Prof.
Olimpia Cotan-Prună
Timpul
încearcă în zadar din goluri a se naşte deoarece spaţiul e plin, deşi nu-s
hotare, unde nu totul e supus uitării celei oarbe…Suntem aşadar pe tărâmul
celălalt din basmele noastre, din obiceiurile străvechi, din Universurile
paralele despre care noi, cei din secolul XXI am aflat că există şi în
realitatea ştiinţifică.
Richard Kunisch a preluat un fragment de basm din Transilvania publicat de Eliade Rădulescu, dar nu acest fragment a inspirat pe genialul Eminescu, ci erudiţia sa unică, atinsă de harul divin. Cum să-l fi sărăcit în exprimări literare ori pierderi de substanţă, când poemul Luceafărul, unic în lume, dezvăluie adâncurile înţelegerii căilor astrale ce a aşezat omul pe portativul energiilor iubirii specific umane, comoară a sacrelor născătoare, pe care sunt geloşi chiar şi Luceferii, că nu pot vibra pe undele iubirii sacre şi culmea nici nu-s conştienţi de această realitate.
Iubirea captează entităţi superioare energetic ce pot face salturi pe legităţile universale spiralate care la genialul Eminescu sunt exprimate în modalităţi poetice neatinse de nimeni pe pământ. Nu este nevoie să ne raportăm la nimeni când Eminescu a devansat ştiinţa cuantică, Teoria relativităţii, Universul tridimensional, Spaţialitatea temporală, Relaţia dintre curgere, mişcare şi transformare, lumea corzilor astrale, a superstringurilor. În manuscrisul 2267 analizat de I.V. Câmpan se înţelege de ce Mihai Eminescu scrie despre Forme şi culori care n-au chip şi nume, ca în formulele fizicii cuantice intuită de genialul poet român şi recunoscută de savanţii moderni.
Eminescu a fost un savant al timpului său. Timpul capătă greutate de se materializează în energie creată din cea necreată. Moartea e reflectare a timpului asupra materiei energetice a materializării energiei… sub forţele repeziciunii, ale vitezei luminii în vid, ca Megaenergie cosmică întâlnită în datina MagiNikelor la 9 martie la geto-daci. E prea mult s-ar putea crede, însă Mihai Eminescu spune că Rândurile de vieţi înmărmuresc măreţ întru veşnicia memoriei universale, unde… Cerul e lan albastru sădit cu grâu de stele, de unde deduce planul adâncei întocmele cu care-şi mişcă sorii…
Luceafărul capătă nume când porneşte pe căile astrale. E Hyperion adică sclipire de cunoaştere arzândă, de dor ispitor pe coloane de lumină absorbită în adâncurile astrale ale Cerurilor Universului, pentru a descifra tainele Orei, singura receptoare a vibraţiilor de iubire pe care le transmite pruncului apărut din necunoscut, dar nu-s la cote cosmice fiindcă acesta nu-i din ziua cea dintăi.. când izvorau lumine.
Luceafărul nu cunoaştea numai locul său ştiut din Cer, ci şi căile astrale, dar află prin vocea Demiurgului informaţii din ziua cea dintâi, prin care-i dă înţelepciune, dacă atracţia vibraţiilor iubirii Fetei de împărat l-a pus în această situaţie.
Totul e profunzime în creaţia eminesciană. Ora nu aduce în atenţie timpul ci strălucirea energiilor iubirii cu care-s înzestrate vestalele solare ce pot străbate adâncurile existenţiale şi care sunt capabile să atingă zonele astrale. Cea mai densă toponimie ce cuprinde cuvântul Ora, OrNika, Oradeea, Orăştie etc. e cuprinsă în Civilizaţia Marilor Preotese străvechi - Orele, Hiperboreenele de pe teritoriul din inima Europei vechi, zonă din curbura carpatică unde trăiesc astăzi românii.
Scriitoarea Oana Opaiţ aduce în dezbatere atât de inspirat expresia Ordo Seculorom ce concentrează analiza precedentă fiindcă vibrăm pe unde comune în înţelegerea bogăţiei de cunoaştere astrală şi fiecare om e special chiar de înfloreşte pe arborele cunoaşterii în momente diferite în timp şi spaţiu.
Când Hyperion porneşte să-şi schimbe statutul, aflăm că rânduiala Universală e imuabilă, aspect ce-l debusolează el fiind ce-l ce poartă al nemuriri nimb şi strălucirea de gheaţă şi nu poate fi dezlegat de Greul negrei veşnicii pentru O Oră de Iubire. Cât de special ne luminează geniul de neatins al poetului, că viaţa pământeană e iubirea cu care am fost binecuvântaţi şi ce deosebit e locul omului în Univers aici şi acum.
Ce nobilă este Preoteasa Vestală, numită Cătălina, unică şi primordială în Universul Uman, ce prin energiile iubirii l-a clătinat de pe orbită şi pe celestul Luceafăr, care vine cu mare cheltuială energetică şi de fiecare dată îi e tot mai greu să atingă această sferă de existenţă, convins de către Demiurg că-şi are rostul său ştiut din Cer.
Ce de compensaţii îi oferă Demiurgul Luceafărului pentru a-l convinge că poate primi orice, dar Moartea …nu se poate, fiindcă acest proces presupune dispariţia zestrei de informaţii, precum ştim din basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte şi din golurile anihilării existenţa ar încerca zadarnic a se naşte. În acest context putem remarca şi ce speciale sunt legilor creştine unde îndemnul este să fii capabil să uiţi ce nu se poate uita şi să ierţi ce nu se poate ierta, să înţelegi ce nu se poate pricepe.
Omul nu poate şti nimic despre ceea ce nu trăieşte, aşa cum de fapt moartea nu există nici pentru oameni, întrucât nu poate comunica nimeni nimic despre moarte, decât că e un proces natural de pierderea totală de energii biologice pe care le intuiesc numai cei ce nu au murit încă.
Ce special este condensată Credinţa veche în expresia Ce Dumnezeu!, prin care înţelegem legităţile universale: Ce a făcut Creatorul, omul să nu desfacă! că nu poate rămâne la fel şi iată că Eminescu ne dovedeşte că omului, dar şi Luceafărului îi este interzis să escaladeze în fapt orândele universale şi formele de existenţă, care sunt în permanentă schimbare.
Vestala, fata de împărat, conştientizează mental energiile atracţiei universale când afirmă: Dară pe calea ce-ai deschis / N-oi merge niciodată. Luceafărul n-are această înzestrare. El încearcă imposibilul ce-i era de neînţeles, de-i aşa de insistentă argumentaţia prin care i se explică înlănţuirea existenţei universale: Din sânul veşnicului ieri / Trăieşte azi ce moare că: În cei de ieri sunt cei de atunci şi lunecăm din moşi în prunci cum subtil defineşte nemurirea şi poetul Radu Gyr.
Involuţia Universală este imposibilă! Iată o înţelegere adâncă prin care omul aspiră evolutiv la trepte înalte de cunoaştere a existenţei.
Tot ce este rânduit are început şi sfârşit pe traiectoria proprie, fiindcă şi Luceafărul se împacă cu imaginea surprinsă de poet, că pare pe veci a răsări, că-l paşte din urmă moartea, că posibilităţile de a trece dintr-o lume în alta, de la o formă astrală la alta, înseamnă pentru toţi şi pentru toate a te naşte şi a muri spre a te naşte. Că aşa cum Un soare de se stinge-n cer, se aprinde iarăşi soare, nici Luceafărul nu-i unic, iar fata de împărat nici n-o să ştie/ de va fi el sau altul /că n-a fost decât un dor purtat de gând pe care oamenii îl pot alunga şi la care se pot întoarce, pe când Luceafărul rămâne ca-n ziua cea dintâi nemuritor şi rece deoarece numai raţiunea poate străbate barierele astrale.
Cătălina poate apela la bogăţia ţesăturii sale de pricepere; un dor purtat de gând pe cote atât de speciale, pe când Luceafărul apune şi răsare şi asta-i doar o părere, un secret în percepţia umană.
Demiurgul dă legi şi stele cu noroc oamenilor, dar acestea înfruntă prigonirile de soartă pe când Luceafărului nu-i este îngăduit aşa ceva, chiar dacă această libertate e posibilă în cugetul nerostit, într-o lume intangibilă, specială şi unică, fantastic amplificată de energiile iubirii cu planuri şi trepte prin care omul înţelege rosturile lumii în echilibrul balanţelor energiilor universale.
Luceafărul e particulă energetică ce dă masă, prin atingere la viteze colosale, că-şi are locul lui ştiut din cer. E particula cuantică specială numită astăzi Boson, particulă ce poartă numele savantului indian Satyendra Nath Bose ce a fundamentat fizica cuantică a secolului XX încă din 1924, dar n-a primit Premiul Nobel, pe când 10 fizicieni plus englezul P. Higgs şi belgianul F. Englert ce s-au sprijinit pe calculele sale, l-au primit în 2013, cu scuza poate că Alfred Nobel lasă testament ca acest premiu să se acorde celor vii. (Ce specială e notiţa dacă ne gândim că în viaţa sa acesta a fost foarte retras.)
Iubirea nu-i o cale de evoluţie ci o infinitate de mişcătoare cărări. Luceafărul este un complex poem ştiinţifico- filozofic, aşa cum aprecizează Oana Dugan, că de-ar pieri toată înţelepciunea lumii, întreaga spiritualitate a omenirii se poate recrea prin moştenirea lăsată de Mihai Eminescu. Putem adăuga operei eminesciene geniala lucrare Dacia Preistorică a lui Nicolae Densuşianu, prezent la Iaşi când se citea întâi Legenda Luceafărului, dar şi la convorbirile de taină de la Densuş despre istoria strămoşilor noştri geto-daci, de ştia şi că Dunărea…Într-un arc spre mare-ntoarsă /Şi pe şapte guri se varsă (Muşatin şi Codrul).
Cunoscător al orândelor orogenezei, geniul eminescian face trimitere la Cuvântul cel dintâi ce dă înţelepciune. Cine poate accepta într-o lume patriarhală că mesagerul este Vestala înzestrată cu energiile superioare ale iubirii de creaţie pe multiplele planuri de vieţuire de pe Terra? Îndoctrinarea este stopare de creativitate. Frica nu duce la fericire şi libertate.
Etapa de început a istoriei omenirii, cea veche-veche, e codată într-o ştiinţă paralelă ce se păstrează în memoria înţelepciunii omeneşti, unde forma şi programul legistic nu se poate nărui. Mihai Eminescu dezvăluie realităţi de înţelepciune geto-dacice când scrie că cei doi tineri blonzi, obişnuiţi, reali fizic, conştienţi de statutul lor, au roluri precizate în devenirea lumii, dar Cătălina este diferenţiată prin multiple aspecte.
Cătălin e dintr-o lume mult mai nouă cu vicleniile sale, pe lângă casă, si-o consideră şi pe Cătălina copilă ca şi el, dar Fecioara vibrează pe cote înalte de cunoaştere. Simte prezenţa Luceafărului chiar dacă acesta e aşezat într-un alt colţ de lume, într-un ungher, tangenţial cu pământul şi ţese cu recile-i scântei o mreajă de văpaie, specific stelară, de-i umple şi sufletul şi inima. Îl vede cu ochii minţii tremurător în oglindă, indirect, ca pe un ecran din holospaţiu, ce îi luminează în vis adâncurile fiinţei, telepatic.
Cea mai tulburătoare informaţie astrală este descrierea trecerii într-o altă dimensiune pe calea energiilor şi la viteze incredibile unde totul se învârteşte în cercuri pân- piere totul… iar din necunoscut Un mândru tânăr creşte din Mare, nu din Ocean, fiindcă locul Luceafărului e delimitat, precizat spunem noi astăzi, în Câmpul Higgs. El vine cu un toiag încununat cu trestii ce măreţ exprimă întreirea de energii pe columna universală a ordinii cosmice.
Surprinzătoare e imaginea tânărului ivit din Luceafăr, un tânăr cu păr de aur moale, înfăşurat în aura diafană, mândru, înalt, bine făcut ce spune că vine dintr-o sferă diferită şi să nu uităm că Adam şi Eva aveau veşminte speciale, diferite de cele create mai târziu când s-au schimbat condiţiile atmosferice şi e trist că vechii iniţiaţi au înveşmâmtat simplist ştiinţa sacră! Se prezintă ca fiu al Cerului şi al mamei sale, Marea, ce din vechime este păstrat la urmaşii geto-daci sub numele de NiKa (Ni-apă şi ki- pământ). Ieşind din apele primordiale el e asemenea cu Ora. Nika. Dokia).
Precizările ne duc spre Iisus, din credinţele geto-dacilor hiperboreeni, blonzi cu păr de aur moale. Cătălina şi Cătălin sunt individualizaţi fizic ca gemeni în păcatul divin. Să fim atenţi la ce-i promite Luceafărul Cătălinei şi anume o lume cu palate de mărgean dintr-un ocean, un cadru special precum este Raiul din Edenul prezentat în legendele biblice, evanghelia geto-dacilor zamolsieni. Ştiinţa a dovedit că mărgeanul-coralul e vechi de miliarde de ani.
Cătălina, vestală de la Facerea lumii, ştie că omul s-a depărtat de lumea începuturilor ce se mai păstrează numai în memoria colectivă şi îmbracă veşminte specifice comunităţilor umane numite Religii, adică legităţi străvechi, în care un loc special îl are lumea hiperboreeană din nordul Dunării, de unde Iisus, Liu, Oroliu în Tăbliţele de la Sinaia ( vezi C. Olariu) merge la emeşii galaţi plecaţi în Sumer nu să strice legea veche, ci s-o îndrepte, fiindcă aceste comunităţi din Carpaţi erau presaţi să renunţe la vechea credinţă. Acesta este miezul doctrinei creştin ortodoxe pe care ne-o transmit martirii ortodoxiei, care au refuzat doctrinele străine, când colectivităţi s-au mutat din locurile unde erau forţaţi să-şi lase credinţa şi dovadă ne este altarul străvechi Şinca Nouă de lângă Făgăraş, de pe Tipia Ormenişului.
Mihai Eminescu insistă că Luceafărul e Domnul Valurilor unui câmp ce face ape, ape, ce poate fi perceput numai în somn, deci e fiorul vibraţiilor Universului ca pulsaţie cosmică. Marea şi Cerul începe a roti în locul unde se iveşte şi unde piere, un loc înconjurat de rumene văpăi, locuri speciale numite de mecanica astrală găuri negre, pline de neconştientizate forme de energie.
Tânărul ivit din ceruri are plete negre, adică coduri neştiute de oameni pe când cel ivit din spuma mării e cu păr de aur moale ca hiperboreanul Iisus, cunoscut deja oamenilor.
Ştiinţa are de iscodit multă vreme, fiindcă Eminescu aduce în atenţie adevăruri din adâncuri iluminate, când ia în calcul sărutul care este pecete cosmică energetică transmisă omului ca fiu al cosmogoniei ce marchează începutul unei alte dimensiuni umane, cea de maturitate, ce se amplifică cu energiile regenerării ce sudează înlănţuirea existenţială cum ştiau nemuritorii noştri strămoşi.
Luceafărul vine plutind în adevăr, scăldat în foc de soare, din lumea cerurilor sale şi-i promite cununi de stele Cătălinei, să-i împodobească părul bălai (iar şi iar). Unică e replica Vestalei ce înţelege că pe drumul promis nu va merge niciodată, că nici el nu poate să se scoboare (de unde oare?) fiindcă e nemuritor, iar ea e muritoare. Cerurile nu pot fi escaladate cum intuieşte ştiinţa ce trudeşte pe calea cunoaşterii infinite.
Luceafărul îi cere Demiurgului - Tată Creator să se nască din păcat: iată cheia marelui mister din Păcatul Divin, adică noutatea ce departajează lumea vechea de cea nouă, când se naşte băiatul, eveniment plin de mister ce-a declanşat o altă lume cu alte legităţi în care trăim noi, cei de azi, care învăţăm că Eva, prima femeie, a fost ispitită de şerpiliene energii în apropierea de Adam. Păcatul Divin, cosmic, astral, aduce Tatăl Ceresc în prim- plan numit şi Părinte de Luceafăr pentru a fi dezlegat de greul negrei veşnicii, ce-şi trimite mesajul energetic prin fiul său pe Pământ.
Iată că Vestala a născut băiatul şi o întreagă înlănţuire mentală a omniprezenţei Tatălui care nu anihilează Născătoarea Sacră, dar patriarhatul o trece pa planul secund. Tatăl Creator împlică pe Tatăl Necreat, intangibil, precum temeliile tronului zamolsian la strămoşii noştri. Sfinţii părinţi geto-daci ce-au întocmit Doctrina Creştină au forţat nota în multe situaţii, dar nu consideră că femeia născătoare este vinovată, păcătoasă, ci meritorie că a fost şi a rămas prezentă în timpul sacru, pe această traiectorie a nemuririi geto-dace.
Sacra Maria venerată e Preasfânta Născătoare în bisericile creştine.. Prin cuvântul păcat mama născătoare e aleasă pentru o asemenea misiune transmisă noii lumi. Istoricii antici se minunau că geto-dacii se cred nemuritori. Luceafărul precizează că nu poate să dea în schimb Nemurirea pentru o Sărutate, întâlnire tangenţială, dar se corectează precizând că doreşte să ştie cât o iubeşte de tare în sensul că-s energii ce se deosebesc prin trepte de existenţă. Deşi Cătălina îi stârneşte un amor nespus, ea ascultă de îndemnurile iubirii pământene, precum Luceafărul se întoarce la locul lui ştiut din cer, clipind către castelul bolţilor lumii edenice.
Mihai Eminescu exprimă în cuvântul copilaş începuturile sacre foarte îndepărtate, că nici omul nu le mai poate parcurge decât cu gândul: Acolo unde nu-i hotar / Nici ochi spre a cunoaşte / Şi vremea-ncearcă în zadar / Din goluri a se naşte / fiindcă golurile nu există: Când valuri află un mormânt / Răsar în urmă valuri/… idealurile sunt deşertăciuni.
Apare categoria filozofică Nimicul care e totuşi Ceva / O sete care-l soarbe / din adâncul uitării celei oarbe / forţa găurilor întunecate ce au un traseu către alte realităţi nedetectabile de către om ce captează lumina, timpul, de curbează spaţiul. Astfel Eminescu precizează în Mureşanu că surpatele lumine, zboară negre şi stinse.
Convorbirea cu Demiurgul este fascinantă. Îşi strânge aripile că nu-i mai folosesc, fiori îl trec şi îi e frig ca în Cosmos, căci razele soarelui încălzesc Pământul care degajă în aer căldura altfel pe culmile muntoase ar fi cald fiindcă ele sunt mai aproape de soare. Luceafărul plânge pentru prima dată dovadă că este la marginea atmosferei, unde vibraţiile iubirii ţin în echilibru existenţa. Creatorul e Doamne. Expresia Mamă Doamne e numai la geto-daci şi Eminescu precizează că-i din forma cea dintâi,…că haosul este al lumilor săcrii (începuturile-s sacre).
Luceafărul trebuie să rămână oriunde ar apune că-i veşnică minune, să nu-şi mai dorească altă soartă ca avertisment pământenilor ce au pierdut sensurile păstrate de iniţiaţi şi s-au depărtat de adevărul eternului întreg detectat de ştiinţă în secolul XX. Demiurgul nu-şi poate nega creaţia, lumină din lumină - energie din energie. Chiar şi veşnicia este structurată când îi spune că se angajează să-l slăvească pe Creator pe-a lumii scară-ntreagă, dar e clar că nu poate realiza aşa ceva decât cu ajutor astral, dacă-l dezlega de legităţile specifice fiecărei trepte. Dacă piere forma sacră dispare Totul… Înţelege că nu se poate desfiinţa Ordinea Universală ce-i de necomparat cu O Oră de iubire. Orânda universală îşi are secretele în legităţile cosmice, iar cheia relaţiilor dintre formele energetice e deţinută de Creator, că valurile mării călătorind spre dânsul îl duc în locul lui ştiut din Cer. E sfătuit să rămână în locul lui ştiut, să nu–şi dorească Nevrednica iubire, diamantul clipei dintr-o lacrimă.
Secretul acestui poem este că Luceafărul nu cere decât O Oră de iubire - o clipă lângă o iniţiată pentru care timpul nu există. Ora era cunoscută în vechime drept Orantă, invocatoare a Soarelui - Ra şi toponimia geto-dacă o păstrează ca vestală sacră pe cele mai înalte culmi ale existenţei. Oranta este invocatoarea energiilor iubirii, acea Cotă.lină ce oferă armonie universului eminescian. De la statutul pământean de fată de împărat Cătălina este numită de Luceafăr o copilă de dragul căreia vrea să-şi schimbe statutul cosmic şi e colosal preţul. Mesajul Cosmic e Oara de iubire, vestală, născătoarea lumii prin iubire, formă energetică specială a echilibrului vieţuirii omeneşti pe care Eminescu a înţeles-o atins fiind de genialitatea sclipirii de Luceafăr în tainele ştiinţei cuantice, cu statut de iniţiat.
Ce specială e clipa de iubire care doar durează-n vânt, dar vibraţiile se nasc unele din altele şi din nou apare soarta şi norocul, prigonirile de soarte ca momente ale valurilor energetice, concepte ce numai necesitatea întâmplării le intuieşte puternic şi pe care Eminescu le numeşte accidentii, expresie regăsită la Stephen Hawking în seculul XXI.
Timpul pământean eminescian e concentrat în clipă, fiindcă trăieşte azi ce moare şi numai prezentul clipei e contemporan cu omul, aşa cum timpul sacru e numai la prezent, căci viitorul intuit nu există, iar trecutul e în depozitul cunoaşterii colective. Întregul nu se poate destrăma de-o clipă efemeră, într-un ungher de lume. Mihai Eminescu aduce în atenţie repetat Înţelepciunea cea dintâi, săcriile - forma iniţială.
Tradiţia primordială a traversat omenirea purtată de Fecioară - Fata la noi, românii, vestele şi nevestele din memoria colectivă. Fecioara cu pruncul, până la Preasfântă Născătoare a adus în lume băiatul, fiul şi implicit, Tatăl. Doar vestala are acces la forma cea dintâi de rămâne veşnică minune aşa cum ne aminteşte Demiurgul ce-i dă înţelepciune lui Hiper.Yion, cel de deasupra luminii luminilor.
Iubirea modelează durerile dintâi ce se amplifică şi izbucnesc în forţa tinereţii ca să îmbrace veşminte în fiecare vârstă dând omului forţa de a învinge chiar şi moartea. Iubirea e sublimă cheie şi pentru lumina rece şi ce special e Demiurgul când îl ispiteşte pe Luceafăr cu argumente subiective, specific umane, de-i spulberă clipa de rătăcire şi reuşeşte să-l tempereze ca să rămână în locul lui de sus, Nemuritor şi Rece, deoarece iubire e vibraţie din adâncuri la care numai Vestala - fecioara are acces. La întoarcere nu mai tremură ca alte dăţi din tot înaltul. Îşi revine din rătăcirea ce putea să-l piardă atât pentru fata de împărat, cât şi pentru ordinea universală.
Viaţa umană, pământeană, e străbătută de visul existenţei şi varianta oferită de Cătălin, Fiul Tatălui, ca momente temporale pământene, dar cu acelaşi grad de importanţă, o ajută pe Cătălina să iasă şi ea din clipa de rătăcire în care a cerut insistent Luceafărului să se transforme din iubire pentru o pământeancă. Cătălina alege să fugă în lume, cum îi propune Cătălin, adică în cercul nostru strâmt, că românul ştie că nu poate fugi din lume afară şi va rămâne unul din mulţimea ancorată puternic de centrul naturii umane, unde-şi croieşte spaţiul şi timpul permanent, ca loc geometric, care-i o capsulă, capcană microcosmică, din care nu pot evada pentru că s-ar distruge Totul. Luceafărul înţelege dezastruasele urmări ale dezintegrării macrocosmice.
Eminescu ne aminteşte mereu că lumea străveche geto-dacă este un centru special de existenţă unde trăiesc oamenii blonzi, vieţuitori în ploile iubirii cosmice ale energiilor cu flori argintii ce strălucesc / Pe creştetele a doi copii / Cu plete lungi bălaie în contrast cu singurătatea Luceafărului care recunoaşte că nu-i nici unic, individualizat prin care să-l identifice Cătălina, şi este sărac sufleteşte, că nu are acces la iubirile cătăline, se amăgeşte că nu va ştii dacă-i el sau altul.
Fata, cu toată tinereţea sa, e bogată sufleteşte, iubeşte, se bucură, râde şi este împlinită alături de băiat, escaladând neîmplinirile şi rătăcirile de soartă şi ce optimism puternic amplifică genialitatea creatorului nepereche?
Mihai Eminescu înalţă energiile iubirii feminine pe cote astrale, ce inundă spaţiul existenţial când ne învaţă că întâmplările sunt necesităţi ce se întrepătrund, prilej cu care inteligenţa selectează binele de rău, frumosul de urât, înaltul de josnic, bucuria de amărăciune, izbânda de eşec, vechiul de nou, deznădejdea de încredere, ce se pot înlocui temporar, dar nu se distrug unele pe celelalte ca valurile ce poartă un plus de noutate.
Poetul naţional al gliei româneşti, Mihai Eminescu, e mândria noastră cea dintâi, din care izvorăsc lumine, cel ce nu renunţă în a ne aminti mereu că suntem parte a lumii Universale:
Şi timp şi spaţiu de-ar pieri, / În văi de întuneric, / Ele din nou ar răsări, / Ca să se-nvârte sferic…
Richard Kunisch a preluat un fragment de basm din Transilvania publicat de Eliade Rădulescu, dar nu acest fragment a inspirat pe genialul Eminescu, ci erudiţia sa unică, atinsă de harul divin. Cum să-l fi sărăcit în exprimări literare ori pierderi de substanţă, când poemul Luceafărul, unic în lume, dezvăluie adâncurile înţelegerii căilor astrale ce a aşezat omul pe portativul energiilor iubirii specific umane, comoară a sacrelor născătoare, pe care sunt geloşi chiar şi Luceferii, că nu pot vibra pe undele iubirii sacre şi culmea nici nu-s conştienţi de această realitate.
Iubirea captează entităţi superioare energetic ce pot face salturi pe legităţile universale spiralate care la genialul Eminescu sunt exprimate în modalităţi poetice neatinse de nimeni pe pământ. Nu este nevoie să ne raportăm la nimeni când Eminescu a devansat ştiinţa cuantică, Teoria relativităţii, Universul tridimensional, Spaţialitatea temporală, Relaţia dintre curgere, mişcare şi transformare, lumea corzilor astrale, a superstringurilor. În manuscrisul 2267 analizat de I.V. Câmpan se înţelege de ce Mihai Eminescu scrie despre Forme şi culori care n-au chip şi nume, ca în formulele fizicii cuantice intuită de genialul poet român şi recunoscută de savanţii moderni.
Eminescu a fost un savant al timpului său. Timpul capătă greutate de se materializează în energie creată din cea necreată. Moartea e reflectare a timpului asupra materiei energetice a materializării energiei… sub forţele repeziciunii, ale vitezei luminii în vid, ca Megaenergie cosmică întâlnită în datina MagiNikelor la 9 martie la geto-daci. E prea mult s-ar putea crede, însă Mihai Eminescu spune că Rândurile de vieţi înmărmuresc măreţ întru veşnicia memoriei universale, unde… Cerul e lan albastru sădit cu grâu de stele, de unde deduce planul adâncei întocmele cu care-şi mişcă sorii…
Luceafărul capătă nume când porneşte pe căile astrale. E Hyperion adică sclipire de cunoaştere arzândă, de dor ispitor pe coloane de lumină absorbită în adâncurile astrale ale Cerurilor Universului, pentru a descifra tainele Orei, singura receptoare a vibraţiilor de iubire pe care le transmite pruncului apărut din necunoscut, dar nu-s la cote cosmice fiindcă acesta nu-i din ziua cea dintăi.. când izvorau lumine.
Luceafărul nu cunoaştea numai locul său ştiut din Cer, ci şi căile astrale, dar află prin vocea Demiurgului informaţii din ziua cea dintâi, prin care-i dă înţelepciune, dacă atracţia vibraţiilor iubirii Fetei de împărat l-a pus în această situaţie.
Totul e profunzime în creaţia eminesciană. Ora nu aduce în atenţie timpul ci strălucirea energiilor iubirii cu care-s înzestrate vestalele solare ce pot străbate adâncurile existenţiale şi care sunt capabile să atingă zonele astrale. Cea mai densă toponimie ce cuprinde cuvântul Ora, OrNika, Oradeea, Orăştie etc. e cuprinsă în Civilizaţia Marilor Preotese străvechi - Orele, Hiperboreenele de pe teritoriul din inima Europei vechi, zonă din curbura carpatică unde trăiesc astăzi românii.
Scriitoarea Oana Opaiţ aduce în dezbatere atât de inspirat expresia Ordo Seculorom ce concentrează analiza precedentă fiindcă vibrăm pe unde comune în înţelegerea bogăţiei de cunoaştere astrală şi fiecare om e special chiar de înfloreşte pe arborele cunoaşterii în momente diferite în timp şi spaţiu.
Când Hyperion porneşte să-şi schimbe statutul, aflăm că rânduiala Universală e imuabilă, aspect ce-l debusolează el fiind ce-l ce poartă al nemuriri nimb şi strălucirea de gheaţă şi nu poate fi dezlegat de Greul negrei veşnicii pentru O Oră de Iubire. Cât de special ne luminează geniul de neatins al poetului, că viaţa pământeană e iubirea cu care am fost binecuvântaţi şi ce deosebit e locul omului în Univers aici şi acum.
Ce nobilă este Preoteasa Vestală, numită Cătălina, unică şi primordială în Universul Uman, ce prin energiile iubirii l-a clătinat de pe orbită şi pe celestul Luceafăr, care vine cu mare cheltuială energetică şi de fiecare dată îi e tot mai greu să atingă această sferă de existenţă, convins de către Demiurg că-şi are rostul său ştiut din Cer.
Ce de compensaţii îi oferă Demiurgul Luceafărului pentru a-l convinge că poate primi orice, dar Moartea …nu se poate, fiindcă acest proces presupune dispariţia zestrei de informaţii, precum ştim din basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte şi din golurile anihilării existenţa ar încerca zadarnic a se naşte. În acest context putem remarca şi ce speciale sunt legilor creştine unde îndemnul este să fii capabil să uiţi ce nu se poate uita şi să ierţi ce nu se poate ierta, să înţelegi ce nu se poate pricepe.
Omul nu poate şti nimic despre ceea ce nu trăieşte, aşa cum de fapt moartea nu există nici pentru oameni, întrucât nu poate comunica nimeni nimic despre moarte, decât că e un proces natural de pierderea totală de energii biologice pe care le intuiesc numai cei ce nu au murit încă.
Ce special este condensată Credinţa veche în expresia Ce Dumnezeu!, prin care înţelegem legităţile universale: Ce a făcut Creatorul, omul să nu desfacă! că nu poate rămâne la fel şi iată că Eminescu ne dovedeşte că omului, dar şi Luceafărului îi este interzis să escaladeze în fapt orândele universale şi formele de existenţă, care sunt în permanentă schimbare.
Vestala, fata de împărat, conştientizează mental energiile atracţiei universale când afirmă: Dară pe calea ce-ai deschis / N-oi merge niciodată. Luceafărul n-are această înzestrare. El încearcă imposibilul ce-i era de neînţeles, de-i aşa de insistentă argumentaţia prin care i se explică înlănţuirea existenţei universale: Din sânul veşnicului ieri / Trăieşte azi ce moare că: În cei de ieri sunt cei de atunci şi lunecăm din moşi în prunci cum subtil defineşte nemurirea şi poetul Radu Gyr.
Involuţia Universală este imposibilă! Iată o înţelegere adâncă prin care omul aspiră evolutiv la trepte înalte de cunoaştere a existenţei.
Tot ce este rânduit are început şi sfârşit pe traiectoria proprie, fiindcă şi Luceafărul se împacă cu imaginea surprinsă de poet, că pare pe veci a răsări, că-l paşte din urmă moartea, că posibilităţile de a trece dintr-o lume în alta, de la o formă astrală la alta, înseamnă pentru toţi şi pentru toate a te naşte şi a muri spre a te naşte. Că aşa cum Un soare de se stinge-n cer, se aprinde iarăşi soare, nici Luceafărul nu-i unic, iar fata de împărat nici n-o să ştie/ de va fi el sau altul /că n-a fost decât un dor purtat de gând pe care oamenii îl pot alunga şi la care se pot întoarce, pe când Luceafărul rămâne ca-n ziua cea dintâi nemuritor şi rece deoarece numai raţiunea poate străbate barierele astrale.
Cătălina poate apela la bogăţia ţesăturii sale de pricepere; un dor purtat de gând pe cote atât de speciale, pe când Luceafărul apune şi răsare şi asta-i doar o părere, un secret în percepţia umană.
Demiurgul dă legi şi stele cu noroc oamenilor, dar acestea înfruntă prigonirile de soartă pe când Luceafărului nu-i este îngăduit aşa ceva, chiar dacă această libertate e posibilă în cugetul nerostit, într-o lume intangibilă, specială şi unică, fantastic amplificată de energiile iubirii cu planuri şi trepte prin care omul înţelege rosturile lumii în echilibrul balanţelor energiilor universale.
Luceafărul e particulă energetică ce dă masă, prin atingere la viteze colosale, că-şi are locul lui ştiut din cer. E particula cuantică specială numită astăzi Boson, particulă ce poartă numele savantului indian Satyendra Nath Bose ce a fundamentat fizica cuantică a secolului XX încă din 1924, dar n-a primit Premiul Nobel, pe când 10 fizicieni plus englezul P. Higgs şi belgianul F. Englert ce s-au sprijinit pe calculele sale, l-au primit în 2013, cu scuza poate că Alfred Nobel lasă testament ca acest premiu să se acorde celor vii. (Ce specială e notiţa dacă ne gândim că în viaţa sa acesta a fost foarte retras.)
Iubirea nu-i o cale de evoluţie ci o infinitate de mişcătoare cărări. Luceafărul este un complex poem ştiinţifico- filozofic, aşa cum aprecizează Oana Dugan, că de-ar pieri toată înţelepciunea lumii, întreaga spiritualitate a omenirii se poate recrea prin moştenirea lăsată de Mihai Eminescu. Putem adăuga operei eminesciene geniala lucrare Dacia Preistorică a lui Nicolae Densuşianu, prezent la Iaşi când se citea întâi Legenda Luceafărului, dar şi la convorbirile de taină de la Densuş despre istoria strămoşilor noştri geto-daci, de ştia şi că Dunărea…Într-un arc spre mare-ntoarsă /Şi pe şapte guri se varsă (Muşatin şi Codrul).
Cunoscător al orândelor orogenezei, geniul eminescian face trimitere la Cuvântul cel dintâi ce dă înţelepciune. Cine poate accepta într-o lume patriarhală că mesagerul este Vestala înzestrată cu energiile superioare ale iubirii de creaţie pe multiplele planuri de vieţuire de pe Terra? Îndoctrinarea este stopare de creativitate. Frica nu duce la fericire şi libertate.
Etapa de început a istoriei omenirii, cea veche-veche, e codată într-o ştiinţă paralelă ce se păstrează în memoria înţelepciunii omeneşti, unde forma şi programul legistic nu se poate nărui. Mihai Eminescu dezvăluie realităţi de înţelepciune geto-dacice când scrie că cei doi tineri blonzi, obişnuiţi, reali fizic, conştienţi de statutul lor, au roluri precizate în devenirea lumii, dar Cătălina este diferenţiată prin multiple aspecte.
Cătălin e dintr-o lume mult mai nouă cu vicleniile sale, pe lângă casă, si-o consideră şi pe Cătălina copilă ca şi el, dar Fecioara vibrează pe cote înalte de cunoaştere. Simte prezenţa Luceafărului chiar dacă acesta e aşezat într-un alt colţ de lume, într-un ungher, tangenţial cu pământul şi ţese cu recile-i scântei o mreajă de văpaie, specific stelară, de-i umple şi sufletul şi inima. Îl vede cu ochii minţii tremurător în oglindă, indirect, ca pe un ecran din holospaţiu, ce îi luminează în vis adâncurile fiinţei, telepatic.
Cea mai tulburătoare informaţie astrală este descrierea trecerii într-o altă dimensiune pe calea energiilor şi la viteze incredibile unde totul se învârteşte în cercuri pân- piere totul… iar din necunoscut Un mândru tânăr creşte din Mare, nu din Ocean, fiindcă locul Luceafărului e delimitat, precizat spunem noi astăzi, în Câmpul Higgs. El vine cu un toiag încununat cu trestii ce măreţ exprimă întreirea de energii pe columna universală a ordinii cosmice.
Surprinzătoare e imaginea tânărului ivit din Luceafăr, un tânăr cu păr de aur moale, înfăşurat în aura diafană, mândru, înalt, bine făcut ce spune că vine dintr-o sferă diferită şi să nu uităm că Adam şi Eva aveau veşminte speciale, diferite de cele create mai târziu când s-au schimbat condiţiile atmosferice şi e trist că vechii iniţiaţi au înveşmâmtat simplist ştiinţa sacră! Se prezintă ca fiu al Cerului şi al mamei sale, Marea, ce din vechime este păstrat la urmaşii geto-daci sub numele de NiKa (Ni-apă şi ki- pământ). Ieşind din apele primordiale el e asemenea cu Ora. Nika. Dokia).
Precizările ne duc spre Iisus, din credinţele geto-dacilor hiperboreeni, blonzi cu păr de aur moale. Cătălina şi Cătălin sunt individualizaţi fizic ca gemeni în păcatul divin. Să fim atenţi la ce-i promite Luceafărul Cătălinei şi anume o lume cu palate de mărgean dintr-un ocean, un cadru special precum este Raiul din Edenul prezentat în legendele biblice, evanghelia geto-dacilor zamolsieni. Ştiinţa a dovedit că mărgeanul-coralul e vechi de miliarde de ani.
Cătălina, vestală de la Facerea lumii, ştie că omul s-a depărtat de lumea începuturilor ce se mai păstrează numai în memoria colectivă şi îmbracă veşminte specifice comunităţilor umane numite Religii, adică legităţi străvechi, în care un loc special îl are lumea hiperboreeană din nordul Dunării, de unde Iisus, Liu, Oroliu în Tăbliţele de la Sinaia ( vezi C. Olariu) merge la emeşii galaţi plecaţi în Sumer nu să strice legea veche, ci s-o îndrepte, fiindcă aceste comunităţi din Carpaţi erau presaţi să renunţe la vechea credinţă. Acesta este miezul doctrinei creştin ortodoxe pe care ne-o transmit martirii ortodoxiei, care au refuzat doctrinele străine, când colectivităţi s-au mutat din locurile unde erau forţaţi să-şi lase credinţa şi dovadă ne este altarul străvechi Şinca Nouă de lângă Făgăraş, de pe Tipia Ormenişului.
Mihai Eminescu insistă că Luceafărul e Domnul Valurilor unui câmp ce face ape, ape, ce poate fi perceput numai în somn, deci e fiorul vibraţiilor Universului ca pulsaţie cosmică. Marea şi Cerul începe a roti în locul unde se iveşte şi unde piere, un loc înconjurat de rumene văpăi, locuri speciale numite de mecanica astrală găuri negre, pline de neconştientizate forme de energie.
Tânărul ivit din ceruri are plete negre, adică coduri neştiute de oameni pe când cel ivit din spuma mării e cu păr de aur moale ca hiperboreanul Iisus, cunoscut deja oamenilor.
Ştiinţa are de iscodit multă vreme, fiindcă Eminescu aduce în atenţie adevăruri din adâncuri iluminate, când ia în calcul sărutul care este pecete cosmică energetică transmisă omului ca fiu al cosmogoniei ce marchează începutul unei alte dimensiuni umane, cea de maturitate, ce se amplifică cu energiile regenerării ce sudează înlănţuirea existenţială cum ştiau nemuritorii noştri strămoşi.
Luceafărul vine plutind în adevăr, scăldat în foc de soare, din lumea cerurilor sale şi-i promite cununi de stele Cătălinei, să-i împodobească părul bălai (iar şi iar). Unică e replica Vestalei ce înţelege că pe drumul promis nu va merge niciodată, că nici el nu poate să se scoboare (de unde oare?) fiindcă e nemuritor, iar ea e muritoare. Cerurile nu pot fi escaladate cum intuieşte ştiinţa ce trudeşte pe calea cunoaşterii infinite.
Luceafărul îi cere Demiurgului - Tată Creator să se nască din păcat: iată cheia marelui mister din Păcatul Divin, adică noutatea ce departajează lumea vechea de cea nouă, când se naşte băiatul, eveniment plin de mister ce-a declanşat o altă lume cu alte legităţi în care trăim noi, cei de azi, care învăţăm că Eva, prima femeie, a fost ispitită de şerpiliene energii în apropierea de Adam. Păcatul Divin, cosmic, astral, aduce Tatăl Ceresc în prim- plan numit şi Părinte de Luceafăr pentru a fi dezlegat de greul negrei veşnicii, ce-şi trimite mesajul energetic prin fiul său pe Pământ.
Iată că Vestala a născut băiatul şi o întreagă înlănţuire mentală a omniprezenţei Tatălui care nu anihilează Născătoarea Sacră, dar patriarhatul o trece pa planul secund. Tatăl Creator împlică pe Tatăl Necreat, intangibil, precum temeliile tronului zamolsian la strămoşii noştri. Sfinţii părinţi geto-daci ce-au întocmit Doctrina Creştină au forţat nota în multe situaţii, dar nu consideră că femeia născătoare este vinovată, păcătoasă, ci meritorie că a fost şi a rămas prezentă în timpul sacru, pe această traiectorie a nemuririi geto-dace.
Sacra Maria venerată e Preasfânta Născătoare în bisericile creştine.. Prin cuvântul păcat mama născătoare e aleasă pentru o asemenea misiune transmisă noii lumi. Istoricii antici se minunau că geto-dacii se cred nemuritori. Luceafărul precizează că nu poate să dea în schimb Nemurirea pentru o Sărutate, întâlnire tangenţială, dar se corectează precizând că doreşte să ştie cât o iubeşte de tare în sensul că-s energii ce se deosebesc prin trepte de existenţă. Deşi Cătălina îi stârneşte un amor nespus, ea ascultă de îndemnurile iubirii pământene, precum Luceafărul se întoarce la locul lui ştiut din cer, clipind către castelul bolţilor lumii edenice.
Mihai Eminescu exprimă în cuvântul copilaş începuturile sacre foarte îndepărtate, că nici omul nu le mai poate parcurge decât cu gândul: Acolo unde nu-i hotar / Nici ochi spre a cunoaşte / Şi vremea-ncearcă în zadar / Din goluri a se naşte / fiindcă golurile nu există: Când valuri află un mormânt / Răsar în urmă valuri/… idealurile sunt deşertăciuni.
Apare categoria filozofică Nimicul care e totuşi Ceva / O sete care-l soarbe / din adâncul uitării celei oarbe / forţa găurilor întunecate ce au un traseu către alte realităţi nedetectabile de către om ce captează lumina, timpul, de curbează spaţiul. Astfel Eminescu precizează în Mureşanu că surpatele lumine, zboară negre şi stinse.
Convorbirea cu Demiurgul este fascinantă. Îşi strânge aripile că nu-i mai folosesc, fiori îl trec şi îi e frig ca în Cosmos, căci razele soarelui încălzesc Pământul care degajă în aer căldura altfel pe culmile muntoase ar fi cald fiindcă ele sunt mai aproape de soare. Luceafărul plânge pentru prima dată dovadă că este la marginea atmosferei, unde vibraţiile iubirii ţin în echilibru existenţa. Creatorul e Doamne. Expresia Mamă Doamne e numai la geto-daci şi Eminescu precizează că-i din forma cea dintâi,…că haosul este al lumilor săcrii (începuturile-s sacre).
Luceafărul trebuie să rămână oriunde ar apune că-i veşnică minune, să nu-şi mai dorească altă soartă ca avertisment pământenilor ce au pierdut sensurile păstrate de iniţiaţi şi s-au depărtat de adevărul eternului întreg detectat de ştiinţă în secolul XX. Demiurgul nu-şi poate nega creaţia, lumină din lumină - energie din energie. Chiar şi veşnicia este structurată când îi spune că se angajează să-l slăvească pe Creator pe-a lumii scară-ntreagă, dar e clar că nu poate realiza aşa ceva decât cu ajutor astral, dacă-l dezlega de legităţile specifice fiecărei trepte. Dacă piere forma sacră dispare Totul… Înţelege că nu se poate desfiinţa Ordinea Universală ce-i de necomparat cu O Oră de iubire. Orânda universală îşi are secretele în legităţile cosmice, iar cheia relaţiilor dintre formele energetice e deţinută de Creator, că valurile mării călătorind spre dânsul îl duc în locul lui ştiut din Cer. E sfătuit să rămână în locul lui ştiut, să nu–şi dorească Nevrednica iubire, diamantul clipei dintr-o lacrimă.
Secretul acestui poem este că Luceafărul nu cere decât O Oră de iubire - o clipă lângă o iniţiată pentru care timpul nu există. Ora era cunoscută în vechime drept Orantă, invocatoare a Soarelui - Ra şi toponimia geto-dacă o păstrează ca vestală sacră pe cele mai înalte culmi ale existenţei. Oranta este invocatoarea energiilor iubirii, acea Cotă.lină ce oferă armonie universului eminescian. De la statutul pământean de fată de împărat Cătălina este numită de Luceafăr o copilă de dragul căreia vrea să-şi schimbe statutul cosmic şi e colosal preţul. Mesajul Cosmic e Oara de iubire, vestală, născătoarea lumii prin iubire, formă energetică specială a echilibrului vieţuirii omeneşti pe care Eminescu a înţeles-o atins fiind de genialitatea sclipirii de Luceafăr în tainele ştiinţei cuantice, cu statut de iniţiat.
Ce specială e clipa de iubire care doar durează-n vânt, dar vibraţiile se nasc unele din altele şi din nou apare soarta şi norocul, prigonirile de soarte ca momente ale valurilor energetice, concepte ce numai necesitatea întâmplării le intuieşte puternic şi pe care Eminescu le numeşte accidentii, expresie regăsită la Stephen Hawking în seculul XXI.
Timpul pământean eminescian e concentrat în clipă, fiindcă trăieşte azi ce moare şi numai prezentul clipei e contemporan cu omul, aşa cum timpul sacru e numai la prezent, căci viitorul intuit nu există, iar trecutul e în depozitul cunoaşterii colective. Întregul nu se poate destrăma de-o clipă efemeră, într-un ungher de lume. Mihai Eminescu aduce în atenţie repetat Înţelepciunea cea dintâi, săcriile - forma iniţială.
Tradiţia primordială a traversat omenirea purtată de Fecioară - Fata la noi, românii, vestele şi nevestele din memoria colectivă. Fecioara cu pruncul, până la Preasfântă Născătoare a adus în lume băiatul, fiul şi implicit, Tatăl. Doar vestala are acces la forma cea dintâi de rămâne veşnică minune aşa cum ne aminteşte Demiurgul ce-i dă înţelepciune lui Hiper.Yion, cel de deasupra luminii luminilor.
Iubirea modelează durerile dintâi ce se amplifică şi izbucnesc în forţa tinereţii ca să îmbrace veşminte în fiecare vârstă dând omului forţa de a învinge chiar şi moartea. Iubirea e sublimă cheie şi pentru lumina rece şi ce special e Demiurgul când îl ispiteşte pe Luceafăr cu argumente subiective, specific umane, de-i spulberă clipa de rătăcire şi reuşeşte să-l tempereze ca să rămână în locul lui de sus, Nemuritor şi Rece, deoarece iubire e vibraţie din adâncuri la care numai Vestala - fecioara are acces. La întoarcere nu mai tremură ca alte dăţi din tot înaltul. Îşi revine din rătăcirea ce putea să-l piardă atât pentru fata de împărat, cât şi pentru ordinea universală.
Viaţa umană, pământeană, e străbătută de visul existenţei şi varianta oferită de Cătălin, Fiul Tatălui, ca momente temporale pământene, dar cu acelaşi grad de importanţă, o ajută pe Cătălina să iasă şi ea din clipa de rătăcire în care a cerut insistent Luceafărului să se transforme din iubire pentru o pământeancă. Cătălina alege să fugă în lume, cum îi propune Cătălin, adică în cercul nostru strâmt, că românul ştie că nu poate fugi din lume afară şi va rămâne unul din mulţimea ancorată puternic de centrul naturii umane, unde-şi croieşte spaţiul şi timpul permanent, ca loc geometric, care-i o capsulă, capcană microcosmică, din care nu pot evada pentru că s-ar distruge Totul. Luceafărul înţelege dezastruasele urmări ale dezintegrării macrocosmice.
Eminescu ne aminteşte mereu că lumea străveche geto-dacă este un centru special de existenţă unde trăiesc oamenii blonzi, vieţuitori în ploile iubirii cosmice ale energiilor cu flori argintii ce strălucesc / Pe creştetele a doi copii / Cu plete lungi bălaie în contrast cu singurătatea Luceafărului care recunoaşte că nu-i nici unic, individualizat prin care să-l identifice Cătălina, şi este sărac sufleteşte, că nu are acces la iubirile cătăline, se amăgeşte că nu va ştii dacă-i el sau altul.
Fata, cu toată tinereţea sa, e bogată sufleteşte, iubeşte, se bucură, râde şi este împlinită alături de băiat, escaladând neîmplinirile şi rătăcirile de soartă şi ce optimism puternic amplifică genialitatea creatorului nepereche?
Mihai Eminescu înalţă energiile iubirii feminine pe cote astrale, ce inundă spaţiul existenţial când ne învaţă că întâmplările sunt necesităţi ce se întrepătrund, prilej cu care inteligenţa selectează binele de rău, frumosul de urât, înaltul de josnic, bucuria de amărăciune, izbânda de eşec, vechiul de nou, deznădejdea de încredere, ce se pot înlocui temporar, dar nu se distrug unele pe celelalte ca valurile ce poartă un plus de noutate.
Poetul naţional al gliei româneşti, Mihai Eminescu, e mândria noastră cea dintâi, din care izvorăsc lumine, cel ce nu renunţă în a ne aminti mereu că suntem parte a lumii Universale:
Şi timp şi spaţiu de-ar pieri, / În văi de întuneric, / Ele din nou ar răsări, / Ca să se-nvârte sferic…
Bibliografie:
1.
Câmpan, Ioan Vasile, Eminescu şi fizica. Ştiinţele exacte – temei al gândirii
şi operei lui Mihai Eminescu, în Dacia Magazin, nr.59, mai-iunie, Deva;
2. Cotan-Prună, Olimpia; Mitologia străveche geto-dacă în opera eminesciană, Revista Dacia Magazin nr. 59, mai – iunie 2009, pag. 53;
3. Cotan-Prună, Olimpia; Kogaionul Cătălinei Eminesciene, Basarabia Literară, Chişinău, 27 mai 2013;
4. Eminescu, Mihai; Opere alese, Ed. Minerva, Bucureşti, 1973;
5. Olariu, Arimin; Despre daci, geţi…/ ro.scribd.com/doc/126861140/95268208-Constant-in-Olariu-Arimin;
6. Opaiţ, Oana; Luceafărul - de la poezie metafizică la „cel mai lung poem de dragoste, Revista Dacia Literară nr. 5, Botoşani, 2010;
7. Drâmba, Ovidiu; Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. 1, Ed. Academiei, Bucureşti;
8. Vulcănescu, Romulus; Mitologie română, Ed. Academiei, Bucureşti, 1985.
2. Cotan-Prună, Olimpia; Mitologia străveche geto-dacă în opera eminesciană, Revista Dacia Magazin nr. 59, mai – iunie 2009, pag. 53;
3. Cotan-Prună, Olimpia; Kogaionul Cătălinei Eminesciene, Basarabia Literară, Chişinău, 27 mai 2013;
4. Eminescu, Mihai; Opere alese, Ed. Minerva, Bucureşti, 1973;
5. Olariu, Arimin; Despre daci, geţi…/ ro.scribd.com/doc/126861140/95268208-Constant-in-Olariu-Arimin;
6. Opaiţ, Oana; Luceafărul - de la poezie metafizică la „cel mai lung poem de dragoste, Revista Dacia Literară nr. 5, Botoşani, 2010;
7. Drâmba, Ovidiu; Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. 1, Ed. Academiei, Bucureşti;
8. Vulcănescu, Romulus; Mitologie română, Ed. Academiei, Bucureşti, 1985.
