinta piţigăindu-şi vocea, doar o scoate de la noi un zâmbet, care preţuia mult pentru orgoliul ei, dar pe noi ne costase deja mult prea mult. Când nu ştiai răspunsul te acuza că eşti Duşman al poporului şi se repezea să te exmatriculeze, cum a fost cu Nina Pavel, dar au făcut zid profesorii noştri din vechea gardă şi multe din planurile sale diabolice au fost dejucate.
Cuvântul de adresare domnul sau doamna era interzis. Eram tovarăşe cu profesorii noştri. Colegele noastre mai mari erau tovarăşa elevă şi ne temeam de ele mai rău decât de profesori că ne vedeau tot timpul şi erau severe, că aşa cerea pedagogia, dar cu timpul relaţiile se mai îmbunau că şi ele au trecut prin asemenea triste experienţe, bucurându-ne că ne strigau pe numele mic, atât de cald ca acasă. Le-am admirat şi le-am ţinut minte că erau înţelepte şi trăiam în aceleaşi condiţii departe de părinţi, în internat – cazarma noastră - pe care am iubit-o cu toate neajunsurile ei.
Când îşi pregăteau lecţiile practice pentru şcoala de aplicaţie veneau la noi cele din anii începători şi deveneam clasă de şcolari începători ad-hoc. Răspundeam la întrebări, ne modificam vocea precum copiii, ba ne mai şi strâmbam, ceream voie afară pe nepusă masă  şi ne depărtam de la Planul de lecţie, că aşa ne mai distram şi noi.
 Într-o zi era de serviciu domnul profesor de matematică Neluţu, aşa îl numeam noi că era atât de serios, conştiincios şi cu o severitate plină de răbdare, ce ne-a învăţat să ne folosim mintea în logica matematică. A asistat incognito la un astfel de simulacru şi a certat-o pe eleva care ne cerea tot timpul să nu mai divagăm. Sunt bine venite situaţiile neprevăzute, că trebuie să te descurci cu tact, că nu poate nimeni interveni, deşi erau mai mulţi asistenţi decât elevi mai ales că Planul de lecţie era semnat de 5 persoane cu răspundere pedagogică şi de specialitate.
Fascinantă a fost lecţia de citire despre Bogdan-Vodă când, după harta Moldovei  se aşezase fără să o vadă copiii, colega noastră, Nina Pavel, şi a cântat prima strofă din balada cu acelaşi nume cu o voce care a străbătut timpul, ce a avut un efect didactic unic: Dragoş, Dragoş ca un soare / A plecat la vânătoare…Un băieţel n-a mai rezistat şi la sfârşitul orei, fuga după hartă, dar colega se aşezase în ultima bancă lângă celelalte eleve practicante. Ne-a bănuit pe toate şi ne arăta cu degetul spunând:  Tu ai fost ! ca s-o identifice. Noi negam şi el nu se lăsa, dar nu i-am spus, că se pierdea vraja. În zilele următoare mai făcea investigaţii până învăţătoarea le-a spus că toate elevele sunt alese şi după cum cântă de frumos.
În puţinele ore de program în oraş, duminica după-amiază până la ora 9 vara şi iarna până la 4 şi jumătate, ne duceam la un film şi mâncam o prăjitură cu apă rece, ori mergeam pe jos pe lângă parc până la Cazinou unde priveam marea ce lovea stabilopozii, dantelându-i în forme şi culori fascinante pentru dorul nostru de ducă, îmbiate de lumea depărtărilor albastre.. O dată pe săptămână ne duceam încolonate la Baia Populară, că în rest numai apă rece foloseam, dar vorba dirigintei noastre, neuitata doamnă Păuna Bavaru, ne-am călit că medicamente nu prea erau şi nu-mi amintesc decât optimismul nostru sănătos ce se reflecta în pasiunea pentru sport, prin care evadam şi la propriu şi la figurat, din băncile în care ne petreceam 10 ore zilnic şi ne deplasam între uşă şi fereastră până la pauzele binevenite.
Filmul indian Vagabondul rula pe bulevardul din spatele şcolii noastre, dar eu nu avusesem prilejul să-l văd. Pe stradă grupuri de băieţandri cântau Ava Ramu, u–u-u-u-u..Când am prins ocazia intru la film. Sala arhiplină de se aşezase puştimea, pe jos mai ales în faţa ecranului. După nelipsitele ştiri, că vocea prezentatorului o recunosc şi astăzi în prezentările remember la televizor, se prezenta distribuţia însoţită de refrenul pe care îl cânta toată suflarea cu pasiunea şi modulaţia vocii dantelate specific indiene, că nu ştiai unde-i ecranul şi unde spectatorii. Am asistat la o trăire afectivă colectivă de neuitat, mai ales că filmul demonstra influenţa mediului social asupra formării omului, aspect de care personajul-judecător nu ţinuse seama. Revăd prin ani filmul cu pelicula degradată şi mă duc cu gândul în vremurile de demult şi-s sigură că vi se întâmplă tuturor să vă întoarceţi în timp cu plăcere numai pentru o clipă sublimă.
De neuitat au rămas reuniunile tovărăşeşti în care erau invitaţi Cadeţii de la Şcoala Superioară de Marină, tineri bine făcuţi, educaţi, deştepţi, temerari că cine se mai poate măsura cu forţa Lupilor de mare. Răsfoind o carte veche am văzut fotografia unui peşte al adâncurilor ce avea capul aidoma lupului şi-am înţeles că nu e numai o metaforă, că Dragonul, primul stindard al antichităţii cu Cap de lup, care a fost şi  prima Goarnă a luptătorilor daci era o realitate aici în Geţia Pontică pe litoralul străvechi al Mării Negre.
Pentru noi, Băieţii Mării aveau toţi ochii albaştri ca întinderea cerului ce se scălda în apele nesfârşite ale lumii, pe care plecau hoinarii matrozi de se întreceau cu albatroşii chemaţi de neprevăzut. Ştiam de la elevele mai mari că băieţii de la Şcoala Superioară de Marină erau mai mari, că de fapt era singura şcoală superioară din oraş şi că în rest era numai puştime comparativ cu noi pe la celelalte două licee cu durata de 2–3 ani. Ce eleganţă se instala când apăreau cadeţii. Toate fetele din internat contribuiau la vestimentaţia celor care aveau dreptul să meargă la reuniune, că era singura ocazie în care nu se impunea uniforma, că în noaptea premergătoare nu prea se mai dormea. Aveau o orchestră de invidiat, care dădea concerte şi la Casa Armatei din oraş. Toate eram cu ochii pe pianist care cânta şi dansa în acelaşi timp cu picioarele pe sub pian. Organizau dansurile cu ecuson pe care scriau artistic personaje din literatura clasică, din filmele de pe ecrane, din Operele celebre şi din Operetele de la Fantassio. Erau invitate fetele să le tragă la sorţi să le prindă la bluză, că rochii nu prea aveam noi pe atunci. Ecusoanele cu nume masculine şi le adjudecau băieţii după ce vedeau ce fete poartă numele perechii, că erau şmecheri nu glumă. Fetele ştiau poanta şi-i puneau în încurcătură, că unele îşi schimbau în ultima clipă ecusoanele între ele. Unii lăsau norocul să aleagă ultimul dans pentru ei. Primul dans era al directoarei noastre, la invitaţia ofiţerului care-i însoţea pe cadeţi, în uralele noastre perechi de Învăţătoare şi Cadeţi prindeau curaj alunecând uşor în paşii de dans, ai valsului nemuritor. 
Tangoul preferat era Chemarea Mării cântat suav şi tulburător de Margareta Pâslaru, că ne opream lângă difuzoarele din oraş de ascultam vrăjiţi cea mai tainică chemare unde numai marea ne era confidenta. Când începea Rumba cine se nimerea să mai rămână fete fără parteneri, că băieţii mari ieşeau la fumat sub vraja lunii, şi atunci dansam singure, că importanţi aici erau paşii sofisticaţi. Începea apoi Twist-ul, dansul tinereţii noastre. Reuniunea se încheia cu cântecul Albastru e cerul şi marea acompaniat de pianistul solist vocal de această dată, ce-şi înălţa glasul cu atâta optimism de care numai tinereţea e capabilă, acompaniat de fete şi băieţi la care se adăugau şi profesorii cu multă bucurie.
 Pianistul a căpătat nume şi faţă umană după 50 de ani când la Vatra Românească din Bucureşti, pe aleea spre Cişmigiu, domnul comandor în retragere, Iulian Munteanu, spunea că  vor organiza o întâlnire semicentenară la Constanţa, că unde în altă parte, mi-am zis eu şi i-am destăinuit că-s o învăţătoare din generaţia constănţeană de absolvenţi din 1959 şi-i revăd în memorie de parcă ar fi azi. Mare mi-a fost bucuria când am aflat că dumnealui era pianistul.
Elevele Şcolii Pedagogice sunt cele care au inaugurat Palatul Sporturilor înainte de a fi dat în folosinţă oficial. Acolo erau meciurile de baschet, de handbal, de volei. Deseori rămâneam în tribune după meciul fetelor pentru a urmări confruntarea dintre Cadeţi şi secţia tătară a şcolii noastre. Era o nebunie! Noi eram acolo să ţinem cu ai noştri colegi, dar încurajam pe cei din atac mai mereu. Ce iuţi erau tătarii, Doamne, că nu-i puteai urmări! Bine erau antrenaţi şi cadeţii că scorul nu departaja nicio echipă. Într-unul dintre meciuri, în ultimele secunde tătarii erau în avans şi echipa cadeţilor s-a repezit a disperare cerând mingea de la portar. Acesta a tras direct la poartă, că toţi sportivii erau cu spatele la el, şi apărătorul tătar ieşise la atac rămânând cu ochii pe mingea care a intrat în poartă, şi nu-i venea să creadă când sala a izbucnit în ropote de aplauze şi urale, de nu s-a mai văzut om cu om.
Stadionul era nou-nouţ pe vremea noastră. Eu am fost nelipsită de pe gazon antrenându-mă pentru aruncarea discului, a greutăţii şi a suliţei. Eram fascinată de forţa cu care arunca discul, de se vedea din afara stadionului, neuitata profesoară Piri Simionescu  Era la întrecere cu Lia Manoliu, care a avut noroc, fiindcă profesoara mea a ratat participarea la Olimpiadă şi era favorită, dar n-a fost să fie că şi-a rănit degetul arătător pe care se concentra forţa întregului corp în aruncarea discului. Ne antrenam şi pe zăpadă cu atleţii marinari pe care-i ştiam de la concursuri şi mă sfătuia profesoara, să nu mai fac altceva decât forţă pentru disc, dar n-am ascultat-o că jocurile sportive erau spectaculoase, şi-am dispărut în anonimatul senioratului pe stadionul sătesc, pe care săpam cu elevii de clasa a IV a mărăcinii şi buruienile ce-l năpădeau că tinerii tarlalelor numai duminica mai aveau timp a juca fotbal. În satul în care am fost învăţătoare, la Corbu de Sus, le arbitram meciurile de fotbal că toţi vroiau să joace şi nu-i refuzam că-i cunoşteam pentru că veneau seara la activitatea culturală. 
 Ca învăţătoare în sat eram regizoare de teatru, instructor de dansuri populare, dirijoare a corului de la căminul cultural, dar şi al clasei mele de elevi, că în acest cătun erau doar 4 clase primare şi 4 învăţătoare cu calificare, fiindcă era mai aproape de Constanţa. În campania agricolă acordam primul ajutor la treieratul cu batoza şi la celelalte munci ale câmpului.
Elevele Şcolii Pedagogice din Constanţa au adus ţării multe bucurii prin munca lor  pentru lichidarea analfabetismului la sate, prin serbările şcolare şi cu tinerii la căminele culturale, prin munca în bibliotecile săteşti, la acţiunile de înfrumuseţare a satelor, pe tarlale la culesul recoltelor. Şi unde nu era nevoie de munca celor ce duc lumina culturii şi civilizaţiei româneşti! Noi lucram cu omuleţii ce treceau pentru prima dată pragul unei şcoli că de grădiniţe nici vorbă pe vremea noastră, şi trei luni învăţătoarele de la clasa întâi erau răguşite ca urmare a efortului vocal făcut, până se întăreau potecile memoriei prin care cei mici învăţau să vorbească corect, să se adreseze cu respect, să comunice.
   Şcoala de la Corbu de Sus unde am primit repartiţie avea două săli de clasă pe acelaşi hol din care intram şi în cancelarie, ca toate şcolile primare tip de pe vremea domnitorului Al. I. Cuza, ziceam noi, despre care cred că multe încă sunt utile şi în zilele noastre, dar cu mobilier înnoit. Îmi amintesc cum, învăţătoare fiind, începeam orele de cum intram pe uşă cântând şi toţi copiii, după mine, că nu era nevoie să-i mai atenţionez în vreun fel că începem lecţia, şi să fi văzut din câte guriţe ştirbe răsunau în şcoală şi ce balans de picioruşe care nu ajungeau la stinghia băncii de pe vremea lui Cuza-Vodă mai era! Dar ce conta, viaţa de şcolar era frumoasă!
          Elevii mă răsplăteau zilnic pentru dăruirea mea optimistă. Lăsam pe ultimul plan că de multe ori cumpăram o bucată de pâine pe care localnicele se jenau să ne ia bani, dar eram săraci cu toţii şi de câte ori nu m-am culcat flămândă. Eram sportivă şi singura fată din sat care umblam în pantaloni, dar nu la şcoală, că era vai şi-amar dacă afla instructorul de partid.
          Am făcut în condiţii de efort de neimaginat Facultatea de Filosofie care a durat 6 ani, că pe holul Universităţii Bucureşti o mai tânără colegă mă întreabă în ce an sunt şi când a auzit că-s în anul 6 şi-a pus mâinile în cap şi-a scos un chiot de necrezut. Era anul întâi şi i se părea o veşnicie.
Am avut şansa să găsim la post absolvente ale Şcolii noastre deosebite. Directoarea Şcolii de 4 clase, era Anişoara Despinoiu şefă de promoţie din anul 1955 dar şi Mateescu Ecaterina din anul 1956. Am luat cele două posturi împreună cu Rica Mândru, altă şefă de promoţie. Eu, Olimpia Cotan, vice-şefă de promoţie, eram şefă de promoţie absolută la sport, fapt pentru care am fost onorată cu un rând în cartea Centenară a Şcolii Pedagogice din Constanţa editată în 1993. La pagina 62 – 63 scrie:

O bună atletă a şcolii a fost eleva
Olimpia Cotan…

Nu pot să nu mă întorc, iar şi iar, la Rica Mândru, colega noastră inteligentă, ageră la minte şi de-o modestie pe care nu i-am înţeles-o. A plecat prima dintre noi, la numai 5 ani de la absolvire, într-un accident rutier în Constanţa, când un autobuz intrat pe refugiul de pietoni i-a curmat anii viitorului.
Am aşteptat-o noi la întâlnirea de 10 ani, dar locul ei a rămas pustiu în bancă. Familia îşi schimbase domiciliu, iar ziarele nu publicau asemenea ştiri. Am aflat târziu, când am trecut pe la Inspectoratul Şcolar din Tulcea unde lucra şi fostul nostru coleg de la Corbu de Jos, Stelian Băluţă, cu care am ţinut un moment de reculegere…
Anii au trecut, copiii ni s-au făcut mari, şi-am dat obolul profesiei cu una dintre fiicele mele,  devenită învăţătoare, apoi profesoar doctor în istorie, autoare a manualului de Istorie pentru clasa a IV-a,  unde în lecţia cu Documente de familie a răsădit o Diplomă de învăţătoare, onorată de Şcoala Pedagogică din Constanţa, cu 50 de ani în urmă, cea a mamei ei, nesperată bucurie de-o viaţă. Cealaltă fiică a mea a îmbrăţişat drumul cifrelor şi al tehnicii moderne, devenind economist.
Privesc înapoi printre ani şi mă văd numai printre chipuri de elevi luminoşi, cuminţi şi silitori, în totul lor curat, cum numai un apostol poate să se vadă. Ei au rămas acolo, în băncile de şcoală, iar eu la catedră. Când ne-am rupt oare de aceste timpuri pentru că nu mai suntem azi ce-am fost... Ne-a rămas numai aura ce ne individualiza de ne-am putut recunoaşte după 50 de ani, tot căutând colegele care am fost. Vorbim la telefon şi nume de colege de demult se rostesc în amintirile care-s numai ale noastre şi ne temem că nu ne vom recunoaşte.
Apare aievea Lucica Morozov… delicată ca un bibelou de preţ, dăruită de natură cu o rară gingăşie ce părea de neatins. Diafană şi elegantă, de parcă tot ce era mai frumos în materie de îmbrăcăminte era croit pe măsura frumuseţii sale, care s-a maturizat şi a înflorit  într-un optimism nebănuit pentru fiinţa fragilă cu aer de regină, că numai aşa mi-o amintesc, şi aşa va rămâne, că destinul a înălţat-o dintre cei dragi în lumea stelelor.
Ne priveşte de acolo, dintre aştri, şi se amestecă printre noi, că n-a lipsit şi nu va lipsi niciodată dintre noi, colegele ei întru veşnicie.
O văd pe cărarea vieţii pe Aurora Leabu, încercată greu de destin, la fiecare eveniment crucial din viaţă, ce i-au răpit aşteptările tinereţii de soţie, mamă şi bunică, pe care le-a învins, cum numai oamenii puternici sunt capabili. Nu s-a rătăcit şi a ţinut fanionul liantului în familie şi ne-a păstrat aproape în grupul unic de colege absolvente cu jumătate de secol în urmă.
Se leagă sufleteşte de oameni aşa cum numai dăruirea de dascăl este înzestrată şi rămâne, limanul la care te ştiai ocrotit, fiindcă destinul a recompensat-o cu mărinimie şi optimism.
Ce căutătoare enigmatică de comori era colega noastră, cap de catalog,  Katy Avram, ce nu depăşea măsura, în iscoditoarea aşteptare cu gura semideschisă, a  reacţiei interlocutorului şi apoi puncta. Îşi cunoştea limitele, dar şi izbânzile şi nu-i plăcea să iasă în faţă.
Mereu prezentă la sport în echipa de baschet era o speranţă când totul părea pierdut.
Iubea învăţătura şi dorea mai mult şi-a realizat cu tact şi răbdare ce şi-a dorit. Dacă o priveşti simţi că mai are multe rezerve energetice şi eşti fericit că este dintr-o generaţie  izbânditoare.   
             Caligrafia frumos, că neuitata noastră dirigintă, Păuna Bavaru, o desemna să scrie carnetele de elev. Am păstrat încă printre amintirile dragi ale tinereţii noastre, în cărţile primite ca premiu pentru Centenarul Unirii, legitimaţiile de elev şi le privesc printre lacrimile din cenuşa amintirilor.
Lenuţa Bălan, colega înaltă, blondă, cu fascinanţii săi ochi albaştri, avea răspunsuri mature pentru orice situaţie. Dintre cele 23 de eleve absolvente selecţionate din spaţiul dintre Dunăre şi Marea Neagră, ştia toată lumea că eram promoţie terminală în forma clasică şi dintre eleve, Lenuţa Bălan, ştia să se ţină în Top, la cel mai înalt nivel, urmată la zecimale de toate colegele alese ale generaţiei noastre. Când venea mama ei de la Nuntaşi, de lângă cetatea Istria, aducea pâine caldă şi brânză proaspătă că mâncam toate într-un cerc şi mama ei ne privea cu lacrimi în ochi că ştia cu ce sacrificii putea să aducă aşa o raritate, când în satele dobrogene se lua şi pâinea din cuptor pentru a se plăti datoriile de război. Ştii, Lenuţa, că eu te văd numai în fruntea coloanei noastre...
O elevă din oraş, micuţă de statură, timidă şi tăcută era Boruz Domnica, cu privirea omului atent la supravieţuire, care a dispărut în neantul dobrogean că niciuna dintre noi nu a revăzut-o, nici la examenele de definitivat sau de grade didactice, de te face să crezi că nu s-a dus la catedră fiindcă toate posturile erau la ţară şi fetele din oraş nu puteau să se acomodeze decât dacă erau dotate cu mare forţă spirituală şi fizică. Dar poate fi o surpriză plăcută….
Sandy, Bucur Alexandrina, veşnic preocupată să nu deranjeze să nu producă neplăceri, ştia de glumă, de lăsa împresia că mai e ceva ce nu se spune, de aveai impresia că-ţi întinde o cursă. Nu-mi amintesc vreo vorbă deplasată a colegei atente, silitoare, tipicară să nu ne găsească vreun profesor pe picior greşit, semnala primejdia şi mereu ieşeam basma curată.
Ooo… Lili, Crăciun Elena, cu ţinuta de regină maiestoasă. Vorbea puţin şi la obiect, de nu aveam curaj să întindem coarda în faţa ei. Pedantă si sigură pe ea, inspira echilibru şi forţă. Se distingea şi prin zâmbetul special care-i inunda faţa de ştiai că eşti în graţiile sale.
Am revăzut-o cu puţin înainte de semicentenarul nostru şi nu-mi venea să cred că aş fi recunoscut-o cu uşurinţă că şi-a păstrat alura de Zână încremenită în timp. Cum să uităm că-i datorăm în mare măsură întâlnirea noastră de 10 ani de la absolvirea Şcolii cu atâta organizare a detaliilor încât a rămas adânc sădită în bucuriile vieţii noastre.
Aneta Ciurea, venită în anul IV, a mers în ritmul nostru şi trecea neobservată mai ales că era elevă externă, adică nu vieţuia în internat. Sigură pe acţiunile sale, era mereu prezentă. Corectă şi bine pregătită, avea un echilibru pentru care multe o invidiam că nu avem atâta stăpânire de sine. O văd maiestoasă si sigură pe paşii vieţii sale, pe calea destinului iniţiatic.
Măndiţa Dumitrescu, cu părul strâns în codiţe blonde, cu ochii iscoditori şi de invidiat prin calmul său, avea chemare nativă pentru apostolat. Fiind constănţeancă, mai rar veneu fetele la Şcoala Normală, cu un program sever şi răspunderi mari de viitor, în satele sărace şi mult deosebite de oraş. Venea des în internat şi noi primeam mare ajutor la limba rusă pentru care avea o ureche specială, că pronunţa ca la Moscova, de te cruceai, spre satisfacţia Tovarăsei profesoare Robu, care ştia sigur că e meritul acestei eleve dotate pentru limbile străine şi nu era vina ei că doar limba rusă exista pe atunci în această parte de lume dăruită lui Stalin la masa tratativelor de la sfârşitul celui mai nimicitor război din istoria lumii.
Cecilia Holban, colega mea de facultate cu care mă duelam în filosofii antici, nu te-ai lăsat până n-ai ajuns Primăriţă în satul natal. Cred că înţelepciunea te-a călăuzit şi-ai făcut faţă acestei răspunderi cu multă pricepere. Te văd mereu ca într-un vis plin de lumina părului tău auriu ce te împodobea ca o diademă specială aşa cum apari în privirile mele şi nicio sclipire nu se irosea. Am mers de mână toată viaţa de eleve şi prin oraş şi prin vijeliile amintirilor. Omul are multe dezamăgiri, dar împlinirile compensează când te aştepţi mai puţin.
Pe unde te-au purtat valurile învolburate ale vieţii, dragă Ani Fogoroş? Ai rămas în mintea mea tot o copilă de care te minunai că are atâta logică matematică, atâta memorie comparativă că nicio frază dintr-o carte nu trecea neobservată de inteligenţa, care se organiza ca un mozaic atunci când expunea o tematică. Oare ce împliniri ţi-a rezervat viitorul lângă licenţele pe care le purtai cu tine, de nu lipsea decât să te prezinţi în faţa oricărei comisii de examinatori că multe note de 10 ai purtat în carnetul de elevă.
Dragă Silvia Mocanu, care nu te-ai lecuit nici până azi de emotivitatea care te descumpănea, dar te şi întărea în momentele cruciale, pe care le depăşeai cu smerenie şi erai şi mai merituoasă. Ai fost printre colegele care au luat nota 10 la inspecţiile de grade didactice, aşa că spusele mele au temei şi te admir mereu, ca fiind alături la bine şi la greu. Eşti acolo la Babadag unde am învăţat eu clasa a V a şi a VI a, unde se înalţă Cetatea Heracleea. Te invidiez mereu că poţi să te răsfeţi în mireasma ghioceilor mari şi parfumaţi, unici pe pantele dealurilor de lângă lacul Enisala, podoaba primăverilor dobrogene. Nu poţi crede că eleva timidă şi atentă la detalii a putut să insufle atâta forţă copiilor săi şi mă gândesc la fiul, care a uluit lumea  prin realizări profesionale recunoscute de Doctorate meritorii susţinute în  Europa şi SUA. 
Hai, Nina, Gheorghiţă Niculina, că noi am rămas aceleaşi colege vesele, deştepte, mândre şi răzbătătoare. Ce chip din penumbră ne priveşte şi azi chiar dacă legăturile directe-s prea rare? Ştiu că-s ochii tăi speciali ce privesc cu timiditate în jur. Ai rămas o enigmă care nu s-a depărtat niciodată de inimile noastre.
            Pe ce cărări ţi-ai purtat paşii, dragă Nina Pavel, că scumpă mai eşti la vedere şi nu ne-am  întâlnit niciodată în 50 de ani, deşi locuieşti în Bucureşti. Acum şi de m-aş întoarce sunt sigură că te-şi găsi la fel de diafană, bună gimnastă, serioasă colegă, deşi  râdeam în hohote că lumea era a noastră şi aşa a rămas de nimeni nu ne-o poate lua. Ce valuri ai învins oare în acest semicentenar?
Ce mai faci, Aurica Petcu? Că ce bine te-ai mai împăcat cu munţii de lângă Castelul Branului, la Fundata, în aerul curat şi puternic al culmilor montane. Ştiu că şi tu şi Lala Păun aţi dat obolul Mării că aveţi câte un fiu înrolat în Marina Militară, deşi vieţile voastre au lăsat departe Marea. Am fost colege şi în satul Ceamurlia de Sus, că la noi, la Neatârnarea, nu exista Şcoală de 7 clase, şi–am călătorit împreună încă 4 ani pe băncile Şcolii noastre Centenare care ne-a înarmat cu metodologia de iniţiere a copiilor, averea noastră naţională cea mai de preţ. Ce forţă din adâncurile fiinţei tale te-a înălţat încât ai fost onorată cu Meritul Cultural de către Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România de care suntem mândre întreaga noastră generaţie?  Câtă muncă ai investit susţinută de familia care de cele mai multe ori îţi simţea lipsa, că numai noi, dascălii, ştim ce muncă nenormată am susţinut că mereu mă întreb…de unde aveam atâta forţă ?
Maria Păun, pentru colegele tale vei fi mereu Lala, cum te alintau părinţii şi fraţii, şi te văd răzbind prin timp. Ai rămas fidelă Şcolii şi după ce-ai devenit licenţiată în filologie, mergând aproape 10 ani peste vârsta de pensionare cu o forţă de invidiat, fără compromisuri. Ai rămas singură de 15 ani şi-ai suplinit cu succes lipsa soţului tău distins, deloc grăbit, care îţi tempera tumultul pozitiv de-aţi realizat numai lucruri trainice.
Ce de scârţâială la ora de vioară! Că de unde atâta vreme să poţi să deprinzi aşa de târziu un asemenea meşteşug. Marieta Stanciu era singura care a venit cu o vioară la oră fiindcă mai avea o soră mai mare tot la Şcoala Normală. Era singura care ştia să ţină vioara în mână şi croia nişte note lungi de se termina arcuşul. Ne-a lăsat să punem mâna până să apară pentru  prima dată profesorul, dar n-am crezut că deprinderile se învaţă atât de greu.
Ce nobleţe emana această colegă, înaltă, atletic croită, respectuoasă  şi mândră. Eu aşa te văd şi aşa vreau să rămâi. Înzestrată cu prevederea omului atent la detalii, nu vorbea ce nu era de spus, nu te întrerupea, dar de vedea că-i răpeşti timpul, te lăsa vorbind şi-şi vedea de treburi. Zâmbeai cu zgârcenie, reţinut, dar sigur punctai umorul bun din viaţa noastră.
Angela Rabagi, mereu în costum de gimnastică, între sala de sport şi clasa de meditaţie. Ce original te încuraja Doamna Radovici Viorica, profesoara noastră de sport, cu: Bravo Rabagi, Splendid Angi dragă, Bine fetiţo!...
Am stat doi ani în aceeaşi bancă cu pupitru, în  care de multe ori stătea doar una dintre noi, că eu eram mereu la concursuri. Mai ştii că în anul întâi ai arătat cartea de biologie cu imaginea cartofului unei colege scoasă la lecţie care nu-şi amintea titlul şi ea fuga spune că pentru azi avem lecţia...cartoafa. Draga noastră dirigintă s-a supărat că aceasta nu-i denumirea ştiinţifică şi să ne controlăm limbajul ca viitoare învăţătoare. Am râs pe înfundate, că tot cartoafă era pentru noi fetele de ţară care ne obişnuiam greu, că elevii ne imitau şi greu se mai corectează erorile.
Dragă Viorica Tudoran, ştiu că multe greutăţi ai avut cu mine ca şefă de clasă că nu divulgai cât sunt de rebelă şi mă convingeai că n-am nimic de câştigat şi să merg imediat la Directoare, că m-a chemat şi nu era chip să uite asemenea indisciplină şi dreptate aveai...Întârziam mereu la Plenarele pe şcoală, dar recuperam unele lecţii şi eram mereu în criză de timp. Viorica, draga mea dragă, erai trezorierul nostru. Ştiind că toate o duceam greu ne împrumutai pentru teatru şi film, în rest ne cinsteai cu câte o limonadă. M-ai învăţat să preţuiesc banii, cât erau ei de puţini, că lucruri importante trebuie să gândim când cheltuim şi să nu dăm banii pe bunuri ieftine de care nu avem nevoie. Erai bună organizatoare şi nu ne ierta de greşeam, că ne judeca cu toată clasa de nu mai îndrăzneam.
Mariana Turtucăianu este colega noastră antrenată în acţiuni culturale de neuitat: concursul Iubiţi Cartea, unde am aflat despre Jules Verne şi lumea lui fascinantă, despre Alexei Meresiev, aviatorul sovietic, erou... Povesteai cu atâta realism piesele de teatru pe care nu le văzusem. De la Mariana am aflat de locurile istorice din Bucovina  că se ducea mereu în vestitele excursii cu vagonul cu doamna Drăgan, cu doamna Bavaru, cu doamna Rivalet şi mulţi profesori iubitori de neam şi de ţară. Cred că ai multe izbânzi în cei 50 de ani şi-aştept să te văd  faţă-n faţă nu numai cu ochii minţii, să-ţi aud glasul şi explicaţiile amănunţite ce mă făceau să citesc cărţile îndrăgite dintre care îmi amintesc despre aventurile lui Artur.
Vica Zorilă  stătea într-o bancă unde anul trecut era o elevă cu numele  Zăbavă Aurora, cum  ne spunea distinsul nostru profesor de matematică, Ion Brătulescu, care pentru noi era  Neluţu fiindcă doream să mai îndulcim sobrietatea, să-l simţim mai aproape de copilăria noastră. Această personalitate puternică pe care toţi profesorii îl scot în evidenţă în pledoariile susţinute cu prilejul Centenarului Şcolii Normale de Învăţătoare din Constanţa, avea un timbru duios, o voce  blândă ce mi-a rămas pe coarda inimii. Vica Zorilă nu era grăbită deloc şi avea o delicată ţinută fizică înconjurată de limbajul ales ce se reflecta în ochii blajini ca nişte nestemate, colega ce încheia cercul magic, ce ne-a legat sufleteşte pentru toată viaţa, cu chipul plin de soarele omului bun, ce emana căldură şi o gingăşie  irezistibilă de parcă simţeai nevoia s-o atingi, să vezi dacă-i reală. Ştiu ca la filmul indian Vagabondul, unde ţigănuşii erau nelipsiţi, unul dintre cei mai mărişori, se repede şi-o pupă şi-a fugit privind în urmă foarte fericit de izbândă. Colegele au asigurat-o că va avea noroc cu carul dacă a pupat-o un ţigan.
Nu ne temeam de nimeni că oamenii erau paşnici în oraşul nostru, iar noi nu întârziam peste ora acceptată prin regulament şi mergeam numai în grup, să nu ne rătăcim deoarece nu cunoşteam decât centrul, Piaţa Ovidiu şi Cazinoul de pe malul portului cu statuia lui Mihai Eminescu şi a Veronicăi Micle, o atracţie fascinantă.
Au trecut anii, s-a schimbat lumea, doar noi am rămas aceleaşi, fiindcă refuzăm de a fi trecătoare, dăinuind prin munca noastră în inimile elevilor noştri şi prin urmaşii direcţi ce ne-or pomeni din neam în neam.

 


           Din  volumul UN secol de învăţământ pedagogic la CONSTANŢA al Editurii Muntenia 1993,  autor Dumitru M. Păcuraru, profesor ce-a iubit întotdeauna şcoala şi marea noastră getică, am cules cu admiraţie din strădania colectivului pedagogic de Centenari consemnări de preţ, ce-au dat strălucire paginilor de gânduri strălucitoare despre Şcoala căreia lumea dobrogeană îi datorează atât de mult şi pe care o păstrăm în sufletele noastre optimiste alături de dascălii noştri luminoşi ce s-au contopit cu eternitatea.
        Am învăţat din viaţă să ne  împrăştiem printre elevi, comoara noastră de preţ, ca norii printre steluţele omenirii, ca acestea să strălucească mai mândru pe cerul patriei şi când privim Steaua Polară  din înălţimile celeste, salutăm infinitul existenţei.
         Am învăţat de la aceşti purtători de torţă ai ştiinţei de carte, despre truda înaintaşilor profesori ai neamului românesc, ce  au consemnat istoria Şcolii Normale la Centenar, în care la loc de frunte se află personalitatea întemeietorului şcolii,  profesorul Constantin Brătescu, fiu de învăţători din satul Câşla din judeţul Tulcea, născut la 30 septembrie 1882.
          A absolvit la Bucureşti facultatea de Isoria-Geografie-Etnografie şi a fost prieten şi colaborator al lui Simion Mehedinţi. A studiat la Leipzig, ca bursier, apoi la Berlin.
         După 1914 vine la Constanţa ca profesor la Şcoala Normală. În 1916 este cartograf al armatei. El înfiinţează şi Şcoala Comercială Secundară în anul 1920. Din anul 1924 este profesor la Cernăuţi şi decan al Universităţii. A publicat 57 de lucrări ştiinţifice despre Delta Dunării şi pământul dobrogean. A cules balade vechi şi le-a publicat în Revista Dobrogei şi în Analele Dobrogei înfiinţate tot de acest mare dascăl român. În anul 1945 se stinge din viaţă la numai 63 de ani.



ONOARE  FONDATORULI  ÎNVĂŢĂMÂNTULUI  DOBROGEAN
CONSTANTIN BRĂTESCU
(1882 – 1945)
       Scoala Normală a avut la Centenar peste 5000 de absolvenţi. Noi, învăţătorii, ne-am adăpat de la acest izvor fermecat şi-am ştiut să întărim cu generozitate liantul cotelor înalte ale tăriei unei naţiuni, cultura şi civilizaţia moştenită de la străbunii noştri geto-daci, înălţată pe culmile gloriei de către urmaşii strălucitori.    
        În fiecare an de învăţământ se admiteau, la începuturi, câte 20-30 de elevi interni la  Şcoala Normală şi să realizăm la ce cote înalte de selecţie au rezistat candidaţii dornici să tragă plugul greu pe cărările virgine ale începuturilor şcolilor primare, aici în Răsăritul eroic al României. Cu timpul numărul elevilor admişi a depăşit suta şi era de bun augur.
       Majoritatea absolventelor şi-au completat studiile universitare, mai mult la fără frecvenţă, că erau timpuri grele şi numai noi ştim cât a fost de greu, dar nişte luptătoare ca noi, urmaşele Amazoanelor ce-au fascinat istoria lumii aici, în Delta Dunării, care luptau la Troia, dar sunt prezente în izvoarele istorice până în vremea lui Alexandru Macedon,  nu pot fi învinse şi se ancorează şi în prezent.
       În jumătate de secol viaţa ne-a oţelit, iar elevii noştri ne-au bucurat sufletele cu toate că noi, dascălii, avem bucurii târzii, dar de mare bogăţie, ce ne-au prelungit viaţa activă şi ne-au dăruit o părticică de nemurire, legându-ne prin mii de fire invizibile în veşnicie.

Amintire veşnică nemuritorilor noştri dascăli.


GENERAŢIA  DE ABSOLVENTE
1955 -1959
1 – Avram I. Ecaterina
2 – Bălan Gh. Elena
3 – Boruz I. Domnica
4 – Bucur N. Alexandrina
5 – Ciurea I. Aneta
6 – Cotan M. Olimpia
7 – Crăciun I. Elena
8 – Dumitrescu N. Măndiţa
9 – Fogoroş-Brânză Ana
10 -  Gheorghiţă C. Niculina
11 – Holban P. Cecilia
12 – Leabu I. Aurica
13 – Mândru C. Maria
14 – Morozov–Milea Z. Lucica
15 – Mocanu  P. Silvia
16 – Pavel C. Niculina
17 – Păun Gh. Maria
18 – Petcu T. Aurica
19 – Rabagi I. Angela
20 – Stanciu A.  Maria
21 – Tudoran I. Viorica
22 – Turtucăianu P. Maria
23 – Zorilă N. Paraschiva
DIRIGINTE