luni, 14 martie 2016

LUCEAFĂRUL EMINESCIAN ÎN TANGENȚĂ CU VIBRAŢIILE IUBIRII



Prof. Olimpia Cotan-Prună
Timpul încearcă în zadar din goluri a se naşte deoarece spaţiul e plin, deşi nu-s hotare, unde nu totul e supus uitării celei oarbe…Suntem aşadar pe tărâmul celălalt din basmele noastre, din obiceiurile străvechi, din Universurile paralele despre care noi, cei din secolul XXI am aflat că există şi în realitatea ştiinţifică.
Richard Kunisch a preluat un fragment de basm din Transilvania publicat de Eliade Rădulescu, dar nu acest fragment a inspirat pe genialul Eminescu, ci erudiţia sa unică, atinsă de harul divin. Cum să-l fi sărăcit în exprimări literare ori pierderi de substanţă, când poemul Luceafărul, unic în lume, dezvăluie adâncurile înţelegerii căilor astrale ce a aşezat omul pe portativul energiilor iubirii specific umane, comoară a sacrelor născătoare, pe care sunt geloşi chiar şi Luceferii, că nu pot vibra pe undele iubirii sacre şi culmea nici nu-s conştienţi de această realitate.
Iubirea captează entităţi superioare energetic ce pot face salturi pe legităţile universale spiralate care la genialul Eminescu sunt exprimate în modalităţi poetice neatinse de nimeni pe pământ. Nu este nevoie să ne raportăm la nimeni când Eminescu a devansat ştiinţa cuantică, Teoria relativităţii, Universul tridimensional, Spaţialitatea temporală, Relaţia dintre curgere, mişcare şi transformare, lumea corzilor astrale, a superstringurilor. În manuscrisul 2267 analizat de I.V. Câmpan se înţelege de ce Mihai Eminescu scrie despre Forme şi culori care n-au chip şi nume, ca în formulele fizicii cuantice intuită de genialul poet român şi recunoscută de savanţii moderni.
Eminescu a fost un savant al timpului său. Timpul capătă greutate de se materializează în energie creată din cea necreată. Moartea e reflectare a timpului asupra materiei energetice a materializării energiei… sub forţele repeziciunii, ale vitezei luminii în vid, ca Megaenergie cosmică întâlnită în datina MagiNikelor la 9 martie la geto-daci. E prea mult s-ar putea crede, însă Mihai Eminescu spune că Rândurile de vieţi înmărmuresc măreţ întru veşnicia memoriei universale, unde… Cerul e lan albastru sădit cu grâu de stele, de unde deduce planul adâncei întocmele cu care-şi mişcă sorii…
Luceafărul capătă nume când porneşte pe căile astrale. E Hyperion adică sclipire de cunoaştere arzândă, de dor ispitor pe coloane de lumină absorbită în adâncurile astrale ale Cerurilor Universului, pentru a descifra tainele Orei, singura receptoare a vibraţiilor de iubire pe care le transmite pruncului apărut din necunoscut, dar nu-s la cote cosmice fiindcă acesta nu-i din ziua cea dintăi.. când izvorau lumine.
Luceafărul nu cunoaştea numai locul său ştiut din Cer, ci şi căile astrale, dar află prin vocea Demiurgului informaţii din ziua cea dintâi, prin care-i dă înţelepciune, dacă atracţia vibraţiilor iubirii Fetei de împărat l-a pus în această situaţie.
Totul e profunzime în creaţia eminesciană. Ora nu aduce în atenţie timpul ci strălucirea energiilor iubirii cu care-s înzestrate vestalele solare ce pot străbate adâncurile existenţiale şi care sunt capabile să atingă zonele astrale. Cea mai densă toponimie ce cuprinde cuvântul Ora, OrNika, Oradeea, Orăştie etc. e cuprinsă în Civilizaţia Marilor Preotese străvechi - Orele, Hiperboreenele de pe teritoriul din inima Europei vechi, zonă din curbura carpatică unde trăiesc astăzi românii.
Scriitoarea Oana Opaiţ aduce în dezbatere atât de inspirat expresia Ordo Seculorom ce concentrează analiza precedentă fiindcă vibrăm pe unde comune în înţelegerea bogăţiei de cunoaştere astrală şi fiecare om e special chiar de înfloreşte pe arborele cunoaşterii în momente diferite în timp şi spaţiu.
Când Hyperion porneşte să-şi schimbe statutul, aflăm că rânduiala Universală e imuabilă, aspect ce-l debusolează el fiind ce-l ce poartă al nemuriri nimb şi strălucirea de gheaţă şi nu poate fi dezlegat de Greul negrei veşnicii pentru O Oră de Iubire. Cât de special ne luminează geniul de neatins al poetului, că viaţa pământeană e iubirea cu care am fost binecuvântaţi şi ce deosebit e locul omului în Univers aici şi acum.
Ce nobilă este Preoteasa Vestală, numită Cătălina, unică şi primordială în Universul Uman, ce prin energiile iubirii l-a clătinat de pe orbită şi pe celestul Luceafăr, care vine cu mare cheltuială energetică şi de fiecare dată îi e tot mai greu să atingă această sferă de existenţă, convins de către Demiurg că-şi are rostul său ştiut din Cer.
Ce de compensaţii îi oferă Demiurgul Luceafărului pentru a-l convinge că poate primi orice, dar Moartea …nu se poate, fiindcă acest proces presupune dispariţia zestrei de informaţii, precum ştim din basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte şi din golurile anihilării existenţa ar încerca zadarnic a se naşte. În acest context putem remarca şi ce speciale sunt legilor creştine unde îndemnul este să fii capabil să uiţi ce nu se poate uita şi să ierţi ce nu se poate ierta, să înţelegi ce nu se poate pricepe.
Omul nu poate şti nimic despre ceea ce nu trăieşte, aşa cum de fapt moartea nu există nici pentru oameni, întrucât nu poate comunica nimeni nimic despre moarte, decât că e un proces natural de pierderea totală de energii biologice pe care le intuiesc numai cei ce nu au murit încă.
Ce special este condensată Credinţa veche în expresia Ce Dumnezeu!, prin care înţelegem legităţile universale: Ce a făcut Creatorul, omul să nu desfacă! că nu poate rămâne la fel şi iată că Eminescu ne dovedeşte că omului, dar şi Luceafărului îi este interzis să escaladeze în fapt orândele universale şi formele de existenţă, care sunt în permanentă schimbare.
Vestala, fata de împărat, conştientizează mental energiile atracţiei universale când afirmă: Dară pe calea ce-ai deschis / N-oi merge niciodată. Luceafărul n-are această înzestrare. El încearcă imposibilul ce-i era de neînţeles, de-i aşa de insistentă argumentaţia prin care i se explică înlănţuirea existenţei universale: Din sânul veşnicului ieri / Trăieşte azi ce moare că: În cei de ieri sunt cei de atunci şi lunecăm din moşi în prunci cum subtil defineşte nemurirea şi poetul Radu Gyr.
Involuţia Universală este imposibilă! Iată o înţelegere adâncă prin care omul aspiră evolutiv la trepte înalte de cunoaştere a existenţei.
Tot ce este rânduit are început şi sfârşit pe traiectoria proprie, fiindcă şi Luceafărul se împacă cu imaginea surprinsă de poet, că pare pe veci a răsări, că-l paşte din urmă moartea, că posibilităţile de a trece dintr-o lume în alta, de la o formă astrală la alta, înseamnă pentru toţi şi pentru toate a te naşte şi a muri spre a te naşte. Că aşa cum Un soare de se stinge-n cer, se aprinde iarăşi soare, nici Luceafărul nu-i unic, iar fata de împărat nici n-o să ştie/ de va fi el sau altul /că n-a fost decât un dor purtat de gând pe care oamenii îl pot alunga şi la care se pot întoarce, pe când Luceafărul rămâne ca-n ziua cea dintâi nemuritor şi rece deoarece numai raţiunea poate străbate barierele astrale.
Cătălina poate apela la bogăţia ţesăturii sale de pricepere; un dor purtat de gând pe cote atât de speciale, pe când Luceafărul apune şi răsare şi asta-i doar o părere, un secret în percepţia umană.
Demiurgul dă legi şi stele cu noroc oamenilor, dar acestea înfruntă prigonirile de soartă pe când Luceafărului nu-i este îngăduit aşa ceva, chiar dacă această libertate e posibilă în cugetul nerostit, într-o lume intangibilă, specială şi unică, fantastic amplificată de energiile iubirii cu planuri şi trepte prin care omul înţelege rosturile lumii în echilibrul balanţelor energiilor universale.
Luceafărul e particulă energetică ce dă masă, prin atingere la viteze colosale, că-şi are locul lui ştiut din cer. E particula cuantică specială numită astăzi Boson, particulă ce poartă numele savantului indian Satyendra Nath Bose ce a fundamentat fizica cuantică a secolului XX încă din 1924, dar n-a primit Premiul Nobel, pe când 10 fizicieni plus englezul P. Higgs şi belgianul F. Englert ce s-au sprijinit pe calculele sale, l-au primit în 2013, cu scuza poate că Alfred Nobel lasă testament ca acest premiu să se acorde celor vii. (Ce specială e notiţa dacă ne gândim că în viaţa sa acesta a fost foarte retras.)
Iubirea nu-i o cale de evoluţie ci o infinitate de mişcătoare cărări. Luceafărul este un complex poem ştiinţifico- filozofic, aşa cum aprecizează Oana Dugan, că de-ar pieri toată înţelepciunea lumii, întreaga spiritualitate a omenirii se poate recrea prin moştenirea lăsată de Mihai Eminescu. Putem adăuga operei eminesciene geniala lucrare Dacia Preistorică a lui Nicolae Densuşianu, prezent la Iaşi când se citea întâi Legenda Luceafărului, dar şi la convorbirile de taină de la Densuş despre istoria strămoşilor noştri geto-daci, de ştia şi că Dunărea…Într-un arc spre mare-ntoarsă /Şi pe şapte guri se varsă (Muşatin şi Codrul).
Cunoscător al orândelor orogenezei, geniul eminescian face trimitere la Cuvântul cel dintâi ce dă înţelepciune. Cine poate accepta într-o lume patriarhală că mesagerul este Vestala înzestrată cu energiile superioare ale iubirii de creaţie pe multiplele planuri de vieţuire de pe Terra? Îndoctrinarea este stopare de creativitate. Frica nu duce la fericire şi libertate.
Etapa de început a istoriei omenirii, cea veche-veche, e codată într-o ştiinţă paralelă ce se păstrează în memoria înţelepciunii omeneşti, unde forma şi programul legistic nu se poate nărui. Mihai Eminescu dezvăluie realităţi de înţelepciune geto-dacice când scrie că cei doi tineri blonzi, obişnuiţi, reali fizic, conştienţi de statutul lor, au roluri precizate în devenirea lumii, dar Cătălina este diferenţiată prin multiple aspecte.
Cătălin e dintr-o lume mult mai nouă cu vicleniile sale, pe lângă casă, si-o consideră şi pe Cătălina copilă ca şi el, dar Fecioara vibrează pe cote înalte de cunoaştere. Simte prezenţa Luceafărului chiar dacă acesta e aşezat într-un alt colţ de lume, într-un ungher, tangenţial cu pământul şi ţese cu recile-i scântei o mreajă de văpaie, specific stelară, de-i umple şi sufletul şi inima. Îl vede cu ochii minţii tremurător în oglindă, indirect, ca pe un ecran din holospaţiu, ce îi luminează în vis adâncurile fiinţei, telepatic.
Cea mai tulburătoare informaţie astrală este descrierea trecerii într-o altă dimensiune pe calea energiilor şi la viteze incredibile unde totul se învârteşte în cercuri pân- piere totul… iar din necunoscut Un mândru tânăr creşte din Mare, nu din Ocean, fiindcă locul Luceafărului e delimitat, precizat spunem noi astăzi, în Câmpul Higgs. El vine cu un toiag încununat cu trestii ce măreţ exprimă întreirea de energii pe columna universală a ordinii cosmice.
Surprinzătoare e imaginea tânărului ivit din Luceafăr, un tânăr cu păr de aur moale, înfăşurat în aura diafană, mândru, înalt, bine făcut ce spune că vine dintr-o sferă diferită şi să nu uităm că Adam şi Eva aveau veşminte speciale, diferite de cele create mai târziu când s-au schimbat condiţiile atmosferice şi e trist că vechii iniţiaţi au înveşmâmtat simplist ştiinţa sacră! Se prezintă ca fiu al Cerului şi al mamei sale, Marea, ce din vechime este păstrat la urmaşii geto-daci sub numele de NiKa (Ni-apă şi ki- pământ). Ieşind din apele primordiale el e asemenea cu Ora. Nika. Dokia).
Precizările ne duc spre Iisus, din credinţele geto-dacilor hiperboreeni, blonzi cu păr de aur moale. Cătălina şi Cătălin sunt individualizaţi fizic ca gemeni în păcatul divin. Să fim atenţi la ce-i promite Luceafărul Cătălinei şi anume o lume cu palate de mărgean dintr-un ocean, un cadru special precum este Raiul din Edenul prezentat în legendele biblice, evanghelia geto-dacilor zamolsieni. Ştiinţa a dovedit că mărgeanul-coralul e vechi de miliarde de ani.
Cătălina, vestală de la Facerea lumii, ştie că omul s-a depărtat de lumea începuturilor ce se mai păstrează numai în memoria colectivă şi îmbracă veşminte specifice comunităţilor umane numite Religii, adică legităţi străvechi, în care un loc special îl are lumea hiperboreeană din nordul Dunării, de unde Iisus, Liu, Oroliu în Tăbliţele de la Sinaia ( vezi C. Olariu) merge la emeşii galaţi plecaţi în Sumer nu să strice legea veche, ci s-o îndrepte, fiindcă aceste comunităţi din Carpaţi erau presaţi să renunţe la vechea credinţă. Acesta este miezul doctrinei creştin ortodoxe pe care ne-o transmit martirii ortodoxiei, care au refuzat doctrinele străine, când colectivităţi s-au mutat din locurile unde erau forţaţi să-şi lase credinţa şi dovadă ne este altarul străvechi Şinca Nouă de lângă Făgăraş, de pe Tipia Ormenişului.
Mihai Eminescu insistă că Luceafărul e Domnul Valurilor unui câmp ce face ape, ape, ce poate fi perceput numai în somn, deci e fiorul vibraţiilor Universului ca pulsaţie cosmică. Marea şi Cerul începe a roti în locul unde se iveşte şi unde piere, un loc înconjurat de rumene văpăi, locuri speciale numite de mecanica astrală găuri negre, pline de neconştientizate forme de energie.
Tânărul ivit din ceruri are plete negre, adică coduri neştiute de oameni pe când cel ivit din spuma mării e cu păr de aur moale ca hiperboreanul Iisus, cunoscut deja oamenilor.
Ştiinţa are de iscodit multă vreme, fiindcă Eminescu aduce în atenţie adevăruri din adâncuri iluminate, când ia în calcul sărutul care este pecete cosmică energetică transmisă omului ca fiu al cosmogoniei ce marchează începutul unei alte dimensiuni umane, cea de maturitate, ce se amplifică cu energiile regenerării ce sudează înlănţuirea existenţială cum ştiau nemuritorii noştri strămoşi.
Luceafărul vine plutind în adevăr, scăldat în foc de soare, din lumea cerurilor sale şi-i promite cununi de stele Cătălinei, să-i împodobească părul bălai (iar şi iar). Unică e replica Vestalei ce înţelege că pe drumul promis nu va merge niciodată, că nici el nu poate să se scoboare (de unde oare?) fiindcă e nemuritor, iar ea e muritoare. Cerurile nu pot fi escaladate cum intuieşte ştiinţa ce trudeşte pe calea cunoaşterii infinite.
Luceafărul îi cere Demiurgului - Tată Creator să se nască din păcat: iată cheia marelui mister din Păcatul Divin, adică noutatea ce departajează lumea vechea de cea nouă, când se naşte băiatul, eveniment plin de mister ce-a declanşat o altă lume cu alte legităţi în care trăim noi, cei de azi, care învăţăm că Eva, prima femeie, a fost ispitită de şerpiliene energii în apropierea de Adam. Păcatul Divin, cosmic, astral, aduce Tatăl Ceresc în prim- plan numit şi Părinte de Luceafăr pentru a fi dezlegat de greul negrei veşnicii, ce-şi trimite mesajul energetic prin fiul său pe Pământ.
Iată că Vestala a născut băiatul şi o întreagă înlănţuire mentală a omniprezenţei Tatălui care nu anihilează Născătoarea Sacră, dar patriarhatul o trece pa planul secund. Tatăl Creator împlică pe Tatăl Necreat, intangibil, precum temeliile tronului zamolsian la strămoşii noştri. Sfinţii părinţi geto-daci ce-au întocmit Doctrina Creştină au forţat nota în multe situaţii, dar nu consideră că femeia născătoare este vinovată, păcătoasă, ci meritorie că a fost şi a rămas prezentă în timpul sacru, pe această traiectorie a nemuririi geto-dace.
Sacra Maria venerată e Preasfânta Născătoare în bisericile creştine.. Prin cuvântul păcat mama născătoare e aleasă pentru o asemenea misiune transmisă noii lumi. Istoricii antici se minunau că geto-dacii se cred nemuritori. Luceafărul precizează că nu poate să dea în schimb Nemurirea pentru o Sărutate, întâlnire tangenţială, dar se corectează precizând că doreşte să ştie cât o iubeşte de tare în sensul că-s energii ce se deosebesc prin trepte de existenţă. Deşi Cătălina îi stârneşte un amor nespus, ea ascultă de îndemnurile iubirii pământene, precum Luceafărul se întoarce la locul lui ştiut din cer, clipind către castelul bolţilor lumii edenice.
Mihai Eminescu exprimă în cuvântul copilaş începuturile sacre foarte îndepărtate, că nici omul nu le mai poate parcurge decât cu gândul: Acolo unde nu-i hotar / Nici ochi spre a cunoaşte / Şi vremea-ncearcă în zadar / Din goluri a se naşte / fiindcă golurile nu există: Când valuri află un mormânt / Răsar în urmă valuri/… idealurile sunt deşertăciuni.
Apare categoria filozofică Nimicul care e totuşi Ceva / O sete care-l soarbe / din adâncul uitării celei oarbe / forţa găurilor întunecate ce au un traseu către alte realităţi nedetectabile de către om ce captează lumina, timpul, de curbează spaţiul. Astfel Eminescu precizează în Mureşanu că surpatele lumine, zboară negre şi stinse.
Convorbirea cu Demiurgul este fascinantă. Îşi strânge aripile că nu-i mai folosesc, fiori îl trec şi îi e frig ca în Cosmos, căci razele soarelui încălzesc Pământul care degajă în aer căldura altfel pe culmile muntoase ar fi cald fiindcă ele sunt mai aproape de soare. Luceafărul plânge pentru prima dată dovadă că este la marginea atmosferei, unde vibraţiile iubirii ţin în echilibru existenţa. Creatorul e Doamne. Expresia Mamă Doamne e numai la geto-daci şi Eminescu precizează că-i din forma cea dintâi,…că haosul este al lumilor săcrii (începuturile-s sacre).
Luceafărul trebuie să rămână oriunde ar apune că-i veşnică minune, să nu-şi mai dorească altă soartă ca avertisment pământenilor ce au pierdut sensurile păstrate de iniţiaţi şi s-au depărtat de adevărul eternului întreg detectat de ştiinţă în secolul XX. Demiurgul nu-şi poate nega creaţia, lumină din lumină - energie din energie. Chiar şi veşnicia este structurată când îi spune că se angajează să-l slăvească pe Creator pe-a lumii scară-ntreagă, dar e clar că nu poate realiza aşa ceva decât cu ajutor astral, dacă-l dezlega de legităţile specifice fiecărei trepte. Dacă piere forma sacră dispare Totul… Înţelege că nu se poate desfiinţa Ordinea Universală ce-i de necomparat cu O Oră de iubire. Orânda universală îşi are secretele în legităţile cosmice, iar cheia relaţiilor dintre formele energetice e deţinută de Creator, că valurile mării călătorind spre dânsul îl duc în locul lui ştiut din Cer. E sfătuit să rămână în locul lui ştiut, să nu–şi dorească Nevrednica iubire, diamantul clipei dintr-o lacrimă.
Secretul acestui poem este că Luceafărul nu cere decât O Oră de iubire - o clipă lângă o iniţiată pentru care timpul nu există. Ora era cunoscută în vechime drept Orantă, invocatoare a Soarelui - Ra şi toponimia geto-dacă o păstrează ca vestală sacră pe cele mai înalte culmi ale existenţei. Oranta este invocatoarea energiilor iubirii, acea Cotă.lină ce oferă armonie universului eminescian. De la statutul pământean de fată de împărat Cătălina este numită de Luceafăr o copilă de dragul căreia vrea să-şi schimbe statutul cosmic şi e colosal preţul. Mesajul Cosmic e Oara de iubire, vestală, născătoarea lumii prin iubire, formă energetică specială a echilibrului vieţuirii omeneşti pe care Eminescu a înţeles-o atins fiind de genialitatea sclipirii de Luceafăr în tainele ştiinţei cuantice, cu statut de iniţiat.
Ce specială e clipa de iubire care doar durează-n vânt, dar vibraţiile se nasc unele din altele şi din nou apare soarta şi norocul, prigonirile de soarte ca momente ale valurilor energetice, concepte ce numai necesitatea întâmplării le intuieşte puternic şi pe care Eminescu le numeşte accidentii, expresie regăsită la Stephen Hawking în seculul XXI.
Timpul pământean eminescian e concentrat în clipă, fiindcă trăieşte azi ce moare şi numai prezentul clipei e contemporan cu omul, aşa cum timpul sacru e numai la prezent, căci viitorul intuit nu există, iar trecutul e în depozitul cunoaşterii colective. Întregul nu se poate destrăma de-o clipă efemeră, într-un ungher de lume. Mihai Eminescu aduce în atenţie repetat Înţelepciunea cea dintâi, săcriile - forma iniţială.
Tradiţia primordială a traversat omenirea purtată de Fecioară - Fata la noi, românii, vestele şi nevestele din memoria colectivă. Fecioara cu pruncul, până la Preasfântă Născătoare a adus în lume băiatul, fiul şi implicit, Tatăl. Doar vestala are acces la forma cea dintâi de rămâne veşnică minune aşa cum ne aminteşte Demiurgul ce-i dă înţelepciune lui Hiper.Yion, cel de deasupra luminii luminilor.
Iubirea modelează durerile dintâi ce se amplifică şi izbucnesc în forţa tinereţii ca să îmbrace veşminte în fiecare vârstă dând omului forţa de a învinge chiar şi moartea. Iubirea e sublimă cheie şi pentru lumina rece şi ce special e Demiurgul când îl ispiteşte pe Luceafăr cu argumente subiective, specific umane, de-i spulberă clipa de rătăcire şi reuşeşte să-l tempereze ca să rămână în locul lui de sus, Nemuritor şi Rece, deoarece iubire e vibraţie din adâncuri la care numai Vestala - fecioara are acces. La întoarcere nu mai tremură ca alte dăţi din tot înaltul. Îşi revine din rătăcirea ce putea să-l piardă atât pentru fata de împărat, cât şi pentru ordinea universală.
Viaţa umană, pământeană, e străbătută de visul existenţei şi varianta oferită de Cătălin, Fiul Tatălui, ca momente temporale pământene, dar cu acelaşi grad de importanţă, o ajută pe Cătălina să iasă şi ea din clipa de rătăcire în care a cerut insistent Luceafărului să se transforme din iubire pentru o pământeancă. Cătălina alege să fugă în lume, cum îi propune Cătălin, adică în cercul nostru strâmt, că românul ştie că nu poate fugi din lume afară şi va rămâne unul din mulţimea ancorată puternic de centrul naturii umane, unde-şi croieşte spaţiul şi timpul permanent, ca loc geometric, care-i o capsulă, capcană microcosmică, din care nu pot evada pentru că s-ar distruge Totul. Luceafărul înţelege dezastruasele urmări ale dezintegrării macrocosmice.
Eminescu ne aminteşte mereu că lumea străveche geto-dacă este un centru special de existenţă unde trăiesc oamenii blonzi, vieţuitori în ploile iubirii cosmice ale energiilor cu flori argintii ce strălucesc / Pe creştetele a doi copii / Cu plete lungi bălaie în contrast cu singurătatea Luceafărului care recunoaşte că nu-i nici unic, individualizat prin care să-l identifice Cătălina, şi este sărac sufleteşte, că nu are acces la iubirile cătăline, se amăgeşte că nu va ştii dacă-i el sau altul.
Fata, cu toată tinereţea sa, e bogată sufleteşte, iubeşte, se bucură, râde şi este împlinită alături de băiat, escaladând neîmplinirile şi rătăcirile de soartă şi ce optimism puternic amplifică genialitatea creatorului nepereche?
Mihai Eminescu înalţă energiile iubirii feminine pe cote astrale, ce inundă spaţiul existenţial când ne învaţă că întâmplările sunt necesităţi ce se întrepătrund, prilej cu care inteligenţa selectează binele de rău, frumosul de urât, înaltul de josnic, bucuria de amărăciune, izbânda de eşec, vechiul de nou, deznădejdea de încredere, ce se pot înlocui temporar, dar nu se distrug unele pe celelalte ca valurile ce poartă un plus de noutate.
Poetul naţional al gliei româneşti, Mihai Eminescu, e mândria noastră cea dintâi, din care izvorăsc lumine, cel ce nu renunţă în a ne aminti mereu că suntem parte a lumii Universale:
Şi timp şi spaţiu de-ar pieri, / În văi de întuneric, / Ele din nou ar răsări, / Ca să se-nvârte sferic…


Bibliografie:
1. Câmpan, Ioan Vasile, Eminescu şi fizica. Ştiinţele exacte – temei al gândirii şi operei lui Mihai Eminescu, în Dacia Magazin, nr.59, mai-iunie, Deva;
2. Cotan-Prună, Olimpia; Mitologia străveche geto-dacă în opera eminesciană, Revista Dacia Magazin nr. 59, mai – iunie 2009, pag. 53;
3. Cotan-Prună, Olimpia; Kogaionul Cătălinei Eminesciene, Basarabia Literară, Chişinău, 27 mai 2013;
4. Eminescu, Mihai; Opere alese, Ed. Minerva, Bucureşti, 1973;
5. Olariu, Arimin; Despre daci, geţi…/ ro.scribd.com/doc/126861140/95268208-Constant-in-Olariu-Arimin‎;
6. Opaiţ, Oana; Luceafărul - de la poezie metafizică la „cel mai lung poem de dragoste, Revista Dacia Literară nr. 5, Botoşani, 2010;
7. Drâmba, Ovidiu; Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. 1, Ed. Academiei, Bucureşti;
8. Vulcănescu, Romulus; Mitologie română, Ed. Academiei, Bucureşti, 1985.

Cosmogonia sacră în învățături străvechi




prof. Olimpia Cotan - Prună


            În limba română  scurgerea timpului e  jalonată de Ornic/Ceas-Ornik pe Calea în darCalendarul,  lăsată de Ana-Nika prin Marile Preotese de pe ormenişuri, asistentele Ora.Deei,  sub orândele Zânei Ora.Nika.
Enki e Nika prezentă din începuturile sacre ale omenirii pe tăbliţele de la Qumran, dar și pe cele sumeriene descifrate de Zecharia Sitchin. Enki-Nika/Nike rămâne criptată în toponime, oronime, oiconime din toată lumea. Ea este înţelepciunea sacră criptată în mitologie, prezenţă imagistică ziditoare a Cerului-Ni-Nea-apă şi Pământului Ka, măreaţă Vict.Orie cosmică.
Zidirea cosmică a condiţiilor de vieţuire pe Terra e izbânda Zânei Nika şi a celor 8 megaenergii cu cei 40 de asistenţi cosmici păstraţi de memoria colectivă în istoria veche, prezentă în mitologie, datini, obiceiuri străvechi, reluate în basmele noastre ca un diamant cu multiple faţete, indicând Calea în dar marcată de importantele evenimente cosmice ale Creaţiei, păstrate lingvistic, grafic, atestate de arheologie.
Am mers pe urmele istoriei Marilor Preotese şi-am înţeles că renumită e Ora.Deea, dar specială e Or.Nika pe aria vechii Dacii.
Ora.Deea e importanta prezenţă cultică din Hiper.b.Oreea - prima insulă de pe Terra, preoteasă  a oreenilor, primii vieţuitori de pe această înălţime numită ormeniş. Nika, scrisă Enki, ştiută drept Nike la greci ca zeiţă a Vict.Oriei, dăltuită de geto-daci pe stâlpul de căpătâi în vechile cimitire, o prezenţă rară pe crucile creştine, e asimilată cu cea mai grandioasă forţă cosmică ea fiind Drept Dumnezeu, făcătorul Cerului şi al Pământului, cea ce conducea o misiune specială cu 8 consilieri ştiuţi de magii, mega.energii în datina Măcinicilor prezentă la strămoşii noştri în ziua de 9 martie.
Nika e dăltuită pe obiecte de cult precum ștampila zânei - pistornicul ce sfinţeşte pâinea numită pres cu Ra (Ra – zeul Soare), ce atestă sedentarismul strămoşilori geto-daci ce cultivau cereale de mii de ani, inventând vatra pâinii de la țest la cuptor. Orii de pe ormeniş, un loc înalt, ştiut drept ponor, grui, grădişte, măgură, movilă, picior de plai etc., urmau legile sacre ale Preoteselor Solare, rânduite de Ora.Nika cea mai importantă Ora.Dee, ştiută în zilele noastre ca fiind și Ana-Doki.Ana.
În Dacia străveche Zâna Nika a pregătit Terra pentru vieţuire, în fruntea unei misiuni cosmice asistată de megaenergiile universale, criptate de iniţiaţi în ştiinţa sacră.
Ormenişul era situat strategic pe înălţimile de sub Soare (OraŞaue) ştiute până în zilele noastre ca oraşe. Sarmizegetusa e pe ormeniş, iar pârâul ce-o înconjoară se numeşte Apa Oraşului străvechi.
 Mulţimea dovezilor lingvistice străvechi e o realitate neîntreruptă: de la Ora sacră, OraNika, la OraDeea, la Orăştie, Oraviţa, Orăştioara de Sus, Orăştioara de Jos etc., în toată lumea euro-asiatică, purtată în toponime, oronime, hidronime, oiconime, datini, marcând drumurile arienilor-oreeni din Hiperboreea atestată arheologic de savanta lituaniană Marija Gimbutas ce-a străbătut siturile Vechii Vetre Europene şi-a argumentat matri-focalitatea omenirii.
Am fost surprinsă de mulţimea cuvintelor din limba română ce includ cuvântul Nika/ Nike, de prezența specială şi Unică a Zânei VictOria, o izbândă a misiunii cosmice-solare. Calendarul matriarhal a ajuns până la noi sub denumirea de Calendarul Babelor, adică al bătrânelor înţelepte, că în vechime ba însemna mare, iar baba era cea mare.
Străbunele nostre, Babele, Mamele cele Mari şi BuNikile sunt o prezenţă unică a trunchiului traco-geto-dac susţinut metaforic de către imaginile şi înscrisurile de pe obiectele de cult, imaginile cultice precum cervideul Saraba cu 8 picioare de pe pocalul din Tezaurul de la Agighiol-Sabangia jud.Tulcea descoperit în anul 1937. În scrierile sacre ale vikingilor, Edda, calul Sleipnir cu 8 picioare îl poartă pe Odin în Valhalla.
            Magnifica Nika nu are ascendente. E Unica în datina străbună geto-dacă a Măcinicelor de la 9 martie, ce coordonează Facerea consemnată de Biblie. E An-Noua, cu o echipă de 8 magii, purtătoare de energii cosmice colosale, ştiute din bătrâni de magiile Nikăi, măcinikele, ce-au făurit Cerul dislocând imense întinderi de pe Terra îngheţată, făurind o planetă accesibilă vieţuirii. Patriarhatul o numeşte Uitata cum se ştie în Oltenia, pentru care în lumea satelor se rupe o turtă mare şi se împarte celor din Hora Focului de Sânziene, bătrânilor ca să-i uite moartea, iar tinerilor să nu-i uite dragostea.
            Măreaţa VictOrie a rămas în memoria colectivă şi-i atestată pe stâlpii de hotar, pe cei de la căpătâiul celor duşi, pe pietre de hotar, în întreaga arie geto-dacă, de rămâi descumpănit să vezi dăltuit pe crucile creştine Nika - adeverind că-i Dumnezeul nostru din străbuni.
Am înţeles din Calendarul Babelor că din vechimea matriarhală timpul era jalonat în ani, iar acest cuvânt face trimitere la Facerea Cerului, care în vechime se numea Ana. Cerul şi Pământul locuibil este opera unor transformări grandioase din moment ce n-au putut fi uitate. La noi, geto-dacii din emisfera nordică, Anul începea odată cu întreaga fire a naturii, primavera, şi  urmau Ano, timpurile ce se relua anual.
Grecii au zeiţe, ca neveste ale zeilor, indicând trecerea la patriarhat, dar zânele geto-dace sunt de la începuturile sacre ale lumii. Ele patronează începutul Anului la 1 martie. Primele 9 zile sunt Măci.Nikele, rememorate ca fiind Babele Dokiei , cele ce au făurit lumea terestră, înlocuite de patriarhi cu măcinicii.
Do însemna apă în vechime, iar Ki pământ. La geto-daci Nika este similară cu DoKia, iar magiile, acele colosale energii cosmice, sunt asistentele sale care au nume ce le indică cu precizie: Martinika, Roiniţa, Ghinika, Gaia.Nica protejând în coduri lingvistice pe OraNika, ziditoarea lumii pe Terra, Unică în lumea geto-dacă, Uitata de Neuitat.
 Prima zi, cea a Babei Marta, e dedicată Mărţiş.Orului. El e șnurul de lumină plin de eneriile cosmice ce s-au desprins din universul solar și au încălzit Pământul dezgheţând calota de sub care s-a dezvelit prima insulă, Hiperboreea, în al cărei nume este prezentă măreţia Orelor cu OraDeea, cu OraNica. Tradițiile s-au păstrat până în zilele noastre când urcatul pe munte în zorii dimineţilor sacre solare e salutat pe Munţii cei Mari la Solstiţiu de vară  cu rugăciunile moştenite de la Orante, Orăniţe, Orăştioare etc.
La granița dintre Macedonia și Albania se întinde muntele K.Ora.b/Golem Korab (b înseamnă mare) cu vârful Korabul Mare de 2764 m înălţime, un Tato Nipal veritabil ca rugăciunea Tatăl Nostru, dusă în Cutahya turcească, în Kotania vest chinezească, în Kotania din Bolivia de către anacoteliştii (ana – cer și cotă – înălțime adică asceți ai înălțimilor) arieni din Carpaţi.
Ştiinţa străveche se păstrează în toate zonele lumii unde şi-au purtat paşii hiperboreii arieni din vremuri multimilenare. Informaţiile ajung anevoios că numai mitologia, datinile, obiceiurile - de multe ori în limbile arhaice, mai dăinuie pe vetrele urmaşilor valahi.
Miron Scorobete argumentează că e Dacia Edenikă adică E.Deea.Nikă. Valahia e prima ţară scrisă în Bibliei, iar meridianul 0  Greenwich / Gree.Niche din Brita.Nike, a migrat de pe aria Vechii Vetre Europene.
Am scos de pe Internet  800 de localităţi din România ce conţin cuvântul Ora sau expresii înrudite şi câte-or fi oare pe întinderile euroasiatice, indicând originea  pe Vatra Vechii Europe, unde trăieşte azi poporul român, idee argumentată arheologic de savanta lituaniană Marija Gimbutas.
În sudul Dunării, Mărţiş.Orul (adică mărturia Nikei) e Mărti.Niki sau Marti.Neciki. Românii au o legendă despre mărțișor: e cel ce aduce lumină şi energie. Baba Dochia şi-a lepădat cele 9 cojoace şi ultimul îngheţ a transformat-o în stâncă de piatră ca şi pe oile sale, indicând ultima glaciaţiune de pe Terra, a zecea, păstrată în mitolologie şi atestată de arheologie şi ştiinţă.
Dochia - Doki.Ana  ne duce cu gândul la facerea lumii, din începuturile astrale ale Enki-Nikei –VictOria, la OraNika românilor şi la Men.Ora păstrată în datina Ha-Nuka la evrei.
LumiNika e lumânarea adusă din vechime de către Nika. La români CrăciuNika împarte lumina în cea mai lungă noapte din An, la solstiţiul de iarnă, prin crenguţe aprinse din vatra centrală, unde ardea buşteanul Hestiei pe toate ormenişurile. În familia noastră Tata stingea lampa cu câteva  minute înainte de Miezul nopţii şi pe întuneric, cu faţa spre icoană, aşteptam să ne aducă Ornicul, Lumina îngerilor de la Dumnezau, când numai Mama aprindea lampa, în şoapta rugăciunilor sacre ce mie mi se păreau pline de vrajă astrală.
           
           
           
Calea sacră de la Menoră la Hanuka în cultul ebraic

Sărbătoarea luminilor este datină din vremea lui Moise la evrei, când se primea lumină de la rugul aprins, înlocuit cu Sfeş.Nikul cu 7 braţe, rememorând evenimentul cosmic numit Facerea în Biblie, unde lumina lumii e adusă de o personalitate cosmică, Enki-Nike, și este  dăruită oamenilor prin magiile sale, păstrate de marii iniţiaţi pe obiectele de cult din vechimea sacră, prezente codat în datini, obiceiuri, ritualuri cosmogonice.
Sărbătoarea luminilor marchează zilele de Hanuka (Ha.Nukii) ce se ţine în luna decembrie. Capacul de aerisire din vârful cortului se astupă, ca şi în locuinţele tip surlă de pe vatra geto-dacă, şi se aprindea Rugul Hestiei vegheat de o preoteasă ce împărţea focul, lumina.
În vremea lui Moise Sfeş.Nicul (menorah numiotă și Hanukia) avea 7 braţe-candele, dar capătă 8 candele în vremea Macabeilor (secolul al II-lea î.Hr.) ce se aprind din stânga spre Axul central cu lumină veşnică de la Rugul aprins în jurul unui buştean, vegheat din vechime de o preoteasă. (Poporul evreu a adoptat menora ca pe un simbol central și durabil al marelui mit al exilului și al speranței de izbăvire. Astăzi menorele  au 7 brațe, iar cea de Hanuka are 9 brațe.)
La români se mai ştie de Crăciuna ce aprindea crăcuţe-crenguţe pentru toate vetrele. În zilele noastre se fac colăcei, pâinişoare în care se pun luminike, apoi se împart colindătorilor în noaptea de Moş Ajun. Colacul şi plăcintele de Crăciun  au formă de buturugă şi în zilele noastre când se onorează mesele cultice cu Tortul Buturugă.
Această străveche datină la evrei – HaNuka, indică Acea Nuka-Nika din vremuri sacre, existenţiale. În centrul altarului sinagogii se află o candelă Veş.Nik luminată  numită Men.Ora, ca un menhir, similară cu Ora.NiKa la geto-daci.
            În prima seară de Hanuka cu rugăciuni se aprinde prima candelă din stânga Sfeş.Nikului sacru cu 8 candele, egal depărtate de candela centrală. Stela în formă de stea pe frontispiciul Templului Coral evreesc are 8  raze înconjurând un centru plin de simboluri străvechi. Sfeşnicul e present pe stema evreilor, în toate sinagogile, dăltuit şi pe morminte.
Sărbătoarea Luminilor rememorează evenimentul cosmogonic de zidire a lumii.
De la Victoria Macabeilor împotriva elenismului sfeşnicul capătă 8 braţe, iar în centru, pe axul înalt, e Men.Ora cu lumina veşnică, amintind de cele 8 megaenergii, asistente ale Zânei Nika.(Să ne amintim căîn vechime Anul avea 8 luni şi începea la 1 noiembrie.)
În toată zona carpato-dunăreană la 1 noiembrie se împrejmuiesc mormintele cu lumânări (Lumi.Nike) și se scrie cu pietricele Nika. Iată o realitate de necontestat!
MenOra e Candela Brâu, ce indică Orele de lumină  că zilele se numeau odinioară Ore. În multe lăcaşuri de cult din lume există Brâul de Candele aprinse de la Candela sfântă numită MenOra în cultul mosaic sub care se ovaţionează Dumnezeul nostru, prin rugăciunea Shehecheyanu - pentru: Cel carele ne-ai dat  viaţă,/ Ne-ai ţinut vii şi ne-ai ocrotit. (vezi Talmudul, Berachot 54a, Pesakhim 7b, Sukkah 46a, et al.) Iată ce precizare pentru HaNukii-MenOra  păstrată din iniţierile străvechi evreieşti, purtate de arienii carpatini multimilenari în toată lumea.
Omenirea creată după chipul lui Dumnezeu e inteligentă, iar simbolismul acestora este tezaur de cunoaştere sacră.
Hanuka este o datină păstrată de evrei, plină de iniţieri străvechi, cu trimiteri bogate pe ştiinţa sacră. Cele 8 candele primesc lumină de la Men.Ora / Ha.Nukii, de la Ora.Nika - numită în patriarhat Prometeu - Primul Om Teu/Zeu, într-o anumită ordine pe direcţia acelor Ceas.Ornicului Solar, amintind că fiecare zi e sărbătoarea Lumi.Nikăi-Men.Oră.
La creştini, menora devine un brâu de candele aprinse de la razele pantocrator dintre Cer şi Pământ. Fiecare candelă poartă făcliile magiilor Nikei.Ora indicând energiile cosmice, Fereastra Altarului ce primeşte prima Rază de Soare, ce onorează pe rând ferestrele cultice ale altarului ce filtrează lumina multicoloră în vitralii multicolore cu imagini cultice.            Zâna Nika e pivotul central, expresie a forţelor colosale regăsite imagistic şi în Mitul Saraba din scrierile vedice, ce deţine energii - forţe colosale - unice între Cer şi Pământ ca şi MenOra ce dă lumină Întregii lumi şi fiecare asistent cosmic, măcinikă, megaenergie, lumânare, candelă poartă lumina pe tot pământul, care nu poate fi luminat numai pe o porţiune că are direcţii cardinale, intercardinale, zile şi nopţi etc.
Hanuka începe în cea mai scurtă zi din an cu Lună Nouă de la solstiţiul de iarnă. Durează 8 zile, similară cu Măcinicii care la români sunt câte 8 la Joc Voinicii şi au forma cifrei ce este sinonimă cu infinitul. În bisericile creştine sub Pantocrat.Or, (pan-tot și kratos-putere, adică toată puterea e a luminii) e punctat  Brâul Voinikelor. Din Zona central, de deasupra, porneşte un mănunchi de şnururi galbene aurii către fiecare candelă, razele megaenergiilor cosmice dirijate de Men.Ora, Nika.Oră, Vict.Oria, Zâna zidirii criptată în mitologia geto-dacă matriarhală.
Sărbătoarea HaNuka Acea Nika, este un substitut al Crăciunului la evreii crescuţi în mediul creştin şi în 2014 acesta începe pe 16 decembrie, iar în 2016 pe 24 decembrie. La noi a rămas Crăciunul cu dată fixă şi numai Paştele e călător după  Luna Plină, dar respectă o anume perioadă şi-i o mândrie că aceasta e calculată cosmic de geto-scitul Dionisie Exigul, prezent în Calendarul ortodox la 1 septembrie când începe Anul Creştin.
Crăciunul începe la miezul nopţii la noi, creştinii ortodoxi, cu Bună Dimineata la Moş Ajun!, din prima clipă a Zilei numită în vechime Ora, când Anul vechi pălpâie cu ultimile puteri în poarta Crăciuniţelor înmânându-le energiile cosmice nemuritoare, așa cum moaşa cu mâini de aur, Crăciuna, l-a adus şi pe Iisus la lumina zilei. Hanuka începe la asfinţit şi este prezentă şi în Calendarul Gregorian. Iisus şi Crăciunul sunt de origine aramaică, mult mai vechi, mereu reînnoit din timpurile sacre. În rugăciunea de aprindere a Lămpilor se spune că Dumnezeul nostru e Împăratul Zidirii.
Iată cine E HaNuKA: E Nika ce-a zidit Cerul şi Pământul în 8 zile cu ajutoarele sale megaenergii-magii. La geto-daci veşmintele Babei Dockia se lichefiază şi descoperă stâncile de pe Terra  - Piatra - atât de importantă şi păstrată de memoria colectivă fiindcă e materialul cu care s-a zidit Totul pământean sub lumina Orei. Oamenii au înţeles că fără lumină, fără Soare şi Lumina sa nu poate exista nimic. Crăciunul îmbină substratul creştin cu cel precreştin în tradiţia istorică pe care s-a ţesut nevoia de real şi miracol. Ştiinţa păşeşte anevoios, acceptând cu greu  ştiinţa sacră iniţiatică- criptată mitologic în mit, basm, obiceiuri, datini, comori de ştiinţă sacră.
Hanuca e sărbătoare precreştină emblemă a cultului ebraic, esenţa nucleului etnic naţional, dovedită de lupta Macabeilor în vremea lui Antioh al IV-lea, care reprezenta puterea  elenistică şi-a interzis religia eveilor, folosind Templul pentru noua credință. Activităţile din Templul Ierusalimului au fost înlocuite cu cele elenistice. Lupta Macabeilor asimilaţi Oamenilor Mari, Eroi, Uriaşi din vechime dovedeşte că religia este liantul etnic al unei comunităţi, că dogme diferite implică moduri de viaţă diferite.
Iuda Macabeul a înţeles că supravieţuirea religioasă e temeiul etnic al independenţei naţionale şi câte războaie religioase n-au zguduit omenirea din această cauză? Bătrânul Matatia-Macabeul se sprijină pe fraţii şi copiii săi, o armată ce-a apărat temeliile cultice, biruind cu grele jertfe. Ei venerau cărţile sacre, dar ocoleau cuvântul Dumnezeu, impus de elenism. Matatia - Macabeul l-a înlăturat pe cel care aducea jertfe regelui seleucid pe altarul templului evreesc de unde fusese distrus şi uleiul sfânt pentru MenOra.
Vestiţi sunt cei 7 fraţi Macabei şi Mama lor, Solomonia, iniţiaţi în Şcoala lui  Eliazar, care la 90 de ani  nu şi-a renegat credinţa veche şi-a preferat moartea cumplită.           Cei 7 fraţi din Centrul Cultic al marelui învăţat au fost arestataţi cu mama lor, chinuiţi de Antioh şi ucişi de la cel mare la cel mic, precum Brâncovenii Sarabi la 1714. Fraţii Macabei au decisi să nu-şi trădeze credinţa, că numai aşa vor rămâne fiii etniei în care s-au născut, precum Constantin Brâncoveanu care le-a spus fiilor şi ginerelui său că le-a rămas numai sufletul care va merge neîntinat la Ceruri în acea mare zi a Creştinătăţii: ziua Adormirii Maicii Domnului, Sf. Maria Mare. Mama celor 7 fraţi mucenici Macabei, Solomonia, a sărit în foc şi osemintele-i sunt la Patriarhia din Constantinopol. Cei 7 fraţi Macabei mucenici şi mama lor sunt în Calendarul creştin ortodox comemorați pe 1 august, înainte de postul Sfintei Maria Mare. Cei 6  martiri Brâncoveni canonizaţi în 1992 sunt prăznuiţi pe 16 august, după Sfânta Maria Mare. Am făcut acest arc peste 2000 de ani în timp, călăuzită de încrederea că rădăcinile etnice sunt adânc ancorate în iniţierile cultice străvechi, devenite blazon de legimitate sacră pentru comunităţile umane şi conducătorii lor cultici, politici şi militari.






Cultul Saraba-Nike ilustrat imagistic pe pocalul Tezaurului de la Agighiol, județul Tulcea


            Arheologia din zona carpato-dunăreano-balcanică a dezvelit pentru omenire artefacte grăitoare deţinute de ştiinţa sacră străveche ce împodobeau simbolic obiectele de cult de pe altare dovedind că acestea sunt prima scriere din lume.
Interesant pentru tema noastră este pocalul-pahar bitronconic, din argint-aurit, cu imaginea Cervideului Sarabă ce are 8 picioare, descoperit în anul 1937 de către arheologul Ioan Andrieşescu şi istoricul Dumitru Berciu într-un tumul din nordul Dunării, la Agighiol - Sabangia, jud. Tulcea cu artefacte din secolul al IV-lea î.Hr.
Acest pocal-pahar  înalt de 18 cm e alcătuit din două trunchiuri de con unite la mijloc pe baza mică, marcând talia ca o clepsidră cu deschidere mare, ce-i dă stabilitate pe altar şi o supleţe specială pentru uzanţa ceremoniilor cultice.
Mormântul în care a fost descoperit avea trei încăperi funerare dintre care două erau pentru prinţul şi preoteasa Basarabă, iar a treia  conținea scheletele a trei cai, arme, harnaşament bogat ornat. Printre mulţimea de obiecte din aur şi argint atrag atenţia un coif cu ochi, două pahare rython, două cnemide, 5 cupe-fiale şi multe podoabe din aur şi argint-aurit.
Artefactele descoperite sunt din vremea Marilor Preotese amazoane, când regina transmitea însemnele princiare soţului prin căsătorie. Kotya - Marea preoteasă, are numele scris pe vasul de argint circular prin inscripţia Kotyo ceg(T) beo şi e originară  din neamul Kotinilor Carpatini semnalaţi pe harta geografului Ptolemeu la 141.
Kotya era farmacoană, zâna plantelor, o sânziană străveche, precum Kothana, Godwana, din care provenea şi Buda, ca personalităţi ale unui cult străvechi în care Koty.Ora s-a păstrat şi în numele unui ormeniş antic pe malul sudic al Mării Negre.
Zeul Wotan urmaş de Koti.Ore era de prim ordin în lumea cultică patriarhală.
Peuce era insula din nordul Dunării unde Hercule venea să vâneze Cerboaica cu picioare de aramă, să fure Merele de aur şi Brâul Hipolitei pe care Artemisa l-a obligat să le restituie fiindcă aici era Marele Centru cultic antic al geto-dacilor. În Insula Peuce se afla Altarul suprem ce acorda însemnele noilor Altare. Aşa se înţelege existenţa unui pocal identic cu Cervideul Sarabă la Sevlievo, în sudul Istrului, şi tumuli funerari identici la Porţile de Fier ca cel de la Agighiol-Tulcea. George V. Grigore arată că e vorba de o frăţie a comandanţilor geţi care s-au rupt de tracii nordici, învinşi în luptele îndelungate cu perşii (sec. V-IV î. Hr.) care, fiind nechibzuiţi, au fost înrobiţi, deşi erau cei mai viteji și mai drepți dintre traci - cum scrie Herodot.
 Din păcate, nici istoricii, nici căutătorii de adevăr istoric nu sunt atraşi de unica imagine de mari dimensiuni de pe potirul cultic ce ne poartă în vechimea ancestrală. Numai pe acest potir se află Fabulosul Cervideu cu 8 picioare.
În scrierile Edda ale mitologiei nordice e prezent calul cu 8 picioare - Sleipnir, ce-l poartă pe Odin pe căi astrale, întrând în Valhalla. În sudul Coreei (Oreei) din Silla antică se află o pictură rupestră cu un alt cal cu 8 picioare, scrie Constantin Miu, întărind ideea că scrierile vedice sunt duse de arienii carpaţici în estul Asiei. Mircea Eliade scrie despre Cervideul vedic Saraba, că în sanscrită - Pali e Asura Saraba cu 8 picioare, un Animal fabulous - călăuză legitimă cultică.
Dintre cele trei pocale de argint-aurit  găsite în România, cel descoperit la Porţile de Fier, azi încă la Muzeul din New York, e special prin imaginea centrală bogată în imagini a unui Cervideu cu 8 picioare ce ocupă  cel mai mare spaţiu pe verticală, prezent pe ambele feţe, în mediul natural, cu forme de relief luminate de soarele rotund plin de simboluri cu sensuri bine precizate. Cuvântul Saraba-Basaraba e identic cu Ora.NiKa, Ora.Deea din vremuri ancestrale, păstrate în iniţierile strămoşilor noştri ilustrate pe acest artefact de preţ.
Gh. Şeitan aduce în prim plan casta înţelepţilor geto-daci, numită Sarabii Terrei, prezentă până la Brâncoveanu şi urmașii săi, veche de 2500 ani, un timp prea scurt istoric, fiindcă-i detaşat de matriarhat, la care se apelează numai tangenţial de către istorici (ist.Orici), că se lovesc permanent de porţile ferecate ale matriarhatului numit Lumea veche. Să nu uităm că tot ce există are mai întâi O Mamă, iar trimiterile la patriarhatul cu care începe Ist.Oria, îşi are rădăcinile puternice în Scrip.Oria preist.Orică, jalonată pe Calea-n dar(calendar) zidită de iniţierile străvechi matriarhale din ştiinţa cosmogonică geto-dacă.
Saraba e o formă lingvistică criptată. Sa e Za, Zână, al cărei pereche masculină este Zân, ca dovadă că-i din lumea geto-dacă străveche. A doua particulă a cuvântului este Ra folosit tot din vechime pentru a indica Soarele. Ba însemna mare, măreţ. S-a pornit de la Sara şi se ajunge la Saraba, iar de aici la Basaraba adică Zâna cea Mare a cultului Solar, cu Marile Preotese subordonate, ce au la dispoziţie un alai de preotese cu sarcini şi orânde bine precizate. Care este motivaţia că o caprină fabuloasă cu 8 picioare este numită Sarabă şi-prezentă pe pocalul sacru de la Agighiol, de la Porţile de Fier, dar şi în Bulgaria la Vraţa?
Cervideul numit Sarabă în scrierile vedice, ocupă locul central pe ambele părţi ale pocalului pe care se pot vedea formele de relief, Soarele, Cerul, Pământul şi Ocenul Planetar. Capul orientat spre dreapta ţine o coroană de păsări cu aceleaşi forme şi dimensiuni, cu ochii mari şi ciocuri puternice, egal depărtate. Acestea se unesc într-un brâu ce susţine Cerul pe creştetul cervideului plin de energii colosale semnalate de striaţii verticale, ce susţin capul pe gâtul ca un trunchi de piramidă.
Striaţiile energetice continuă pe pieptul vânjos, până la copitele celor 4 picioare din faţă. Gâtul puternic striat vibraţional pe verticală, face corp comun cu pieptul decorat în acelaşi fel, ce continuă pe cele 4 picioare din spate ce se sprijină pe Uscatul Terestru, înconjurat de ape şi susţine corpul masiv şi necesar dintre Cer şi Pământ. În acest mod este redat colosalul Axis Mundi, Polus Geticus – Poarta Cerului. Cununa Cerului – Atmosfera, e deasupra capului puternic îmbrădat pe alte pocale. Deasupra păsărilor e o perdea cu picături fine ce indică Atmosfera puternic susţinută de coarnele speciale. Pe alt pocal sunt distincte şi coarnele îmbrădate aşezate sub păsările cerului, ce au 8 ramuri scurte, groase. Cele 8 picioare ale cerboaicei sunt pe uscat. Ochiul mare, dublu încercuit, prezent şi la păsările cerului indică răsăritul Soarelui pe Terra. Ochiul foarte mare e orientat spre răsăritul Soarelui.
Această construcţie imagistică este un Tot susţinut de o forţă specială unică între Cerul şi Pământul planetei Terra, locul vieţuirii noastre omeneşti, frântură a Universului infinit, despre care sţiinţa veche ne transmite învăţături criptate.
Saraba e Zâna Mare a Soarelui ce susţine Cerul deasupra Terrei şi e de Două Ori Mare adică BasaraBă pentru că e şi Nika şi Oră. Pe acest pocal e imaginea VictOriei Nika, a Izbândei sacre de făurire a condiţiilor existenţiale, cea ce poartă cel mai important mesaj cosmogonic.
Această personalitate mitologică are formă de caprină indicând zona geto-dacă unde trăiesc caprele negre din vechimea ancestrală, pe steiurile de munte sub cer. Într-o variantă a Mi.Oriţei, Oriţa-oiță e căpriţa care-l îngrijeşte pe ciobănel cu toată familia.
Saraba Cervideu de la Agighiol e Căpri.Oară şi sub nici un motiv țap. Caprina e anterioară acestuia în lumea androgină. Iată încă o dovadă că-i o codare din vremuri matriarhale, iar tematica cu vechi iniţieri de Basarabă e ştiinţă sacră ariană dusă din Carpaţi în India, Coreea, Japonia de către cotici-cotani, un adevărat popor de iniţiaţi, anacotelişti, ce-au păstrat iniţierile străvechi matriarhale ale geto-dacilor.
E uşor să vezi că obiectele de cult identice semnalează o uniune tribală bine ancorată în timp, însă rupte vizibil de matriarhat sunt sărăcite. Această Caprină fabuloasă cu 8 picioare e o prezenţă simbolică a unei construcţii cosmogonice între Cer şi Pământ - casa existenţei pământenilor. E specială pentru noi, românii, că folosim cosoroabele ce susţin lăcaşurile casele de sub cer prin căpri.orii-piloni, intuiţi de către Gh. Şeitan în lucrările despre Cultul Saraba (vezi revista Dacia Magazin nr. 35-36).
Pe o tăbliţă de la Tărtăria veche de peste 7000 de ani este o Căpri.Oară îmbrădată, cum e ilustrat şi pe pocalul de la Agighiol (care-i o veche Agie de lângă un lac al fostei Insule Peuce luminată din negura timpului de titanul Preistoriei Dacice, românul Nicolae Densuşianu).
Marile preotese deţineau aceste învăţături străvechi încrustate pe obiectele de cult, ca sfinte daruri regăsite azi, dar fără însemnele străvechi alungate de  patriarhat. De ce în tumul era înmormântat principele şi o personalitate feminină? Să nu ştirbim rolul important al reginelor preotese ce dădeau bărbaţilor ranguri înalte şi nu invers, deci ne aflăm în plin matriarhat care păstrează iniţierile ancestrale.
La nunţi oraţiile vorbesc despre o adevărată vânătoare de căprioare, cu care se nunteau ca surioare, soţioare cum hotărau Legile belagine-matriarhale ale Hestiei.             Ştefan cel Mare înalţă o mănăstire pe vechi zidiri de cult şi-o numeşte CăpriAna adică Cervideul ce susţine pe Ana - adică Cerul. Căprioara ageră, sprintenă, cu gâtul mobil, sobră şi maiestuoasă e simbolul facerii lumii, de la strămoşii noştri geto-daci.
Elementul ce leagă Men.Ora de Nika.Oră - Sarabă - BasaraBă, și Cervideul cu 8 picioare de calul fabulous Sleipnir este cifra 8. Astfel cele 8 asistente cosmice ale Nikei sunt simbolizate de cele 8 picioare care susţin Cervideul Sarabă.
Ţapul - Cervideu e patriarhal, iar Saraba în limba română e la genul feminin. Regele Solomon ştia că regina din Saba avea un secret: era Sarabă cu picioare păroase de caprină mereu acoperite. S-a lecuit  prin Creştinism. Căprioara Artemisei cu Picioare de aramă şi Coarne de aur este un cod de iniţieri străvechi. A primit-o de la nimfa Taygeta, una din cele 7 fiice ale lui Atlas, ştiute ca cele 7 Pleiade, ce denumesc o constelaţie din vreamea astrologilor antici deoarece evreii aveau interdicţia de a studia constelaţiile. Regina din Saba purta o mantie albastră cu 7 stele ca urmaşă a arienilor pelasgi ce-au salvat înţelepciunea atlantă, cum dovedește Michaela Orescu.
Mitul Saraba e păstrat în simbolistica sacră şi a fost dus până în vestul Chinei şi în India de către arienii carpatici multimilenari. Cum să apreciem altfel că într-o peşteră din sudul Coreei, în antica Silla, există un desen cu un cal fabulos ce are 8 picioare? Odin, zeul antic nord european intră în Valhalla pe calul fabulos Sleipnir  ce are tot 8 picioare. Popoarele euroasiatice s-au desprins din Vechea vatră a Europei unde trăieşte azi poporul roman. Ei își au originea pe ormenişurile Oreenilor străvechi de pe Hiperboreea, prima insulă dezvelită din ghețuri de misiunea cosmică ce a fost condusă de Enki-Nika.Oră asistată de cele 8 megaenergii- măcinice cosmice.
În nordul Dunării se află Ţara Basarabia. În Insula Peuce se afla Biserica Albă, Căprioara de aramă, Merele de aur din Grădina Hesperidelor şi Sarabele Terrei străvechi cum scrie istoricul Nicolae Densuşianu, cel ce-a deschis porţile Ist.Oriei între Matriarhat şi patriarhat în Dacia străveche, aducând în prim-plan învăţăturile codate în mitologie, datini, obiceiuri, creaţie populară, ce precizează locul nostru primordial în Ist.Oria omenirii.


Bibliografie:

·     Densuşianu, Nicolae; Dacia Preistorică, Editura Meridiane, București, 1986;
·     Eliade, Mircea; De la Zalmoxis la Genghis-Han. Studii comparative despre religiile și folclorul Daciei și Europei Orientale, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995;
·     Ghinoiu, Ion; Panteonul dacic românesc, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1978;
·     Gimbutas, Marija; Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici, Bucureşti, 1997;
·     Grigore V. George, Preţioasele cnemide geto-dace, revista Dacia Magazin nr. 104-105;
·     Hasdeu, Bogdan-Petriceicu; Perit-au dacii?, Editura Dacica, Bucureşti, 2009;
·     Kun, N.A.; Legendele şi miturile Greciei Antice, Editura Lider, Bucureşti, 2002;
·     Leick, Gwendolyn; Dicţionar de mitologie a Orientului Apropiat Antic, Editura Artemis, București, 2005;
·     Lovinescu, Vasile; Dacia Hiperboreană, Editura Rosmarin, Bucureşti,1996;
·     Şeitan, Gheorghe; Mitul Sarabha în simbolistica tezaurului de la Agighiol, revista Dacia Magazin nr. 35-36;
·     Turcu, Călin; Între firesc şi imposibil, Editura Lucman, Bucureşti, 2001;
·     Vartic, Andrei; Ospeţele  nemuririi, Editura Vicovia - Babel, Bacău, 2012;
·     Vechiul Testament, Cartea a doua a Macabeilor;
·     Vulcănescu, Romulus; Mitologie română, Editura Academiei RSR,1985;
·     Zorzoliu, Traian; Urmele strămoşilor în Câmpia Boianului, revista Dacia Magazin nr. 93, 2013